Este deja de notorietate faptul că istoria care nu este învăţată, se repetă, de multe ori cu rezultate dezastruoase. Perioada interbelică e singura din istoria României care este similară din punct de vedere politic cu ,,democraţia” din ziua de astăzi. Şi din punct de vedere economic situaţia e similară. Avântul industrial şi creşterea nivelului de trai, marea criză economică şi urmările ei, au corespondente în vremurile actuale. Dacă partidele interbelice au găsit soluţii viabile de ieşire din criză şi de relansare a economiei, acum sistemul politic este catastrofal. Și la acea vreme partidele politice aveau propriile interese, dar când deciziile afectau poporul renunțau sau demisionau de la conducerea țării. Regele își exercita pe bune rolul de mediator. De exemplu, când PNȚ a recurs la împrumuturi sărăcind țara cu rambursarea lor, a renunțat la acest mod de guvernare și a lăsat pe alții. Astăzi, se vinde tot și Guvernul se împrumută zilnic, o politică dezastruoasă, dar exponenții nu renunță la funcții. Președintele însă înțelege rolul de mediator într-un fel propriu, dar unul năpăstuitor pentru popor. Pentru a înțelege de ce România a ajuns într-o atare situație este bine să privim în trecut deoarece istoria este o carte deschisă pentru oricine este interesat de bunul mers al țării.
De la sărăcie la bunăstare
În perioada interbelică (1918-1938 ) România a traversat mai multe etape. În perioada 1919-1922 – încă au fost resimţite distrugerilor provocate de Primul Război Mondial, intervalul 1922-1928 este cel al dezvoltării relative, când România îşi reface potenţialul economic, producţia industrială şi agrară creşte treptat şi se încheie procesul de unificare în plan politic şi economic, iar anii dintre 1929-1933 sunt marcaţi de marea criză economică, ce a fost caracterizată prin inflaţie, somaj şi sărăcie. Între anii 1934 şi 1938 s-a produs perioada relansării economice a României datorită politicii protecţioniste şi a intervenţiei statului în economie, iar în 1938 România a atins punctul maxim al evoluţiei sale însă nu a putut depăşi statutul de ţară mediu dezvoltată, în care ramura de bază era agricultura, iar industria era în ascensiune. Societatea românească a fost una a contrastelor, existând o mare diferenţă între mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitorior şi cel rural. Realizarea unirii de la 1 decembrie 1918 a făcut din România una din marile ţări ale Europei. Suprafaţa ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, fiind a noua ţară ca suprafaţă în Europa. Populaţia ţării a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau români, iar 28% minoritaţi : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sîrbi, croaţi, ţigani, etc. Minorităţilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiinţite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constituţia din 1923, Legea Învaţământului 1924 şi 1928 şi prin Legea Electorală 1926. În perioada interbelică nu se produc modificări esenţiale în structura populaţiei României. Ţărănimea ramâne principala clasă socială şi însuma cam 80% din populaţia ţării. Se consolidează şi burghezia ca rezultat al dezvoltării industriale. Predomină burghezia mică, mijlocie, cea comercială, iar după 1934 apare burghezia financiară şi industrială. Consecinţă a dezvoltării industriale este şi consolidarea clasei muncitoare româneşti. Muncitorimea se concentrează în marile zone şi oraşe industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, Bucureşti, Braşov. Tot acum se afirmă categoria funcţionarilor şi mai ales intelectualitatea, care se angajează în evoluţia societăţii româneşti. După 1990, se distruge tot ce s-a realizat de la industrie la agricultură, astfel că în 2026 România pierde aproape tot de la resurse la forță de muncă. Apare o clasă politică needucată, care încearcă să domine tot, iar deciziile acesteia sunt în defavoarea poporului.
Evoluția partidelor politice în timp
Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, când nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinând rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar. Abaterea de la linia programatică pe baza căreia un partid a obţinut încrederea electoratului a generat reacţia unor lideri politici. În 1928, Partidul Naţional-Ţărănesc, afişând un larg program de promisiuni, a obţinut 77,7% din totalul voturilor, dar foarte curând, s-a observat că „era nouă” anunţată de naţional-ţărănişti a rămas un slogan electoral. În faţa acestei situaţii, Constantin Stere a fost nevoit să-şi prezinte demisia din Partidul Naţional-Ţărănesc. În scrisoarea trimisă lui Iuliu Maniu, preşedintele partidului, în aprilie 1930, acesta aprecia: „de la venirea la cârmă a Partidului Naţional Ţărănesc, abateri succesive de la principii şi o serie de măsuri şi acte, de care cum ştiţi, domnule preşedinte – am avut mereu onoarea şi durerea să le dezaprob ca necompatibile cu metodele de guvernare democratică şi parlamentară, ca şi cu ideologia noastră, au creat în jurul partidului o atmosfera destul de neprielnică, pentru ca să poată fi cu succes dezlănţuită o campanie, de nimic justificată, care a dus guvernul prezidat de d-voastră într-un impas”. Electoratul a ,,taxat” P.N.Ţ., care în alegerile parlamentare din 1931 a obţinut doar 14,9% din totalul voturilor .
Maxim patru ani la putere
În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de partide politice. De dreapta erau Partidul Conservator–Progresist şi Partidul Conservator-Democrat, de centru Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului, de centru-stânga Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional-Ţărănesc, de stânga Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat, de extremă-stânga Partidul Comunist din România iar de extremă-dreptă Legiunea Arhanghelul Mihail-Garda de Fier. Au mai activat partide ale minorităţilor naţionale ca Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc. Cetăţenilor li se ofereau o multitudine de „variante”, putând opta, prin vot, asupra uneia sau alteia. Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a propune soluţii adecvate pentru problemele cu care se confrunta România. În perioada interbelică alternanţa la putere a fost o adevărată realitate: 1918-1919 -Partidul Naţional-Liberal, 1920-1921 – Partidul Poporului, 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat, 1922-1926 – Partidul Naţional-Liberal, 1926-1927 -Partidul Poporului, 1927-1928 – Partidul Naţional-Liberal, 1928-1931 – Partidul Naţional-Ţărănesc, 1931-1932 – o coaliţie (Uniunea Naţională), 1932-1933 -Partidul Naţional-Ţărănesc, 1933-1937 – Partidul Naţional-Liberal. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să rămână la putere peste limita de 4 ani a parlamentului pe care se sprijinea.
Interesul național bătea ideologiile politice
Prin alternanţa la putere s-au experimentat diferite formule de abordare a problemelor cu care se confrunta România. De exemplu, guvernele naţional-liberale din primul deceniu interbelic au promovat centralizarea administrativă, iar cele naţional-ţărăniste din 1928-1931 au urmărit o descentralizare prin crearea a şapte „directorate ministeriale” . Liberalii au acţionat în spiritul doctrinei economice „prin noi înşine”, iar naţional-ţărăniştii a „porţilor deschise”. Cetăţenii s-au putut astfel convinge care erau rezultatele practice ale unor asemenea politici. Chiar şi liderii partidelor politice au putut constata unde se poate ajunge cu o anumită politică, iar atunci când au înţeles că ea nu era benefică pentru ţară au renunţat la ea. Este cazul naţional-ţărăniştilor, care după ce în prima guvernare (1928-1931) au recurs la masive împrumuturi externe, în 1933 au constatat că efortul pentru rambursarea datoriei era ruinător pentru România, drept care au suspendat unilateral plata acesteia şi au abandonat doctrina „porţilor deschise”. În programul său din 1935, P.N.Ţ. preconiza „o nouă legislaţie specială care va prevedea metodele de protecţiune a industriei naţionale.” S-a încercat şi formula unor guverne de coaliţie, mai ales în timpul regelui Ferdinand, care dorea să realizeze un „consens” al principalelor partide politice într-o acţiune comună, constructivă. Eforturile suveranului nu au dat rezultate, liderii politici nereuşind să depăşească rivalităţile şi disensiunile. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod s-a constituit în decembrie 1919 ca urmare a faptului că în alegerile parlamentare din noiembrie, nici un partid politic nu a obţinut majoritatea mandatelor, astfel că s-a constituit o coaliţie, numită „Blocul parlamentar”. Acest guvern a durat doar câteva luni, pînă în martie 1920. Un alt guvern de coaliţie a fost prezidat de Barbu Ştirbey, dar a durat mai puţin de trei săptămâni (4-21 iunie 1927). Regele Carol al II-lea a promovat ideea guvernului de uniune naţională cu scopul de a diminua rolul partidelor politice şi de a se implica el însuşi în activitatea executivului. Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae Iorga, s-a dovedit a fi un experiment nereuşit, astfel că regele va utiliza noi forme şi metode pentru a-şi atinge obiectivele politice.
Piramida cu vârful în jos
Şi Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), ţărănişti (1919-1926), naţional-ţărănişti (1926-1937), socialişti (1919-1922), social-democraţi (1928-1937), comunişti (1931), legionari (1931-1933). Adunarea Deputaţilor şi Senatul au dezbătut şi adoptat legi fundamentale pentru statul român (Constituţia din 1923, legile pentru reforma agrară din 1921, legile pentru organizarea administrativă din 1925, 1929, 1936, legile economice din 1924 şi 1929, legile privind învăţămîntul din 1924, 1928, 1932. etc). În acelaşi timp, parlamentul a fost un important for de dezbateri asupra tuturor problemelor privind situaţia internă şi internaţională a României. De asemenea, parlamentul a exercitat un control asupra activităţii guvernamentale, prin întrebări şi interpelări; un guvern, cel prezidat de Take Ionescu, a primit vot de blam din partea Adunării Deputaţilor, în ianuarie 1922, şi a trebuit să demisioneze. Compoziţia socială a parlamentului era alcătuită, în proporţie de două treimi (67%) din avocaţi, proprietari şi universitari; din rîndul acestora circa jumătate erau avocaţi, ziarişti, medici, farmacişti, ingineri. Un cunoscut specialist în problematica sociologiei politice, Mattei Dogan, aprecia: „Compoziţia socială a parlamentului poate fi ilustrată printr-o piramidă cu vârful în jos. Într-adevăr, categoriile sociale cele mai numeroase – ţărani, muncitori, funcţionari, artizani – nu erau, în mod practic, reprezentate”. Această structură era expresia unei realităţi a societăţii româneşti, în care gradul de cultură politică era mai scăzut comparativ cu ţările occidentale, cu vechi tradiţii democratice.
Regele intervenea în crizele politice
Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic din România, având menirea de a media între puterile statului, astfel încât să se asigure o dezvoltare normală a vieţii economice, politice, sociale. etc. Soluţiile date de suveran în rezolvarea crizelor de guvern au satisfăcut, adeseori, starea de spirit a populaţiei. Astfel, în 1919, când niciun partid nu a câştigat alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coaliţie, în 1920, 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România în acel moment, în 1922 a încredinţat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepţionalele sale calităţi de lider politic şi de stat. În 1928, Regenţa a oferit mandatul de premier lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional – Ţărănesc, în care o bună parte a populaţiei îşi punea mari speranţe. Desigur, era în interesul instituţiei monarhice să intervină în anumite momente pentru a da satisfacţie opiniei publice şi de a evita escaladarea tensiunilor politice şi sociale. Regele era atent la dinamica raporturilor de forţe şi căuta să dea soluţii adecvate. De regulă, formarea unui nou guvern era precedată de consultările suveranului cu liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii, prezentându-i propriile lor programe şi acţiuni pe care le preconizau. Sub raport formal, spiritul Constituţiei era respectat, regele uzând de prerogativele sale de „mediator” între forţele politice. În fapt, cel mai adesea, decizia era deja luată, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste consultări, ci a celor stabilite înaintea începerii lor.
Ziarişti cu putere mare
Presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în Stat”. Numărul periodicelor a cunoscut o creştere considerabilă şi de la 13 în 1917 (ca urmare a războiului) s-a ajuns la 1233 în 1922 şi 2351 în 1935. Cele mai multe periodice erau consacrate vieţii politice, fiind editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie. De exemplu, în 1929, la Cluj apăreau 69 de periodice, cu un tiraj de 228.050 exemplare, dintre care 14 în limba română (54.950 exemplare) şi 55 în limbile minorităţilor naţionale (17.3000 exemplare). Un studiu alcătuit în 1934 arăta că în acel an reveneau 3,7 periodice la 100.000 de etnici români şi 6 periodice la 100.000 de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale. Presa a fost un important instrument de control asupra activităţii guvernamentale, de combatere a abuzurilor şl ilegalităţilor comise de oamenii politici, aflaţi la putere sau în opoziţie. De asemenea, presa, mai ales prin articolele de fond şi prin diverse alte materiale semnate de personalităţi precum N. Iorga, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nae Ionescu, Grigore Gafencu şi alţii, a contribuit la educaţia civică a românilor.
Liberalii au decăzut enorm după moartea lui Ion I.C. Brătianu
În decembrie 1928, după alegeri, Iuliu Maniu a cerut tuturor parlamentarilor naţional-ţărănişti să-şi depună demisia în alb la conducerea partidului. Deoarece preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era în acelaşi timp şi şeful guvernului, este limpede că, în fapt, executivul controla activitatea legislativului, şi nu invers, adică aşa cum cerea Constituţia. Din 1934, guvernul Tătărescu a început să utilizeze metoda decretelor-lege, care erau apoi supuse „în bloc” spre aprobare parlamentului, astfel că nu mai putea avea loc o dezbatere de fond, concretă, asupra fiecărui act normativ. În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat la cârma ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea 14 guverne, deci în total 25 de guverne în 20 de ani. Au existat doar două guverne care s-au menţinut patru ani (1922-1926 şi 1934-1937), dar şi şase guverne care au durat câteva săptămâni, iar alte opt s-au aflat la cârmă între o lună şi două luni. Evident că aceste dese schimbări de guverne au afectat coerenţa politicii de stat, şi, nu odată, au derutat marea masă a cetăţenilor. Partidele politice trăiau mai ales prin şefii lor; unii dintre aceştia îşi constituiau grupuri de interese, care nu ţineau seama de organismele statutare de conducere. Partidul Naţional-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci când a fost prezidat de Ion I.C. Brătianu, personalitate marcantă a istoriei românilor. Acesta nu convoca decât arareori forurile statuare de conducere, luând decizii după consultări personale cu diferiţi fruntaşi, pe care ştia să-i utilizeze cu măiestrie: I.G. Duca pentru organizarea partidului; Alexandru Constantinescu pentru manevre de culise împotriva opoziţiei; Vintilă Brătianu pentru probleme economice şi financiare, etc. După moartea lui Ion I.C. Brătianu 1927, Partidul Naţional-Liberal a cunoscut o evoluţie descendentă, urmaşii săi, Vintilă Brătianu, I.G. Duca şi mai ales Constantin I.C. Brătianu neputând să umple golul lăsat prin decesul liderului său istoric.
Partidele se identificau cu liderii
În Partidul Naţional-Ţărănesc figura centrală era Iuliu Maniu care sub aparenţa unei amabilităţi desăvârşite şi a unei democraţii extrem de largi în raporturile cu ceilalţi fruntaşi ai partidului, urmărea cu o perseverenţă rar întâlnită să obţină adeziunea la un punct de vedere pe care şi-l stabilea dinainte. Purta negocieri zeci de ore („pertractări” cum zicea el), dădea cuvântul tuturor să-şi exprime opiniile, dar nu reţinea decât ideile care convergeau spre soluţia gândită de el, pe care evita să o exprime. Partidul Poporului a trăit prin personalitatea generalului Averescu. Atunci când „mitul Averescu” a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriaşă aderenţă. În octombrie 1919, a avut loc un Congres extraordinar al acestei organizaţii la care toţi vorbitorii s-au pronunţat pentru participarea la alegerile parlamentare. Singurul care s-a opus a fost Alexandru Averescu, deoarece era menţinută starea de asediu, iar propaganda electorală nu se putea desfăşura normal. El a declarat că cei care doresc pot participa la alegeri, dar fără a utiliza numele său. În faţa acestei situaţii, Congresul a hotărât abţinerea Ligii Poporului de la alegeri. Treptat, „mitul Averescu” s-a diminuat, deoarece cetăţenii au constatat că in timpul guvernării din 1920-1921 generalul nu a adus „îndreptarea” pe care o sperau. Partidul, care trăia în umbra personalităţii generalului Averescu, a intrat într-un con de umbră.
Declinul democraţiei
Situaţia era şi mai frapantă în cazul Ligii Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza şi a Legiunii Arhanghelul Mihail, al cărui „căpitan” era Corneliu Zelea Codreanu. Aceştia decideau soarta organizaţiilor respective şi a membrilor lor, organismele de conducere având doar un rol consultativ. Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic din România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constituţiei, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, în fapt, doar două corpuri legiuitoare (alese în 1922 şi 1933) s-au menţinut întreaga legislatură. Astfel, s-a ajuns ca în perioada interbelică să se perinde nu mai puţin de zece corpuri legiuitoare, cele mai multe neavând timpul material pentru dezbaterea şi adoptarea legilor necesare diferitelor domenii de activitate (socială, economică, politică etc). Aceste carenţe ale regimului democratic au creat, treptat, în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în primul rând a Mişcării Legionare. În acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol II-lea vizând instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii propri. Şi parlamentul a cunoscut un proces accelerat de degradare. În 1936, deputatul Grigore Iunian sublinia că prin acceptarea guvernării prin decrete-lege se dădea parlamentului „un certificat de pauperitate morală şi intelectuală”, iar „mâine se va veni cu abolirea acestei instituţiuni, care se dovedeşte inutilă şi costisitoare”. El se referea la faptul că în acel an guvernul depusese, spre ratificare, un număr de 46 decrete-lege.
Salariile plătite din banii poporului
Cheltuielile suportate de bugetul statului pentru întreţinerea parlamentarilor erau destul de mari. În 1926 s-a stabilit ca un deputat sau senator să primească o indemnizaţie de 6.000 lei pe lună, la care se adăuga diurna de 500 lei de şedinţă, în timpul sesiunilor. Un calcul estimativ arată că un parlamentar câştiga până la 17.000 lei pe lună. În 1939, deputaţilor şi senatorilor li s-a atribuit o indemnizaţie fixă de 15.000 lei pe lună, iar diurnele au fost desfiinţate. În acel timp un profesor universitar avea un salariu 17.000 lei, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8.500 lei Cu alte cuvinte, un parlamentar avea un salariu mai mic decât un profesor universitar. În prezent, veniturile parlamentarilor sau ale miniștrilor sunt incomparabil mai mari decât a profesorilor. Când salariile sunt înghețate la toate categoriile profesionale și deopotrivă pensiile românilor lefurile bugetarilor de lux sunt majorate cu minim 30%. Procesul de degradare a regimului democratic în anii ‘30 nu a fost specific României, ci întregii Europe. Treptat, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare, de diferite nuanţe. În acest context intern şi internaţional regele Carol al II-lea a instaurat, la 10 februarie 1938, regimul monarhiei autoritare, care în vara anului 1940 a evoluat spre totalitarism. Cu toate imperfecţiunile sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în care s-a instaurat un regim totalitar. (Lucia BAKI))
