Poiana narciselor de la Vad a fost arie protejatã încã din anul 1954. În anul 1954, în urma unei hotãrîri a Consiliului de Ministri, pãdurea de stejar din Dumbrava Vadului a fost pusã provizoriu sub ocrotire, fiind încadratã în grupa ,,pãduri cu rol de protectie”. Statutul de zonã protejatã a fost dobândit zece ani mai târziu, printr-o dispozitie a aceluiasi Consiliu. Pânã în anul 1962, Dumbrava Vadului a fost în regim de proprietate, oamenii folosind poienile si pentru pãsunat, de douã ori pe an, o datã în aprilie, înainte de înflorirea narciselor, si apoi toamna. Dupã colectivizare, fostii proprietari si-au pierdut dreptul asupra terenului, având voie doar sã coseascã în fiecare an o anumitã suprafatã. Dupã ce pãdurea a fost desemnatã rezervatie naturalã, Ocolul silvic a întocmit un ,,plan de fân” care dupã 1990 nu a mai fost respectat, iar cosirea sporadicã si lipsa unui plan de management foarte riguros au dus la infiltrarea în rezervatie a tufãrisurilor si a speciilor invadatoare. Acestea s-au instalat atât în poieni cât si în parcelele acoperite de stejar, au lãstãrit si au proliferat în fiecare an mai mult. În prezent, rezervatia naturalã Poienile cu narcise continuã sã se degradeze pierzându-si în fiecare zi câte un pic din statutul de ,,monument al naturii” – fiind singura pãdure de stejar din Tara Fãgãrasului si una din singurele douã pãduri dumbrãvite din Europa.
Moșu și Victor, încercuiți în Dumbrava narciselor de la Vad
Victor Metea și Ion Gavrilă (Moșu) s-au retras spre Dumbrava Vadului după ce au fost hăituiți prin munți flămânzi și înfrigurați. Victor făcuse pneumonie și cu greu procurase o doză de penicilină cu care s-a tratat. Sperau ca în poiana cu narcise să fie în siguranță, dar n-a fost așa. În Dumbravă era lume multă, era festivalul florilor, sărbătoare devansată de comuniști pentru a nu mai coincide cu praznicul Sfinților Constantin și Elena. Așa se face că Victor și Moșu erau încercuiți în dumbravă.
- „Am scos cartea de rugăciuni şi am început să mă port ca omul ce face lectură. Numai că nu citeam, ci mă rugam. Victor se prefăcea că pescuieşte. În Poiană se auzeau bubuituri de tobe, cântece de fanfară, chiuituri din gură. Pe vreo scenă, tinerii din sate cântau şi jucau pentru distracţia secretarilor, activiştilor, deputaţilor, colectorilor, responsabililor, preşedinţilor şi merceologilor aşezaţi la mese în mijlocul mării de narcise. Tinerii se întreceau în a distra pe cei ce le trimiteau părinţii la Canal sau chiar în faţa plutonului de execuţie, imagine simbol a unui popor de iobagi, dresaţi prin veacuri de a se gudura şi a linge mâna celor ce le-au pus lanţul şi i-au bătut. Spre locul nostru, venea din când în când câte unul. O dată a venit şi un miliţian. Doi copii s-au dus la nenea cu undiţa şi s-au minunat de zvârlugă, iar nenea i-a învăţat cum se pescuieşte. I-au chemat părinţii la mâncare şi, Doamne, ce poftă ne făcea carnea friptă! Ne uitam la ceas şi parcă minutele stăteau pe loc. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă şi, văzând un băiat drăguţ pescuind, se fâţâiau întruna prin faţa lui, încercând să intre în vorbă. Ne temeam să nu vină cineva să ne cunoască, mai ales pe Victor – satul lui, Ileni, era doar la zece kilometri de aici. Ziua am stat fără cămaşă, să nu se vadă hainele murdare şi rupte. Spre seară, ne-am vârât sub pătură până la gât, chip că dormim. Într-un sfârşit am zărit că pleacă şi camioanele cu miliţie. Ne socoteam salvaţi.“ descrie Ion Gavrilă Ogoranu în vol 1 ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“.
