Pe Traian Cânduleț l-am cunoscut în toamna lui 1973, la prima deplasare în Cârțișoara – unica localitate sibiană de pe Transfăgărășan, unde Muzeul Brukenthal a organizat o cercetare complexă de factură gustiană, generată de începerea lucrărilor la cea mai înaltă șosea din România. Echipa de cercetători alcătuită din specialiștii Muzeului Tehnicii Populare Sibiu – în care am fost cooptat și eu – era coordonată de dr. Cornel Irimie – directorul instituției – personalitate marcantă a etnologiei românești, ultimul asistent al profesorului Dimitrie Gusti. Am descins la Hotelul din localitate într-o frumoasă zi de toamnă când culesul porumbului era în toi. După cazarea în cele 2 camere ale Hotelului (una pentru fete și alta pentru băieți), am pornit spre Primărie, unde ne aștepta secretarul Consiliului local Cârțișoara – Traian Cânduleț. Un bărbat frumos, între două vârste, destul de dezinvolt, care se simțea în largul său în prezența muzeografilor sibieni. Cu majoritatea colaborase la conturarea Muzeului sătesc din Cârțișoara, inaugurat în urmă cu vreo 4-5 ani. Doar eu, mezinul echipei, i-am fost prezentat de Cornel Irimie: „– Domnul Moise de la Comitetul de Cultură, care se va ocupa de obiceiurile tradiționale! – Mă bucur, domnule Moise! V-ați ales un domeniu foarte frumos unde sper să vă pot ajuta din când în când! De altfel, vom merge la școală, unde veți cunoaște profesoara de limba română – care va fi, în toată perioada cât veți rămâne la noi, la dispoziția dumneavoastră!” A fost începutul unei amiciții care se va încheia doar odată cu plecarea sa dincolo, în 2007. Acasă, unde icoanele pe sticlă te însoțeau pretutindeni, ori la muzeul comunei, aveam să descopăr un adevărat cercetător al culturii din satul său, începând cu viața lui Badea Cârțan („Un dac a coborât de pe Columnă”) și continuând cu activitatea artistică a iconarului Matei Țâmforea, colindatul cetei de feciori sau imaginea haiducului Andrei Budac în folclorul din zonă.
Caietele despre tezaurul satului
Adevărate teme de cercetare ale unui specialist, dactilografiate și așezate în dosare atent organizate, pline de informații dintre cele mai diverse. Avea, printre altele, un caiet imens – format A4 – în care a consemnat toate cele 30 de colinde ale cetei de feciori înregistrate totodată și pe bandă de magnetofon. Se străduia să revitalizeze centrul de ceramică din Cârțișoara și chiar pictura pe sticlă practicată în secolul al XIX-lea de talentatul iconar Matei Țâmforea. Entuziasmați de întâlnire, ne-am propus să încercăm, pornind de la materialul strâns, să realizăm o complexă monografie a comunei axată pe elementele de identitate culturală. Dar vremurile ne-au fost potrivnice, colaborarea noastră limitându-se la câteva articole despre cultura imaterială și un studiu despre colindatul din Cârțișoara – obicei tradițional despre care literatura de specialitate (Ov. Bîrlea) spune că era însoțit de cel mai bogat repertoriu (90 de colinzi) din întreg spațiul românesc. M-am bucurat, însă, mai târziu, când a reușit să publice monografia comunei împreună cu un consătean – și am regretat că timpurile au fost potrivnice colaborării noastre.
Volumul ,,Colinde din Cârțișoara“
Acum, la aproape 100 de ani de la naștere, fiul său, prof. Gheorghe Cânduleț, a reușit să publice o parte din colinzile culese de Traian Cânduleț, grație colaborării cu Alina Stan – conferențiar la modulul Folclor al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Odată cu volumul Colinde din Cârțișoara – Țara Făgărașului – Editura Mega/Armanis – Cluj–Sibiu, 2021 – un discret „omagiu adus lui Traian Cânduleț și tuturor cârțișorenilor care au păstrat de-a lungul veacurilor aceste comori” (p. 15), profesorul Gh. Cânduleț mi-a înmânat și un manuscris dactilografiat intitulat Jurnal de familie (206 p.), Cârțișoara, 2005, semnat de Traian Cânduleț. Prima pagină începe cu Iubite descendent și este – de fapt – o scrisoare adresată urmașilor, cărora le promite că le va prezenta, cu multă sinceritate, „urmele făcute (lăsate) în drumul spre apusul vieții”. Și continuă: „Nu trebuie să ne fie rușine de greșelile pe care le-am comis. Trebuiesc recunoscute, numai așa putem spune că astăzi suntem mai înțelepți decât am fost ieri.” Prezintă apoi satul și predecesorii (părinți, bunici și străbunici) – o superbă tentativă de conturare a unui arbore genealogic. Prezentându-și copilăria, cu foarte multe detalii, oferă, totodată, numeroase informații cu caracter etnografic despre gospodărie și casa țărănească, despre școală și comunitatea din Cârțișoara.
Traian Cânduleț, un autodidact
Moartea tatălui bulversează întreaga familie, el trezindu-se – la doar 10 ani! – cap de familie. Așa se face că, în 1939 – încercând să-și ajute familia – devine om de serviciu – ordonanță – la primărie, subalternul notarului comunal Gurlea Ioan. Om extrem de ordonat și disciplinat, notarul va deveni modelul său, căruia îi va prelua în totalitate și pentru totdeauna – stilul de muncă. A învățat să scrie la mașină și să completeze adeverințe de tot felul… devenind în scurt timp, ajutor de notar, deși absolvise doar șapte clase elementare. Avea, însă, o cultură temeinică însușită prin lecturi asidue din biblioteca personală a patriotului Badea Cârțan, născut la Cârțișoara. Surprinde, apoi, cu mult talent și sinceritate atmosfera de după încheierea celui de-al doilea război mondial, cu instaurarea treptată a comunismului în România și plecarea sașilor în Rusia la „munca de reconstrucție”. În 1945 devine membru al „Frontului Plugarilor”, iar după 2 ani – membru al P.C.R.
Primar la Cârțișoara
Se va căsători, în 1948, cu Silvia Moldovan – colegă de clasă la școala din sat, iar în 19 iunie 1949 va fi ales primar. În 1956 este numit secretar al sfatului popular al comunei Streza–Cârțișoara, iar în anul următor, va fi trimis, pentru 6 luni, la școala de secretari de la Cluj, unde reușește să-și însușească elementele esențiale privind coordonarea administrativă a unei comunități. An de an notează cu stupoare numărul ședințelor, care însuma între 37 și 50 de zile!! Următorul moment consemnat cu multe detalii este cel din primăvara lui 1968, când are loc o reîmpărțire administrativă a României. Se zbate mult și reușește până la urmă, să obțină aprobarea ca cele două sate surori Oprea și Streza Cârțișoara să funcționeze împreună ca o singură unitate administrativă (comună) sub numele Cârțișoara.
1968, inaugurarea Muzeului sătesc ,,Badea Cârțan“
În același an, în cadrul primei ediții a festivalului cultural-artistic „Cibinium” are loc deschiderea oficială a Muzeului sătesc „Badea Cârțan” (important obiectiv turistic pe viitorul „Transfăgărășan”), instituție de cultură de care va rămâne legat sentimental întreaga viață. Aici va primi o serie de personalități ale științei și culturii românești interesate de locul și rolul patriotului „Badea Cârțan” – care a uimit lumea prin gestul său temerar de a parcurge pe jos drumul până la Columna lui Traian din Roma. „Un dac a coborât de pe columnă” – titrau ziarele a doua zi după sosirea cârțișoreanului în „capitala Italiei”. Căsătoria fiicei sale, Olimpia cu francezul Bruley Daniel Marian va avea efecte devastatoare în relațiile cu notabilitățile comuniste ale vremii. Se vor deteriora an de an până în 1977, când – după 21 de ani de intensă activitate administrativă și culturală, va fi eliberat din funcția de secretar al comunei Cârțișoara. După această dată, în jurnal, accentul se va muta pe viața personală și a familiei sale, până în 1986, când va solicita pensionarea la limită de vârstă.
,, Degringolada se instalează și în lumea tradițională“
În decembrie 1989, îi renasc speranțele. Deși pensionar, face parte din Comitetul Comunal FSN și încearcă să-și pună experiența și cunoștințele în slujba tinerei democrații instaurate în spațiul românesc. Dar curând deziluziile apar din nou (surprinde admirabil degringolada de după Revoluție!) și, la fel ca în 1977, se retrage în sânul familiei și – revenind vechile preocupări – consemnează cu regret: „2003 – primul Crăciun în care nu s-a organizat Ceată de feciori”! Degringolada se instalează și în lumea tradițională, văduvită de-acum de tot mai mulți tineri, care pleacă în Occident. Un jurnal unic – un fragment de istorie trăită și suportată (redactat de un autodidact) care trebuie, după ușoare retușuri, tipărit! Da, Traian Cânduleț rămâne un țăran care a câștigat pariul cu viața mizând pe cultură. Ferice de comunitatea în care se nasc asemenea fii, preocupați de identitatea localității în care au văzut lumina zilei! Ei s-au străduit să lase urme vizibile (un muzeu, o monografie), ale trecerii lor prin această lume, să ofere celor de după buletinul de identitate al comunității. (Prof. univ. dr. Ilie MOISE, Sibiu, 25 oct. 2025)
