Șamanismul a predominat în Tibet și Mongolia multă vreme înainte de pătrunderea Budismului. ,,Cele mai vechi mituri relatează cum a fost creată lumea și cum a fost ea însuflețită de diverși zei ce-și aveau tărâmul în Cer, pe Pământ sau în labirinturi subterane; lor li se cerea ajutorul, în caz de nenorocire, prin ritualuri de exorcizare, atât în situații de calamități naturale, cât și de epidemii sau perturbări ale cotidianului preistoric și, poate, istoric. Numai un șaman în transă putea trece prin cele trei lumi și să înțeleagă tainele Universului. El putea înțelege cauza unei nenorociri sau a unei boli și să regăsească sufletele luate de spirite” explică Ștefan Mâșu în lucrarea ,,Marele Arhitect al Universului”. Ștefan Mâșu, economist și doctor în Științe îl citează pe dr. Martin Boord care ,,precizează că și astăzi mai există acele ritualuri prin care se confecționau capcane pentru demoni sau se dădea ofrandă, drept răscumpărare, spiritelor înfuriate”. ,,Spre anul 120 î.Hr., Gri-gum, ultimul șaman coborât din Cer a fost omorât de Lo-ngam. Până atunci, șamanii colindau din Tibet în Mongolia și invers, în întregul teritoriu, practicând aceleași tradiții mistice. În anul 433 d.Hr., regele La-tho tho-ri primește textele budiste în Tibet iar, mai târziu, Mongolia se convertește și ea la budismul tibetan. În ce privește miturile cosmogonice, unul dintre ele se referă la cele două lumini care au țâșnit din Haos: una întunecată, numită Mizeria neagră și cealaltă, albă, numită Cea Radioasă. Apoi, din același Haos a apărut Curcubeul cu cinci culori primordiale, generatoare de cinci principii esențiale ale materiei: duritatea, fluiditatea, căldura, mișcarea și spațiul, care au fuizonat dintr-un Ou uriaș. Din acest Ou, Mizeria neagră a scos întunericul și l-a umplut cu murdărie, Boală, Necaz, Secetă, Durere și Demoni de tot felul”. (Ștefan Mâșu) În creștinism exorcismele nu constituie o noutate, prima dată le-a practicat Iisus Hristos, apoi ucenicii Săi și urmașii acestora, rămânând până astăzi în cărțile de cult ale celor două Biserici Tradiționale- Apostolice: Ortodoxă și Catolică. Răul primordial este universal în istoria religiilor ca și Binele. Ele au o sursă transcenentală. ,,La rândul ei, Cea Radioasă a scos Vitalitatea, Bunăstarea, Bucuria, Longevitatea și Zeitățile Bune” spune Ștefan Mâșu.
Creștinismul și virtuțiile sfinților
În creștinism avem virtuțile iar zeilor li se suprapun exemplele sfinților. Mircea Eliade face o sinteză a religiilor tibetane: ,,Ca și hinduismul și creștinismul antic, religia tibetană reprezintă, la apogeul ei, o remarcabilă sinteză, rezultat al unui proces de asimilare și sincretism. Până acum câteva decenii, savanții occidentali, urmându-i de astfel în această direcție pe autorii tibetani, interpretau istoria religioasă a Tibetului drept un conflict între religia autohtonă Bon și buddhismul indian, care a triumfat, în cele din urmă, în forma lamaismului. Cercetări recente, și în primul rând analiza documentelor găsite în peștera de la Touen-houang (secolele VIII-IX), au dezvăluit o situație mai complexă. Pe de o parte, ne dăm seama acum de importanța și coerența religiei autohtone, care preceda atât religia Bon cât și prima fază de propagare a buddhismului; or, această religie tradițională (numită religia oamenilor) e trecută sub tăcere atât de autorii bon cât și de cei budiști”. (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase)
Bon, religia tradițională tibetană
,,Pe de altă parte, începem să înțelegem mai bine caracterul exotic și sincretist al religiei Bon, și anume sursele sale iraniene și indiene. Desigur, documentele pe care le avem la dispoziție sunt târzii (alfabetul tibetan a fost creat în secolul al VII-lea) și reflectă urmările polemicilor și împrumuturilor reciproce dintre buddhism și Bon. Totuși, sub veșmânt fie lamaist fie Bon, se pot descifra trăsăturile specifice ale religiei tradiționale. Istoricii tibetani deosebeau religia zeilor (lha-chos) de religia oamenilor buddhismul; a doua desemna religia tradițională. O sursă importantă pentru cunoașterea religiei oamenilor, numită Gcug (sau chos, obicei), este dată de povești și genealogice. Aceste povești erau istorisite ritualic cu ocazia căsătoriilor, a sărbătorilor de Anul Nou, a diverselor întreceri în cinstea zeilor ogorului etc. Ca în multe religii arhaice, recitarea mitului originii unei societăți, unei instituții și unui ritual reactualiza continuitatea cu timpul mitic al începuturilor și, prin urmare, asigura succesul operației întreprinse. Nararea corectă a miturilor originii era un act religios necesar menținerii ordinii lumii și societății. Ca peste tot, miturile de origine încep cu o rememorare a cosmogoniei. Lumea a fost creată de zeii celești Phyva, imaginați ca fiind munți ai cerului. Unii dintre acești zei-munți au coborât pe pământ, aducând cu ei animalele, plantele și probabil pe cei dintâi oameni. Această epocă paradisiacă, în care oamenii trăiau în preajma zeilor, ar fi durat zece mii de ani. Un demon, închis în al nouălea etaj subteran, a reușit să scape și a răspândit răul în lume. Zeii s-au retras în cer și lumea a continuat să decadă timp de sute de mii de ani”. (Mircea Eliade) Este extraordinar universalismul răului în lume pe care îl găsim în mai toate religiile. Să nu uităm răzvrătirea îngerilor din tradiția creștină care au fost aruncați din cer. Unele tradiții psun că ar fi fost alungați pe pământ iar părintele catolic Claudiu Dumea în lucrarea ,,Îngeri și demoni” îi asimilează cu extratereștrii și misterele ufologice după care se dau în vânt mulți contemporani. Să nu uităm mitul ,,potopului” și curățirea pământului din tradiția iudeo-creștină. ,,Totuși oamenii continuă să practice Gcug, așteptând vârsta nelegiuirilor, după care o nouă lume se va ivi, zeii se vor reîntoarce pe pământ și morții vor învia. Este vorba, desigur, de mitul bine cunoscut al perfecțiunii începuturilor, urmată de degenerarea progresivă și universală. Dar se pot presupune, de asemenea, influențe indiene (ciclurile cosmice cuprinzând sute de mii de ani) și iraniene (demonul care corupe Creația). Lumea are o structură tripartită: zeii Phyva locuiesc în Înalt, zeitățile acvatice și subterane (Klu) dedesubt, iar oamenii la mijloc. Primul rege a fost un zeu coborât din Cer și care s-a împreunat cu zeița-munte; el a instaurat astfel modelul exemplar pentru cei șapte suverani mitici care au urmat. Miturile privind originea lumii locuite, variante minore ale mitului cosmogonic, vorbesc fie de un demon înfrânt ori de un animal sfârtecat, fie de hierogamia dintre un zeu (munte, piatră, arbore) și o zeiță (lac, izvor sau fluviu). Această pereche divină este adeseori confundată cu părinții supranaturali ai regelui sau ai eroului”. Natura divină a regelui constituie un ,,adevăr” fundamental în societatea antică. ,,Fiecare comunitate, locuind într-un spațiu anume, se recunoaște astfel prin strămoșul ei și prin locul ei sfânt” spune R. Stein citat de Mircea Eliade.
Șintoismul, religia tradițională a japonezilor
,,Informații despre Japonia primelor veacuri ale erei noastre sunt oferite- pe lângă rămășițele arheologice- de narațiunile dinastice chinezești” explică Paul Varley în ,,Cultura japoneză“. Chinezii din această perioadă îi considerau pe japonezi ca fiind unul dintre popoarele lipsite de însemnătate și făceau referire la ei în capitolele care se ocupau de străini. ,,Chinezii numeau Japonia țara Wa (cuvânt pe care-l scriau cu o hieroglifă care înseamnă oprit din creștere) descriind-o, în cea mai veche relatare a lor, datând de prin secolul I î.Cr., ca alcătuită din o sută însemnând probabil foarte multe- de ținuturi sau triburi. Ei au consemnat că cei din Wa trimiteau periodic, în primele veacuri ale erei noastre, solii în China, inclusiv cea care a vizitat în anul 57 Curtea împăratului Xuandi din dinastia Han târzie și care a primit de la el un sigiliu de aur ce învestea Wa ca stat tributar. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea (1784), niște țărani au găsit lângă golful Hakata, din nordul insulei Kyushu, un sigiliu corespunzând descrierii celui acordat de Xuandi. Pentru majoritatea cercetătorilor care-l recunosc drept autentic, el reprezintă o dovadă importantă a caracterului obiectiv al narațiunilor dinastice chinezești despre Wa. Spre sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui de-al III-lea, în Wa au fost tulburări care au dus la consolidarea politică și instituirea unei hegemonii teritoriale sub conducerea unei regine pe nume Himiko (sau Pimiko)”. (Paul Varley) Din scrierile chinezești se observă că ,,Himiko se ocupa cu magia și vrăjitoria, făcându-le oamenilor farmece. Deși înaintase în vârstă, ea a rămas celibatară. Avea un frate mai tânăr, care o ajuta să cârmuiască țara. După ce a devenit conducătoarea statului, puțini au mai avut prilejul s-o vadă. Avea o mie de femei să-i slujească, și doar un singur bărbat. El îi servea mâncarea și băutura și avea îndatorirea să țină legătura cu lumea de afară. Locuia într-un palat înconjurat de turnuri și palisade, cu gărzi înarmate, în stare de statornică vigilență. Acum intervine cea mai importantă parte a poveștii. ,,Autoritatea lui Himiko se întemeia, după cât se pare, pe puterile ei religioase sau magice și deriva din șamanismul din partea nord-estică a continentului asiatic, despre care se știe că s-a răspândit pe arii largi în Japonia timpurie. În consemnarea de mai sus, Himiko e descrisă ca mijlocitor (șaman) între popor și zeii săi și, ca atare, se poate ca ea să fi fost printre primii care să reprezinte ceea ce mai târziu a devenit funcția cea mai sacră a suveranului japonez. Conform mitologiei, dinastia domnitoare în Japonia e descendenta zeiței Soarelui (Amaterasu), zeitatea supremă, kami, din panteonul șintoist, astfel încât doar un suveran selectat cu grijă din această dinastie este calificat să oficieze ritualurile de comuniune cu ea, esențiale cârmuirii țării. Unele din descrierile prezente în narațiunile dinastice chinezești despre obiceiurile din Wa sunt surprinzător de asemănătoare cu practicile sau cutumele japonezilor de azi. De exemplu, poporul din Wa își arăta respectul față de superiori prin ghemuire sau așezarea în genunchi și sprijinire cu ambele mâini pe pământ; băteau din palme când se rugau; și puneau mare accent pe purificarea rituală. În afara acestor observații privind bătaia din palme la rugăciune și purificarea rituală, știm puține lucruri despre evoluția, în vechea Japonie, a credințelor religioase, numite generic șintoiste (calea zeilor numiți kami) pentru a fi deosebite de budism, care a pătruns în Japonia din Coreea pe la mijlocul secolului al VI-lea. În șintoism, putem decela o religie primară, din genul celor care, în alte părți ale lumii, au fost absorbite de religiile universale, dar care, în zonele îndepărtate și rămase în urmă ale Japoniei, a supraviețuit până în zilele noastre.
Credința Kami în șintoism
Trăsătura caracteristică a religiei șintoiste este credința în kami, mulțime politeistă care, pe de o parte, populează animist natura și, pe de altă parte, este intim legată de oameni și de unitățile de bază ale organizării sociale, cum sunt familia și satul. Cuvântul kami ca atare are conotația sus sau deasupra, și nu transcendent”. (Paul Varley) În veacul al XVIII-lea, cărturarul Motoori Norinaga (1730-1801), care dorea să reînvie șintoismul, definea termenul astfel: ,,Cuvântul kami se referă, în sensul cel mai larg, la toate ființele divine ale cerului și pământului care apar în scrierile clasicilor. Mai precis, Kami sunt duhurile care sălășluiesc și sunt venerate în sanctuare. În principiu, ființele omenești, păsările, animalele, copacii, plantele, munții, oceanele, toate pot fi kami. După vechile datini, tot ceea ce producea o impresie ieșită din comun, avea calități deosebite sau inspira un sentiment de venerație era numit kami”. ,,Șintoismul- spune Paul Varley- care n-a dezvoltat nicio noțiune semnificativă privind destinul spiritului vital după moarte, a fost de la începuturile sale extrem de preocupat de existența în această viață. Kami sunt asociați, în majoritatea cazurilor, cu viața ca forță vitală, creatoare; iar în acest sens șintoismul diferă mult de budism, care are o viziune sumbră, pesimistă despre lume, socotind-o locaș al suferinței și al mizeriei. De puține noțiuni dispune șintoismul și în privința evaluării comportamentului uman, considerând mai degrabă că nelegiuirile oamenilor, asemenea catastrofelor naturale și deferitelor feluri de pângărire fizică, sunt esențialmente forme de încercare, fără ca ele să poată fi tratate prin ritualuri speciale, cum ar fi exorcismul sau purificarea. În șintoism, purificarea sau lustrația e foarte importantă; ea este, de fapt, principalul act săvârșit la sanctuarele șintoiste atât de închinători, cât și de preoți. Deși majoritatea kami sunt zei favorabili, dacă nu chiar binefăcători, există și zeități sau spirite răuvoitoare (tatarigami) cu care trebuie să te porți cu grijă și, la nevoie, conciliant. Cu toate acestea, amalgamul de credințe populare despre spiritele rele nu poate fi atribuit doar religiei șintoiste. Astfel de credințe au fost transmise de pe continent în Japonia de timpuriu, probabil odată cu șamanismul. Am văzut deja că regina Himiko din veacul al III-lea fusese probabil șaman sau mijlocitoare între zei și oameni. Au existat însă și șamani mai lumești, folosiți de-a lungul întregii istorii a Japoniei pentru a ține piept spiritelor rele. Șamani de acest fel apar adesea în consemnările istorice și în literatură, iar în zilele noastre unii dintre ei au devenit, prin revelațiile făcute în stări de kamigakari- întemeietori de noi secte religioase”. Morihei Uyeshiba, fondatorul artei marțiale Aikido, făcea astfel de experimente. ,,O serie de zeități- zei și zeițe- completează Panteonul bogat al Șintoismului japonez: Zeul Iubirii, Zeul Belșugului și al Războiului, Zeul Abundenței, Zeul Drumurilor, Zeul Infernului și Judecătorul Morții, Zeul Înțelepciunii, Zeul Răului, al nenorocirilor, Zeul Destinului, Zeul Orezului, Zeul Copiilor, Zeul Vântului și al Crivățului, Zeul Pământului, Stăpânul Învățăturii, Zeița muntelui Fuji, câte un zeu pentru fiecare punct cardinal și încă mulți alți zei, pe care nu îi mai amintim, pentru a nu ne îndepărta de linia directoare pe care o urmărim în lucrarea noastră- geneza, cosmogonia, respectiv Facerea Universului și a oamenilor” spune Ștefan Mîșu. (Ștefan BOTORAN)
