Au urcat dis de dimineață pe Valea Sâmbetei pentru a ajunge la timp la Sfânta Liturghie de la schitul „Sfântul Arsenie Mărturisitorul și Sfântul Serafim mult-răbdătorul”. Sute de persoane n-au mai ținut cont de dificultatea drumului care părea un lucru minimal față de importanța praznicului Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, hramul schitului. În plus, oamenii și-au dorit să fie în preajma soborului de preoți ce oficia slujba religioasă: PS Ilarion Făgărășanul; pr. arhimandrit Georgios Gianninos, Exarh al Mănăstirilor din ținutul Alminos din cadrul Mitropoliei Dimitriados, Grecia, părintele Zenovie, starețul Mănăstirii Nechit, părintele stareț Alexandru Moroșanu de la schitul de pe Valea Sâmbetei și alți preoți. La finalul slujbei religioase, părintele stareț de la Mănăstirea Nechit, arhimandrit Zenovie, a ținut o frumoasă și documentată predică în fața mulțimii.
,,Munții Făgărașului nu sunt sfinți doar pentru frumusețea lor, ci pentru că au fost, în veacul cel întunecat al prigoanei comuniste, munte de scăpare și de mucenicie pentru cei mai buni fii ai neamului. Aici, în codrii și pe culmile acestea, s-au ascuns ani de-a rândul luptătorii din rezistența anticomunistă, tineri studenți și elevi, țărani și preoți, care au ales să rabde frigul, foamea și moartea, numai ca să nu-și plece capul în fața unei stăpâniri fără Dumnezeu“ a predicat părintele Zenovie. Poate vă întrebați ce legătură are Mănăstirea Nechit cu Munții Făgărașului? A explicat chiar părintele stareț Zenovie, dar noi, ca localnici, ne putem documenta din volumele ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, o Biblie a istoriei contemporane a Țării Făgărașulu, așa cum a denumit aceste volume părintele Zenovie. ,,Ce se mai prăznuiește astăzi: bujorul, sânzienele și Ia românească“ a mai precizat pr. Zenovie. De ce sunt sfinți Munții Făgărașului? Să urmărim împreună această predică spusă la marele praznic din 24 iunie la Schitul de pe Valea Sâmbetei.
Predică la praznicul Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la hramul schitului „Sfântul Arsenie Mărturisitorul și Sfântul Serafim mult-răbdătorul” de pe Valea Sâmbetei
,,Praznicul de astăzi, nașterea Înaintemergătorului. Acesta este cel mai mare prooroc născut din femeie, și totuși cel mai smerit dintre toți, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne-am adunat astăzi la poalele acestor munți, în liniștea schitului ocrotit de Sfântul Arsenie Mărturisitorul și de Sfântul Serafim mult-răbdătorul, ca să prăznuim împreună, pe lângă cinstirea acestor doi sfinți ai locului, una dintre cele mai luminate sărbători ale anului bisericesc: Nașterea Sfântului slăvitului Prooroc, Înaintemergător și Botezător Ioan. Și se cuvine să spunem, de la bun început, că de acum înainte Valea Sâmbetei nu mai stă numai sub ocrotirea celor doi sfinți ai schitului, ci și sub aceea a Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui naștere o prăznuim astăzi; căci el, marele pustnic al Iordanului, se face și el ocrotitor al acestui munte al rugăciunii și al jertfei. Este unul dintre puținii sfinți cărora Biserica le sărbătorește nu numai mutarea la Domnul, ci însăși nașterea, alături de Maica Domnului și de Însuși Mântuitorul Hristos, semn al cinstei deosebite pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o încă din pântecele maicii sale, când a săltat de bucurie la glasul Preacuratei Fecioare. Și ce potrivire minunată ne dăruiește Dumnezeu: ca în aceeași zi să cinstim pe ocrotitorii acestui sfânt locaș și pe cel mai mare prooroc născut din femeie, toți trei oameni ai pustiei și ai muntelui, toți trei glasuri care au chemat lumea la pocăință.
Altarul Ardealului, muntele care s-a rugat și a sângerat
Țara nu și-a plecat capul de bunăvoie în fața comunismului. Să se știe că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat fața României, pătată de lașități și trădări. Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români. „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (Lucia Baki Nicoară) Mai înainte de a privi spre pruncul Ioan, îngăduiți-mi să vă vorbesc despre locul în care ne aflăm, pentru că acest loc este el însuși o predică. În zilele acestea, de la întâi iunie și până astăzi, în pragul praznicului, am urcat cu gândul, ca în fiecare an, pe firul Văii Sâmbetei, și m-am cutremurat de cât de mult har și câtă suferință s-au adunat în acest colț de munte. Aici, la poalele falnicilor Munți Făgăraș, evlavia poporului a numit acest așezământ, pe drept cuvânt, Altarul Ardealului. Dar puțini se întreabă de ce un altar, și de ce tocmai aici. Iar răspunsul nu este numai în frumusețea înălțimilor, ci mai cu seamă în sângele și în lacrimile care au sfințit aceste cărări. Lucrarea nevăzută a oamenilor de pe Valea Sâmbetei, pentru că, vedeți dumneavoastră, sfințenia unui loc nu se face dintr-odată, ci se zidește, ceas după ceas, din lucrarea tăcută și nevăzută a oamenilor lui. Toată această perioadă de dinaintea praznicului este o vreme de pregătire: se îngrijesc cărările, se primenește biserica, se gătesc cele de trebuință pelerinilor care vor urca, se înmulțește rugăciunea. Și nu este lucru nou, ci o moștenire veche. Pentru că aici, pe Valea Sâmbetei, de când domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat, acum mai bine de trei sute de ani, mănăstirea de piatră ca un zid de apărare a credinței ortodoxe, oamenii locului nu au încetat să lucreze, în văzul tuturor și în ascuns, la păstrarea acestei vetre. Mănăstirea aceasta a fost dărâmată de tunurile habsburgice și a zăcut în ruină aproape o sută patruzeci de ani; și totuși candela nu s-a stins, pentru că au fost mereu oameni care, în tăcere, au ținut-o aprinsă cu rugăciunea și cu jertfa lor. Iar lucrarea aceasta nevăzută a oamenilor locului a fost, în vremurile de prigoană, și o lucrare de mare primejdie. Pentru că oamenii satelor de pe vale au fost sprijinitorii tăcuți ai celor prigoniți, le-au dat pâine și adăpost cu prețul libertății lor. Doamna Lucia Baki Nicoară a strâns în cartea ei mărturia cutremurătoare despre acești sprijinitori, arătând că au trecut, alături de luptători, prin aceleași suferințe: „Toți sprijinitorii luptătorilor din munți au trecut prin astfel de pseudoprocese, care n-au urmărit decât aruncarea în temniță a celor ce nu și-au plecat capul.” după „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (Lucia Baki Nicoară) Așadar, când vorbim despre lucrarea nevăzută a oamenilor de pe Valea Sâmbetei, nu vorbim doar despre cei ce au măturat cărări și au aprins candele, ci și despre cei ce au ascuns în casele lor pe cei hăituiți, știind că pentru aceasta îi așteaptă temnița și moartea. Aceasta este sfințenia ascunsă a acestui loc. Iar pelerinul care urcă astăzi pe vale află, chiar lângă biserică, o cabană și un loc de odihnă unde drumețul își trage sufletul după urcuș — o cabană pe care familia Paler a recondiționat-o cu dragoste, anume pentru ca cei ce vin să se roage la mănăstire să afle aici adăpost și odihnă. Așa cum, de veacuri, oamenii acestor locuri au făcut din ospitalitate o rugăciune, primind pe cel obosit, hrănindu-l și odihnindu-l ca pe Hristos Însuși. Căci muntele acesta nu a fost niciodată pustiu de oameni, ci plin de o lucrare nevăzută: a celor ce s-au rugat, a celor ce au ostenit, a celor ce au suferit.
Valea Sâmbetei, vatră de istorie și de credință
Și nu doar schitul, iubiți credincioși, ci toată Valea Sâmbetei este un pământ încărcat de istorie și de har. Această vale, care coboară din inima Munților Făgăraș, cei mai înalți munți ai țării, purtând în creștetele lor lacuri limpezi ca cerul și brazi falnici cât turlele bisericilor, a fost de veacuri loc de trecere, de adăpost și de rugăciune. Pe aici au urcat, în vremuri de demult, ciobanii cu turmele lor spre pășunile înalte; pe aici s-au strecurat, în vremea stăpânirii străine, cei ce-și apărau credința ortodoxă, trecând munții ca să se închine acolo unde nu erau siliți să-și lepede legea; iar mai târziu, pe aceleași cărări, au urcat luptătorii din munți, în anii prigoanei. Valea aceasta a văzut deopotrivă liniștea sfântă a rugăciunii și zbuciumul istoriei celei mai dureroase a neamului. Aici, la poalele văii, domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit, în jurul anului una mie șapte sute, mănăstirea care avea să fie numită Altarul Ardealului. După dărâmarea ei de către stăpânirea habsburgică și după aproape un veac și jumătate de ruină, vrednicul mitropolit Nicolae Bălan a ridicat-o din nou la viață, în veacul trecut, iar aici s-au nevoit apoi părinții cei mari ai locului. Iar sus, pe firul văii, la peste o mie cinci sute de metri, se află chilia săpată în stâncă de Părintele Arsenie Boca, spre care urcă și astăzi mii de pelerini. Așa s-a împletit, pe această vale, firul istoriei cu firul sfințeniei, până când întreaga Vale a Sâmbetei a ajuns ea însăși un altar sub cerul liber, un loc unde fiecare piatră și fiecare brad par a mărturisi pe Dumnezeu.
De ce sunt sfinți Munții Făgărașului
Și aici ajung la taina cea mai adâncă a acestui loc. Munții Făgărașului nu sunt sfinți doar pentru frumusețea lor, ci pentru că au fost, în veacul cel întunecat al prigoanei comuniste, munte de scăpare și de mucenicie pentru cei mai buni fii ai neamului. Aici, în codrii și pe culmile acestea, s-au ascuns ani de-a rândul luptătorii din rezistența anticomunistă, tineri studenți și elevi, țărani și preoți, care au ales să rabde frigul, foamea și moartea, numai ca să nu-și plece capul în fața unei stăpâniri fără Dumnezeu. Am citit, cu lacrimi în ochi, cartea «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc», acea carte scrisă de doamna Lucia Baki Nicoară din mărturiile lui Ion Gavrilă Ogoranu și ale martorilor acelor vremuri — o carte care nu este doar o istorisire, ci însăși istoria trăită și Biblia scrisă a Țării Făgărașului, din inima Ardealului. M-am documentat din ea și am prețuit-o cum se cuvine, și nu am putut să nu mă cutremur de ceea ce s-a petrecut chiar pe aceste meleaguri. Pentru că satul Sâmbăta de Sus, de la poalele căruia urcăm noi astăzi, a fost una dintre cele dintâi vetre ale acestei suferințe. Aici a trăit familia învățătorului Octavian Popaiov, care a fost aruncat în temnițele comuniste și s-a întors acasă, după ani de detenție cruntă, om sfârșit. Iar fiica lui, Virginia, care era copilă când i l-au luat pe tatăl ei de acasă, mărturisește în cartea aceea, cu o durere care frânge inima: „Am văzut un om îmbătrânit, tuns scurt, adus de spate, slab. M-a șocat noua imagine a tatălui meu. Nu-mi venea să cred că este el. Tata era un om frumos, înalt, drept, solid. Șocul a fost atât de mare că am amuțit. Multă vreme am fost mută.” Virginia Popaiov, în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (Lucia Baki Nicoară) Vă dați seama, iubiți credincioși, ce înseamnă aceasta? Un copil care își vede tatăl întors din temniță atât de schimbat de suferință, încât amuțește de durere și rămâne mut multă vreme. Iar acest tată, Octavian Popaiov, s-a stins la nici cincizeci de ani, bolnav și sleit de cele îndurate, și odihnește astăzi în cimitirul satului Sâmbăta de Sus, pe lângă care trecem noi când urcăm spre mănăstire. Tot aici a fost și familia Ilioiu, al cărei fiu, Ion, hăituit ani de-a rândul prin munți, a fost în cele din urmă rănit în luptă, apoi schingiuit și osândit la temniță grea. Aici a fost Septimiu Râmboiu, care a îndurat rânduri de osândă și ani grei prin cele mai cumplite închisori. Aici au fost atâția alții, ale căror nume abia de le mai știe cineva astăzi. Și nu doar la Sâmbăta, ci în toată Țara Făgărașului s-a vărsat acest sânge. Părintele Iustin Pârvu, el însuși mucenic al temnițelor, spunea că luptătorii din Munții Făgărașului au fost adevărați martiri, și că suferința lor a fost grea peste fire, pentru că ei au îndurat, ani la rând, frigul și foamea muntelui, fără adăpost și fără odihnă, susținuți numai de credința în Dumnezeu. Iar despre tăria lor neînfrântă, un martor mărturisește în aceeași carte, văzând pe unul dintre ei purtându-și lanțurile: „L-am văzut drept ca un brad, cu privirea senină și hotărâtă, cu chipul parcă cioplit în stejar și în stâncă românească, purtându-și lanțul cu demnitate și cu mândrie.” din „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (Lucia Baki Nicoară) Iată, iubiți credincioși, de unde i se trage numele acestei cărți și de unde vine și înțelesul cel mai adânc al praznicului de astăzi: brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Acești oameni au fost frânți, închiși, schingiuiți, uciși — dar nu s-au îndoit, nu s-au plecat, nu și-au lepădat credința. Ca niște brazi falnici ai acestor munți, au fost doborâți, dar au căzut drepți, cu fața spre cer. Iată de ce acești munți sunt un altar. Pentru că pe ei s-a adus jertfă, nu jertfa de pe masa altarului, ci jertfa vie a unor oameni care și-au dat tinerețea, libertatea și viața pentru credință și pentru neam. Iar sângele mucenicilor, spuneau cei vechi, este sămânță de creștini. De aceea, când urcăm astăzi pe Valea Sâmbetei spre biserică, să știm că pășim pe un pământ sfințit nu numai de rugăciunea călugărilor, ci și de suferința acestor mărturisitori, ale căror oase odihnesc în cimitirele satelor de la poalele muntelui, sub cruci pe care, de multe ori, nimeni nu mai pune o floare. Iar praznicul de astăzi nu este o simplă aducere-aminte a unui eveniment de demult, ci o chemare adresată fiecăruia dintre noi: să fim și noi, după măsura noastră, glasuri care strigă în pustia lumii de azi, gătind în inimile noastre și în jurul nostru cărările Domnului. De aceea, în această zi de sărbătoare, vom zăbovi mai întâi asupra vieții acestui mare prooroc, vom cugeta apoi asupra altor pomeniri ale zilei, ca în cele din urmă să tragem din toate acestea învățătura de folos pentru sufletele noastre. Și nu este, iubiți credincioși, fără tâlc faptul că prăznuim astăzi tocmai aici, la poalele Munților Făgăraș, în acest schit așezat în liniștea înălțimilor. Pentru că, după cum vom vedea, întreaga viață a Botezătorului este legată de munte și de pustie; iar locul acesta în care ne nevoim noi, ocrotit de sfinți ai răbdării și ai mărturisirii, ne grăiește, prin însăși așezarea lui, aceleași adevăruri pe care le-a propovăduit Înaintemergătorul: că în liniște, departe de zarva lumii, se naște cea mai limpede auzire a glasului lui Dumnezeu. Să luăm, așadar, aminte cu inima deschisă la bucuria praznicului de astăzi. Pruncul rămas singur în munte Pustia a odrăslit ca crinul; ea a primit ca dar pe cel care avea să fie mai mare decât toți cei născuți din femeie.
Copilăria binecuvântată și încercarea timpurie
Iubiți credincioși, Sfântul Ioan se naște în casa bătrânului preot Zaharia și a dreptei Elisabeta, după ce aceștia își plânseseră o viață întreagă neputința de a avea copii, iar acum, la adânci bătrâneți, primesc de la Dumnezeu rodul rugăciunilor lor. Dar bucuria casei lor avea să fie scurtă, pentru că peste pruncia acestui copil aveau să se abată furtunile pe care Irod le dezlănțuie după nașterea Domnului. Când ostașii pornesc să ucidă pruncii din Betleem și din toate hotarele lui, Elisabeta, înspăimântată pentru viața micuțului ei, fuge cu el în munte, departe de sate și de drumuri, ca să-l ascundă de mânia ucigașă a stăpânitorului. Tradiția Bisericii ne istorisește, cu duioșie, cum muntele însuși se deschide înaintea femeii care-și strângea pruncul la piept și o primește înăuntrul lui, ferindu-i de prigonitori. Așa începe viața în pustie a celui ce avea să fie numit pustnicul prin excelență al Legii celei Noi. Iar înăuntrul muntelui, ne spune sinaxarul, prin porunca dumnezeiască li se face lor o peșteră; tot acolo curge un izvor de apă, iar înaintea peșterii crește un finic plin de roade, care, când sosea vremea mâncării, își pleca singur ramurile și își dădea roadele spre hrană, apoi iarăși se ridica. Iată cum întreaga zidire, muntele care se desface, izvorul care țâșnește, pomul care se pleacă, slujește pruncului ales al lui Dumnezeu, ca și cum firea întreagă ar fi simțit că acela pe care îl ocrotește nu este un copil oarecare, ci proorocul ce avea să arate lumii pe Mielul lui Dumnezeu. Și ne oprim, iubiți credincioși, asupra acestui pom care își apleacă singur ramurile, pentru că în acest chip duios se ascunde o învățătură adâncă. Când Adam a căzut în păcat, întreaga fire a căzut împreună cu el, și pământul a odrăslit spini și pălămidă; dar iată că, atunci când se naște cel ce va pregăti calea Mântuitorului, firea însăși pare a-și aminti de slujirea ei cea dintâi și se grăbește să-l ocrotească pe pruncul lui Dumnezeu. Și dacă pomul cel necuvântător a știut să se plece spre cel flămând, cu cât mai mult ar trebui noi, oamenii cei cuvântători, să ne plecăm inima spre cei flămânzi și lipsiți din jurul nostru, în care Hristos Însuși ne cere mila!
Moartea părinților și singurătatea muntelui
Iar mai înainte de a fugi în munte, când Elisabeta a văzut de sus pe ostași apropiinduse, a strigat către o stâncă din apropiere: Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său! Și îndată muntele s-a desfăcut și a primit-o înăuntru, ascunzând-o de ucigași. Dar încercarea cea mai grea era încă să vină. Pentru că Zaharia, tatăl pruncului, slujea în vremea aceea la templu în Ierusalim, iar Irod a trimis la el, cerândui să-și dea fiul; Zaharia a răspuns: Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este. Pentru acest răspuns neînduplecat, ucigașii l-au omorât chiar între biserică și altar, iar sângele lui, vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre veșnică mărturie împotriva lui Irod. Și astfel pruncul Ioan rămâne fără tată. Iar după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, ne istorisește sinaxarul, se mută la Domnul și Elisabeta, maica lui, chiar acolo, în peștera muntelui, lăsându-și copilul singur în adâncul pustiei. Așa rămâne Sfântul Ioan singur, fără tată și fără mamă, iar de acum, spune cuvântul sinaxarului, este hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Închipuiți-vă, iubiți credincioși, copilul acela mic, rămas fără mamă și fără tată, singur între stânci și brazi, fără casă, fără masă, fără mângâierea unui braț omenesc care să-l strângă la piept noaptea, când frigul muntelui coboară peste el. Cine îl va hrăni? Cine îl va păzi? Cine îi va șterge lacrima? Și totuși acel copil nu piere, pentru că peste el veghează Tatăl cel ceresc, Care nu lasă nici pasărea cerului să cadă fără voia Lui. Îngerul Domnului îl hrănește, lacusta își pleacă roadele, izvorul îi dă apă, iar mâna nevăzută a lui Dumnezeu îl crește în pustie, întărindu-i trupul firav în asprimea muntelui și pregătindu-i sufletul pentru lucrarea cea mare ce-l aștepta. Iar acea singurătate, care pentru orice copil ar fi fost moarte, pentru el a fost școala cea mai înaltă a rugăciunii și a întâlnirii cu Dumnezeu, căci în liniștea desăvârșită a pustiei a deprins el a auzi glasul Celui pe Care avea să-L vestească. Iar mai târziu, ieșind la propovăduire, se va hrăni cu lăcuste și cu miere sălbatică și se va îmbrăca în păr de cămilă, ca un adevărat pustnic al Legii celei Noi. Și ne putem întreba, iubiți credincioși, cum a fost cu putință ca un copil să crească astfel, fără ocrotirea pe care firea însăși o cere? Răspunsul ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur, care, cugetând asupra vieții Înaintemergătorului, arată că pustia a fost pentru el nu o pedeapsă, ci un dar, pentru că l-a ferit de stricăciunea lumii și i-a păstrat sufletul curat ca un cristal. „Pustia l-a crescut pe cel ce avea să mustre cetățile; departe de păcatele oamenilor, s-a făcut vrednic să strige tuturor: pocăiți-vă!” după Sfântul Ioan Gură de Aur
Cuvintele acestea ne descoperă o taină adâncă a iconomiei dumnezeiești: că Dumnezeu îngăduie uneori să fim lipsiți de ceea ce ne pare nouă neapărat trebuincios, tocmai pentru a ne dărui un bine cu mult mai mare. Pruncul Ioan a fost lipsit de casa părintească, de masa caldă, de mângâierea mamei, dar a fost dăruit cu liniștea munților, cu rugăciunea neîntreruptă și, mai presus de toate, cu apropierea de Dumnezeu. El nu a avut dascăli omenești, dar l-a învățat Duhul Sfânt; nu a avut nimic din cele ce lumea socotește de preț, dar a avut totul, pentru că L-a avut pe Dumnezeu. Iar când a venit vremea, acest copil al pustiei a ieșit la Iordan și a cutremurat o lume întreagă. Veneau la el din Ierusalim și din toată Iudeea, veneau vameșii și ostașii, veneau și fariseii cei mândri, și tuturor le grăia fără teamă, mustrând fărădelegea chiar și în fața lui Irod împăratul, pentru care avea să-și verse în cele din urmă sângele. De unde atâta tărie într-un om crescut singur, fără sprijin și fără școală? Din pustie, iubiți credincioși, din acea singurătate care l-a învățat să nu se teamă de nimeni, fiindcă se temea numai de Dumnezeu. Cel ce a stat singur între stânci, fără să se înfricoșeze, nu se va înfricoșa nici înaintea împăraților. Să înțelegem, așadar, iubiți credincioși, ce minune a săvârșit Dumnezeu cu acest copil orfan: ceea ce lumea numește părăsire, El a prefăcut în alegere; ceea ce noi am numi nenorocire, El a prefăcut în chemare. Pruncul rămas singur în munte a ajuns cel mai mare prooroc născut din femeie, glasul care a pregătit calea Domnului, mâna care L-a botezat pe Hristos în Iordan. Iar aceasta ne învață că nicio durere nu este zadarnică atunci când este așezată în mâinile lui Dumnezeu, și că adeseori tocmai în cea mai adâncă singurătate ne cercetează El mai de aproape. Câți dintre noi, în ceasurile cele mai grele ale vieții, când ne-am simțit părăsiți de toți, nu am descoperit apoi, privind înapoi, că tocmai atunci Dumnezeu ne ținea în palmă mai strâns ca oricând?
Moștenirea lăsată nouă pe Valea Sâmbetei
Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă. Părintele Teofil Părăian, cuvânt așezat la poarta Mănăstirii Brâncoveanu. O vatră de credință zidită din jertfă. Iubiți credincioși, ca și pruncul Ioan, crescut în liniștea muntelui, ne nevoim și noi într-un loc binecuvântat, sfințit, după cum am văzut, deopotrivă de rugăciune și de jertfă. Pentru că Ardealul a fost veacuri de-a rândul un pământ al mucenicilor tăcuți: țărani și preoți care au răbdat batjocura, închisoarea și moartea numai ca să nu-și schimbe legea. Iar însuși ctitorul acestei mănăstiri, domnitorul Constantin Brâncoveanu, avea să-și verse sângele ca mucenic, tăiat împreună cu cei patru fii ai săi pentru că nu a voit să-și lepede credința în Hristos. Iată din ce sânge și din ce lacrimi s-a zidit vatra aceasta în care ne nevoim noi astăzi; iată ce moștenire grea și sfântă am primit, și pe care suntem datori a o duce mai departe. Părinții care ne-au lăsat această moștenire Și nu numai cu pietre și cu ziduri ne-au lăsat înaintașii această vatră, ci, mai presus de toate, cu pildă vie și cu trăire sfântă. Pentru că pe Valea Sâmbetei s-au nevoit, în veacul trecut, câțiva dintre cei mai luminați părinți duhovnicești ai neamului nostru, care au făcut din acest loc o adevărată școală a rugăciunii. Aici a viețuit Părintele Arsenie Boca, care a urcat sus, pe firul văii, la peste o mie cinci sute de metri, și a săpat cu dalta în stânca muntelui o chilie strâmtă, abia cât să încapă un om în picioare, în care se retrăgea la rugăciune și la liniște; iar până astăzi pelerinii urcă acolo cu osteneală mare, ca să aprindă o lumânare și să se roage. Chilia aceea săpată în piatră este o predică tăcută despre ce înseamnă căutarea lui Dumnezeu: omul care nu se mulțumește cu căldura văii, ci urcă spre înălțimi, în asprime și în singurătate, ca acolo, în tăcerea muntelui, să-și afle inima. Aici s-a nevoit și Părintele Serafim Popescu, blândul stareț pe care ucenicii îl numeau, pentru bunătatea lui fără margini, duhovnicul cu inimă de serafim, cel ce, împreună cu Părintele Arsenie, a tălmăcit în limba noastră scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, lăsându-ne astfel comoara înțelepciunii duhovnicești a Răsăritului. Și tot aici a viețuit, până la adânci bătrâneți, Părintele Teofil Părăian, nevăzătorul cu sufletul plin de lumină, care a deprins de la acești înaintași bucuria credinței și a împărtășit-o, prin nenumărate cuvântări, întregului neam românesc. De la el ne-a rămas cuvântul așezat la poarta acestei mănăstiri, care le grăiește tuturor celor ce trec pragul: pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă. Iată ce lanț nerupt de sfințenie ni s-a predat din mână în mână: de la mucenicia ctitorului Brâncoveanu, la nevoința Părintelui Arsenie, la blândețea Părintelui Serafim, la bucuria Părintelui Teofil și până la noi, care am primit această moștenire ca pe un testament sfânt, nu spre a-l pune la păstrare și a-l uita, ci spre a-l trăi și a-l preda mai departe. Familia care a zidit acest locaș pentru rugăciunea de pe munte și nu pot, iubiți credincioși, să trec mai departe fără a pomeni cu adâncă recunoștință pe cei care, în vremea noastră, au ridicat din temelie acest sfânt locaș și cele de trebuință pelerinilor. Pentru că biserica aceasta, în care ne rugăm astăzi, și casa de odihnă de lângă ea, în care drumețul își află adăpost, nu s-au făcut de la sine, ci din jertfa, din osteneala și din dragostea unor oameni care au înțeles că tot ce dăruiești lui Dumnezeu nu se pierde, ci rămâne în veac. Familia Paler, neam vechi și de cinste din Țara Făgărașului din care s-a ridicat și marele scriitor Octavian Paler, fiul acestor meleaguri, a sprijinit, cu credință și cu inimă largă, zidirea acestei biserici închinate Sfântului Cuvios Arsenie și a celor de trebuință acestui așezământ. Iar lucrarea lor nu a fost o simplă faptă materială, ci o adevărată mărturisire de credință: pentru că, într-o lume în care mulți caută să primească și puțini aleg să dăruiască, ei au ales să dăruiască. Ridicarea unei biserici este o lucrare sfântă, născută din jertfă și din nădejde, care va aduce alinare și lumină multor generații după noi. Tot ce se află aici, biserica, locul de popas, cărările îngrijite, este făcut cu un singur scop: ca rugăciunea de pe Valea Sâmbetei, din munții Făgăraș, altarul Ardealului, să nu înceteze, ca pelerinul care urcă ostenit să afle dragoste și sprijin neprecupețit, și ca acest altar al muntelui să rămână deschis pentru toți cei ce vin să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu. Iar binefăcătorii unui astfel de locaș, chiar dacă faptele lor sunt uneori întâmpinate cu neînțelegere de oameni, au răsplata cea mai înaltă de la Cel care vede toate și cunoaște toate, căci ceea ce se zidește din credință și din dragoste pentru cele sfinte nu rămâne niciodată neștiut înaintea lui Dumnezeu.
Legătura cu Mănăstirea Nechit și cu munții Făgărașului
Și se cuvine, în această zi de praznic, să pomenesc și legătura veche și binecuvântată dintre Mănăstirea Nechit din ținutul Neamțului, de unde am venit, și acești munți ai Făgărașului. Pentru că vrednicul de pomenire părinte stareț al Nechitului, Arhimandritul Zenovie Ghidescu, cel care a plecat la Domnul după o îndelungată viață de nevoință, a fost călugărit la munte, la Predeal, și l-a cunoscut pe Sfântul Arsenie Boca, purtând în inima sa toată viața evlavia față de acest mare duhovnic al Ardealului. Așa s-a țesut, încă de demult, o punte nevăzută între mănăstirea noastră din Moldova și aceste meleaguri sfinte; iar ardelenii, la rândul lor, au aflat mereu, la Mănăstirea Nechit, un loc de rugăciune, de sprijin și de odihnă sufletească, ca și cum cele două capete de țară s-ar fi întâlnit în aceeași dragoste pentru Dumnezeu și pentru cele sfinte. Iată cum lucrează Dumnezeu, legând laolaltă, peste munți și peste ape, inimile celor ce-L caută.
Glasul care strigă în pustia lumii de azi
Iubiți credincioși, dacă Sfântul Ioan a fost glasul care striga odinioară în pustia Iudeii, astăzi pustia s-a mutat în mijlocul orașelor noastre, în casele noastre și, de multe ori, chiar în inimile noastre. Trăim într-o lume plină de zgomot, dar săracă de glasul lui Dumnezeu; o lume în care telefonul din mână ne răpește liniștea, în care familiile stau la aceeași masă fără să-și mai vorbească, fiecare aplecat asupra ecranului său, în care copiii cresc învățând de la mașinării ceea ce ar fi trebuit să primească de la părinți și de la Biserică. Este o pustie mai cumplită decât cea a Iordanului, pentru că este o pustie a sufletului, în care omul, înconjurat de mii de glasuri, nu mai aude niciunul care să-i spună adevărul. Iar în mijlocul acestei pustii, chemarea Botezătorului răsună astăzi la fel de limpede: pocăiți-vă, întoarceți-vă, gătiți calea Domnului în inimile voastre. Smerenia ca temelie a întregii vieți duhovnicești Și care a fost cheia întregii lucrări a Înaintemergătorului? Smerenia. El, despre care Mântuitorul Însuși a spus că nu s-a ridicat între cei născuți din femeie unul mai mare, despre sine mărturisea că nu este vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălțămintei Celui ce venea după el. Iar când ucenicii lui, geloși, vin la el spunându-i că toți se duc acum la Iisus, el le răspunde cu cuvintele care ar trebui săpate în inima fiecărui creștin: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez. Iată smerenia desăvârșită: nu omul care se umilește prefăcut, ci omul care se bucură să se dea la o parte ca să strălucească Hristos. În lumea noastră, care ne învață necontenit să ne arătăm, să ne lăudăm, să ne punem chipul și faptele în văzul tuturor, cuvântul acesta sună ca o nebunie; și totuși tocmai aici este toată înțelepciunea, pentru că numai cel care se micșorează pe sine face loc lui Dumnezeu să crească în el. De aceea, iubiți credincioși, întoarcerea la Dumnezeu, pe care o numim pocăință, nu este o faptă de o singură dată, ci drumul de fiecare zi al inimii care se desprinde de cele de jos și se îndreaptă spre cele de sus. Sfânta Liturghie pe care o săvârșim acum, în acest praznic, nu este doar o slujbă a sărbătorii, ci ne cheamă pe fiecare la această întoarcere, pentru că adevărata sănătate a omului începe din inimă. Părintele Arsenie urca în munte ca să se roage; pruncul Ioan a fost crescut de pustie în rugăciune neîncetată; noi nu suntem chemați să urcăm pe culmile Făgărașului, ci să urcăm, ziua și noaptea, pe muntele cel lăuntric al rugăciunii, unde Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare. Să ne întrebăm, așadar, fiecare în parte: când m-am rugat eu cu adevărat ultima oară, nu din obișnuință, ci din toată inima? Căci de la acest răspuns atârnă toată viața noastră cea duhovnicească.
Înstrăinarea de Dumnezeu în vremea secularizării
Trăim, iubiți credincioși, într-o vreme pe care mulți o numesc a secularizării, adică a îndepărtării lumii de Dumnezeu și a scoaterii Lui din viața de fiecare zi. Oamenii nu mai tăgăduiesc neapărat că este un Dumnezeu, dar trăiesc ca și cum El nu ar fi, fără să-L caute, fără să-L cheme, fără să-I dea seamă de faptele lor. Iar roadele acestei înstrăinări le vedem cu toții: familii destrămate, copii crescuți fără frica lui Dumnezeu, păcatul fățiș lăudat și virtutea luată în râs. Și tocmai în acest ceas răsună glasul Botezătorului mai stăruitor decât oricând: pocăiți-vă, întoarceți-vă, gătiți calea Domnului. Pentru că Ioan nu a propovăduit într-o lume credincioasă și liniștită, ci întruna în care fărădelegea ajunsese până pe tronul împăratului; și totuși un singur glas, ridicat din pustie cu îndrăzneală și cu smerenie, a fost de ajuns să cutremure inimile. Tot astfel, și astăzi, o singură familie care își reaprinde candela rugăciunii, o singură inimă care se face glas în pustia lumii, pot fi începutul unei înnoiri. Să nu zicem, deci, că vremurile sunt prea grele și că nu mai este nimic de făcut; căci nici vremurile Botezătorului nu erau ușoare, și totuși el a biruit.
Ce se mai prăznuiește astăzi — bujorul, sânzienele și Ia românească
Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Psalmul (18, 1)
Iubiți credincioși, ziua de astăzi nu este însemnată în calendar numai cu praznicul Nașterii Botezătorului, ci poartă în ea și alte sărbători, mai cu seamă din sufletul neamului nostru românesc. Căci aceeași zi în care Biserica cinstește nașterea celui mai mare prooroc este și ziua în care poporul prăznuiește Sânzienele și cinstește ia, veșmântul de sărbătoare al românului, toate acestea, privite cu ochi creștinesc, așezându-se sub acoperământul praznicului și mărturisind aceeași slavă a Ziditorului.
Floarea care urcă spre înălțimi
Iubiți credincioși, tocmai în aceste zile de iunie, pe pajiștile înalte ale Munților Făgăraș, înflorește bujorul de munte, acea floare roșie-purpurie care îmbracă povârnișurile în veșmânt de sărbătoare. Este o floare care nu crește la șes, în belșugul văii, ci numai sus, în asprimea înălțimilor, acolo unde aerul este tare și pământul sărac. Și parcă ne învață și ea ceva: că frumusețea cea mai curată se naște adeseori în locurile cele mai aspre, așa cum proorocul cel mare a odrăslit în pustie, iar Părintele Arsenie și-a aflat liniștea sus, în stânca muntelui. Tot ce este înalt cere osteneală; dar tot ce este înalt este și mai frumos.
Sânzienele și înțelepciunea credinței populare
Iar tot astăzi, în ziua praznicului, poporul nostru sărbătorește și Sânzienele, numite în unele părți și Drăgaica, acele flori galbene, mărunte și înmiresmate, pe care fetele le împletesc în cununi și le pun la porți și la ferestre. Este o sărbătoare veche, în care credința creștină și obiceiul străbun s-au împletit, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în viața neamului nostru. Se cuvine să privim aceste datini cu dreaptă socoteală: nu căutând în ele descântece și ghiciri, care nu se potrivesc cu credința creștină, ci bucurându-ne de frumusețea lor curată, ca de un prilej de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru bogăția câmpurilor și pentru darul verii. Căci nu este întâmplător, iubiți credincioși, că Sânzienele au fost legate tocmai de ziua Nașterii Botezătorului: poporul a simțit că această zi de mijloc de vară, când lumina soarelui este la culme, este potrivită să prăznuim pe cel ce a fost candela aprinsă înaintea Soarelui dreptății, Hristos. Iar florile câmpului, bujorul de pe culme și sânziana de pe răzor, se fac astfel și ele o predică tăcută, chemându-ne să ridicăm ochii de la cele de jos și să slăvim pe Ziditorul atâtor frumuseți. Și este o adâncă înțelepciune în felul în care strămoșii noștri au știut să așeze sărbătoarea câmpului sub acoperământul celei bisericești, fără a despărți credința de viață, rugăciunea de muncă, biserica de ogor. Iar de acum, după cum spuneau bătrânii, zilele încep a se scurta, ca și cum firea însăși ar mărturisi cuvântul Botezătorului: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.
Ia, veșmântul cusut cu rugăciune
Iubiți credincioși, tot în ziua de astăzi, douăzeci și patru iunie, se prăznuiește și Ziua Universală a Iei, acel veșmânt curat și alb, cusut cu migală de mâinile femeilor noastre, pe care portul românesc l-a păstrat ca pe o comoară din neam în neam. Ia nu este o simplă haină, ci o întreagă mărturisire: pânza ei albă vorbește despre curăția sufletului, cusăturile ei cu cruci și cu flori sunt rugăciuni țesute în fir, iar truda cu care a fost lucrată, ceas după ceas, este icoana răbdării și a hărniciei strămoșilor noștri. Femeia care își îmbrăca ia când mergea la biserică știa că se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în veșmânt de cinste, curat ca sufletul pe care se cuvenea să-l aducă la Liturghie. Și nu întâmplător se adună astăzi, în aceste zile de praznic, oameni din tot Ardealul, mulți în frumosul port național, cu ia cea albă pe umeri. Pentru că ei nu vin doar la sărbătoare, ci vin și ca să aducă, fără să o spună cu vorba, recunoștință celor ce au îndurat și au suferit pe aceste meleaguri și în toată Țara Făgărașului. Ia cea albă, purtată pe acest pământ sfințit de jertfă, se face ea însăși o pomenire: pânza ei curată este ca giulgiul mucenicilor, crucile cusute în pieptul ei, la inimă, sunt semnul credinței pentru care au murit înaintașii, iar albul ei este chipul nevinovăției celor ce au pătimit nedrept. Când ardeleanul își îmbracă astăzi ia și urcă spre acest altar al muntelui, el mărturisește, prin însuși veșmântul lui, că nu a uitat și că nu se rușinează de credința și de neamul pentru care atâția și-au dat viața.
Sfinții pomeniți astăzi, moaștele de la Suceava și ierarhul de la Dunăre
Și nu se cuvine, iubiți credincioși, să trecem cu vederea ceilalți sfinți pe care Biserica îi pomenește astăzi, doi dintre ei legați adânc de pământul și de neamul nostru. Pentru că tot astăzi, la douăzeci și patru iunie, prăznuim aducerea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei. Acest tânăr negustor din Trapezunt, în loc să-și lepede credința, a primit cu bărbăție chinuri cumplite și moartea, pentru numele lui Hristos. Iar moaștele lui, aduse la Suceava de evlaviosul domn Alexandru cel Bun, au rămas până astăzi izvor de tămăduiri, la care mii de credincioși din Moldova și din Ardeal vin să se închine, mulți în frumosul port național, cu spice de grâu și flori de câmp în mâini. Iată cum, în aceeași zi, Biserica ne pune înainte doi Ioan: pe Botezătorul, care a mărturisit credința în fața lui Irod, și pe mucenicul Ioan cel Nou, care a mărturisit-o în fața stăpânitorului păgân, amândoi pildă de credință neclintită. Și tot astăzi pomenim pe Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana, episcop la sud de Dunăre, care timp de aproape cincizeci de ani a propovăduit Evanghelia în ținuturile dintre Marea Neagră și Grecia, încreștinând neamurile și întemeind biserici. Lui îi datorăm una dintre cele mai frumoase cântări de slavă ale Bisericii, imnul Te Deum laudamus — Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm. Acest sfânt ierarh, ostenitor pe pământuri apropiate de vatra strămoșilor noștri, ne arată că lumina lui Hristos a strălucit de timpuriu și în aceste părți.
Încheiere
Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez. (Ioan 3, 30)
Iubiți credincioși, am pornit astăzi de la un copil rămas singur în munte și am ajuns la fiecare dintre noi. Iată ce ne învață praznicul de astăzi: Că nicio durere nu este zadarnică în mâinile lui Dumnezeu. Că singurătatea muntelui poate fi școala întâlnirii cu Cel de Sus. Că acest pământ este sfânt fiindcă a fost stropit cu sângele și cu lacrimile mucenicilor lui. Că datorăm recunoștință celor ce au suferit pentru credință și pentru neam, și celor ce au zidit acest locaș. Că am primit toate acestea ca pe un testament al înaintașilor, spre a-l trăi și a-l preda mai departe. Și că, după toată durerea, biruința rămâne a lui Hristos, căci brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Da, iubiți credincioși, să plecăm de la acest praznic nu cu inima împovărată de tristețe, ci ridicată de nădejde. Pentru că tot ce am pomenit astăzi, suferința mucenicilor, jertfa înaintașilor, nevoința părinților, nu se sfârșește în mormânt, ci în înviere. Brazii Făgărașului s-au frânt, dar nu s-au îndoit; oamenii acestor munți au fost uciși, dar nu au fost biruiți; credința a fost prigonită, dar nu a fost stinsă. Iar noi, moștenitorii lor, suntem dovada vie că jertfa lor nu a fost zadarnică: pentru că iată, ne adunăm astăzi, liberi, pe acest pământ sfânt, ca să-L slăvim pe Dumnezeu pentru care ei au murit. Aceasta este bucuria cea adevărată a praznicului de astăzi. Să plecăm deci de la acest praznic cu inima trează, cu biserica sufletului aprinsă, gata să auzim glasul care strigă încă în pustia lumii: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui. Iar ca să nu rămână acest îndemn doar un gând frumos, ci să se prefacă în faptă, să luăm cu noi acasă, ca pildă a acelui copil pe care Dumnezeu l-a crescut în munte, zece trepte ale urcușului spre El.
Decalogul Înaintemergătorului, zece îndemnuri de pe Valea Sâmbetei
Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor! (Matei 3, 2)
- Caută liniștea. Precum pruncul Ioan a crescut în tăcerea muntelui și Părintele Arsenie și-a săpat chilia în stâncă, fă-ți și tu, în mijlocul zarvei, un loc de liniște în care să auzi glasul lui Dumnezeu, căci în zgomot nu se aude cerul.
2.Pocăiește-te necontenit. Întâiul cuvânt al Botezătorului la Iordan a fost „pocăiți-vă”; fă din pocăință nu o faptă de o singură dată, ci drumul de fiecare zi al inimii care se întoarce spre Dumnezeu.
- Smerește-te. După pilda celui ce a zis „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”, dă-te tu la o parte ca să strălucească Hristos, căci numai cel ce se micșorează pe sine face loc lui Dumnezeu să crească în el.
- Mărturisește dreapta credință. Precum Botezătorul a stat neclintit înaintea lui Irod, iar strămoșii ardeleni au răbdat prigoana fără să-și lepede legea, ține și tu credința ortodoxă întreagă, fără teamă și fără rușine, oriunde te-ar afla viața.
- Păstrează curată haina Botezului. La botez ai primit veșmântul cel alb al curăției; nevoiește-te a-l păstra nepătat prin Sfânta Spovedanie și prin viață curată, ca să nu te afli la ospățul ceresc fără haină de nuntă.
- Hrănește-te din Sfintele Taine. Nu te încrede în puterile tale, ci, ca un mădular viu al Bisericii, apropie-te cu vrednicie de Sfânta Împărtășanie, prin care Hristos lucrează în chip tainic mântuirea ta.
- Fă-ți din casă o mică biserică. Reaprinde candela și rugăciunea la masa familiei, creșteți copiii în frica și în dragostea lui Dumnezeu, ca să nu lași pustia lumii de azi să intre și să înstrăineze inimile celor de sub acoperișul tău.
- Miluiește pe cel lipsit. Dacă pomul cel necuvântător și-a plecat ramurile spre pruncul flămând, pleacă-ți și tu inima spre cei flămânzi și nevoiași din jur, în care Hristos Însuși îți cere mila.
- Cinstește moștenirea înaintașilor. Primește credința păstrată cu jertfă de mucenicii și de părinții acestui neam ca pe un testament sfânt, nu spre a o pune la păstrare și a o uita, ci spre a o trăi și a o preda neîntinată copiilor tăi.
- Slăvește pe Dumnezeu în toată zidirea. Vezi în bujorul de pe culme, în sânziana de pe răzor și în lumina verii urmele Ziditorului, și înalță-I, ca Sfântul Niceta odinioară, cântare de mulțumire: „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”. Pentru rugăciunile Sfântului slăvitului Prooroc, Înaintemergător și Botezător Ioan, ale Sfântului Arsenie Mărturisitorul și ale Sfântului Serafim multrăbdătorul, ocrotitorii acestui sfânt schit, Domnul și Dumnezeul nostru să vă păzească pe toți și să vă învrednicească de Împărăția cea veșnică. A Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Mulțumiri
Iar la încheierea acestui cuvânt, se cuvine să aduc, cu inimă recunoscătoare, cuvenitele mulțumiri celor prin care Dumnezeu a binecuvântat acest loc și această sărbătoare. Aduc, mai întâi, smerită mulțumire și aleasă cinstire Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, fiu născut chiar aici, la Sâmbăta de Sus, pentru nevoința, binecuvântarea și ocrotirea pe care le-a revărsat asupra acestor locuri, și pentru dragostea statornică pe care o poartă meleagurilor sale natale, care sunt deopotrivă și sfinte. Domnul să-i dăruiască ani mulți și binecuvântați în slujirea Bisericii noastre strămoșești. Mulțumesc, de asemenea, domnului Viorel Radu, care a sprijinit cu dărnicie construirea drumului și a temeliei acestei biserici, ostenindu-se ca pelerinii să afle cale și locaș de rugăciune pe acest munte. Dumnezeu să-i răsplătească însutit osteneala. Aduc mulțumiri și fostului părinte primul stareț, Părintele Avdie Hulea, pentru truda și grija purtată acestui așezământ, precum și actualului părinte stareț, Părintele Protosinghel Alexandru Moroșanu, care duce mai departe, cu vrednicie, candela rugăciunii aprinsă de înaintași. Și nu în ultimul rând, aduc adâncă recunoștință și părintești binecuvântări familiei Paler, și îndeosebi domnului Paler, tata Nelu, împreună cu fiul domniei sale, Lucian Paler, pentru extraordinara contribuție la zidirea și susținerea bisericii închinate nașterii Nașterii Sfântului Ioan Botezatul și Sfântului Cuvios Arsenie. Într-o lume în care mulți caută să primească, iar puțini aleg să dăruiască, gestul domniei voastre este o autentică mărturisire de credință, de responsabilitate și de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Lucrarea pe care ați înfăptuit-o va rămâne un simbol al credinței și al dăruirii, iar numele dumneavoastră va fi legat pentru totdeauna de acest sfânt locaș, ridicat spre slava lui Dumnezeu și cinstirea Sfântului Arsenie. Ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, pace, putere și binecuvântare, iar Sfântul Cuvios Arsenie, Sfântul Ioan Botezătorul și Maica Domnului să vă fie ocrotitori și mijlocitori în toate zilele vieții. Căci faptele bune se pot trece cu vederea de către oameni, dar nu rămân niciodată neștiute înaintea lui Dumnezeu. 14 Și, în cele din urmă, mulțumesc din toată inima și soborului de preoți și de părinți care au slujit astăzi împreună cu noi, înălțând laolaltă rugăciune la acest altar al muntelui, precum și tuturor credincioșilor și pelerinilor care ați urcat până aici, ca să vă închinați cu evlavie și cu credință. Pentru că o sărbătoare ca aceasta nu se face de unul singur, ci din rugăciunea și din dragostea tuturor celor adunați laolaltă în numele lui Hristos. Dumnezeu să vă răsplătească osteneala venirii și să vă întoarcă la casele voastre cu pace și cu bucurie în suflet. Vă sărut mâna și vă îmbrățișez pe toți cu părintească dragoste, rugând pe Dumnezeu să vă țină în pace, în sănătate și în bucurie. Amin!“. (Arhimandrit Zenovie Grigore, Mănăstirea Nechit)
