Am vorbit despre tradiţia presei româneşti, istoricul acesteia, presa interbelică, rolul propagandistic în presa comunistă, iar acum ne vom ocupa de fenomenul mediatic românesc de după 1990, când propaganda a rămas un segment important al mass-mediei româneşti, nelipsind nicio formă de manifestare politică, de la valoarea expresiei libere, până la exaltarea naţionalistă de extremă dreaptă sau reminiscenţe ale naţionalismului comunist. Propaganda post-revoluţionară nu a fost departe de cea care se făcea în timpul lui Nicolae Ceauşescu.
De la dracu la mă-sa!
Românii nu au prea avut parte de o presă foarte obiectivă după 1990, cum nu au avut parte, mai ales în primii ani de după revoluţie, nici de o clasă politică pregătită pentru un viitor euro-atlantic, cel puţin la început. Manipulările propagandistice au existat şi de o parte, şi de cealaltă. Din nefericire, a existat o presă de casă şi după ce forţele democratice au preluat puterea în anul 1996, când Iliescu a fost învins în alegeri de Emil Constantinescu, revenind însă spectaculos după ,,marele faliment democratic”. Constantinescu promitea multe, dar fosta securitate i-a strangulat orice demers şi intenţie bună, în plus, s-a dovedit a fi un conducător slab, şovăielnic, şantajabil şi manipulabil. Corectitudinea nu a fost deloc apanajul său, chiar dacă a avut intenţii bune la început. Ca şi în politică, nici în materie de presă românii nu au dus-o prea bine, într-un cuvânt, am scăpat de dracu şi am dat de mă-sa. ,,Deşi românii s-au declarat mereu exasperaţi de propaganda ceauşistă, majoritatea s-a hrănit multă vreme cu o propagandă politică purtând aceleaşi caracteristici. Emoţională, instinctuală, demagogic-lozincardă, populistă, centrată pe atacuri la persoană, şi nu pe idei, practicată de partidele de sorginte comunistă şi de liderii politici formaţi la vechea şcoală a partidului comunist. Propaganda românească post-decembristă, atât cea desfăşurată pe plan intern, cât şi cea direcţionată spre exterior, se poate caracteriza printr-o acută lipsă de coerenţă şi unitate, cauzată de absenţa unei viziuni strategice privind evoluţia şi perspectiva instituţiilor interne ale statului român şi ale rolului şi intereselor sale pe plan extern” spune Călin Hentea. Ne-au lipsit viziunea clară iar conjuncturile politice de moment au afectat şi presa scrisă. ,,Reacţiile propagandistice româneşti au stat sub semnul improvizaţiei de moment, fiind, de cele mai multe ori, o consecinţă a meschinelor conjuncturi politice interne. Pe plan intern, elementele definitorii ale propagandei s-au regăsit în argumentele emoţionale, populiste şi demagogice (bine receptate de un auditoriu majoritar şi preponderent incult, imoral şi abrutizat), îndreptate de obicei împotriva cuiva, mai puţin pentru o idee sau un proiect anume” (Călin Hentea). Atacurile la persoană, vendeta, au intoxicat nu numai mediul politic, ci şi presa.
Continuitatea comunistă
La început, FSN, convertit în FDSN, PDSR, apoi PSD a continuat exaltarea gen ,,Cântarea României”, iar principalii săi lideri, prin trusturile de presă obediente, mai ales prin Televiziunea Română, s-au adresat unui public abia ieşit din ,,întunericul cenzurii comuniste”, incult în materie de expresie liberă, nedemocrat, cu viziuni şi idei de stânga. Și astăzi, foştii angajaţi ai uzinelor de stat comuniste, văzându-se fără carte de muncă şi pensie, după ce fabricile au fost falimentate, sunt nostalgici ceauşişti, iar din această clasă se recrutează ,,putiniştii” actuali. Ei sunt euro-scepticii băşcălioşi, partizanii pătimaşi ai lui ,,nu ne vindem ţara!”, care au menţinut comunismul la putere după 1990. ,,Propaganda post-decembristă, aşa cum s-a reflectat ea pe chipul şi în vorba liderilor politici, precum şi în profilul general al mass-mediei, reprezintă oglinda portretului dominant al societăţii româneşti, al electoratului român” explică Călin Hentea. O clasă politică importantă, manevrată prin televiziunea de stat, incultă dar foarte ordonată în acelaşi timp, s-a recunoscut în ,,tăticul cel bun” Ion Iliescu după 1990, iar în 1992, cei care scandau ,,Nu ne vindem ţara!”, deşi liderii votaţi de ei, hoţii comunişti, pregăteau schema de punere pe butuci a industriei şi a fermelor de stat. Acest electorat îi respingea cu vehemenţă pe cei din diasporă, pentru că ,,nu au mâncat salam cu soia”, cărora le era frică de un stat bazat pe libera iniţiativă a individului, o clasă obişnuită să fie plătită chiar dacă se delecta cu rom în fabrică sau jocul de cărţi. Ei nu acceptau decât un ,,stat paternalist”, care trebuia să le facă programul, să le dea în continuare, precum şi o presă ,,pătimaş încrâncenată politic”, scrisă în stilul aceluiaşi limbaj de lemn de pe timpul lui Gheorghiu Dej sau Ceauşescu.
Cealaltă faţă a monedei
După ascensiunea forţelor democratice, prin CDR, balanţa s-a schimbat, dar în acelaşi stil pătimaş. ,,Emil Constantinescu şi CDR au fost rezultatul unei exasperări faţă de corupţia vechiului regim şi al unei speranţe orientate spre un Occident perceput drept un pom din care trebuiau să le pice mere de aur fără niciun efort, doar ca o datorie istorică a Vestului (cel înfăţişat mereu perfid şi ingrat de recenta propagandă ceauşistă), care ne lăsase pradă sovieticilor. În profilul lui Traian Băsescu, învingătorul prezidenţial din 2004, s-a recunoscut ,,căpşunarul” cel isteţ şi îndrăzneţ, care a muncit şi a făcut ceva bani în Occident, cât şi românul şmecher, care s-a descurcat binişor în ţară şi care voia să se bucure de bunăstarea sa fără nicio frământare ideologică sau istorică, atât timp cât îi mergeau afacerile sau jobul”. Într-o altă ordine de idei, apariţia posturilor private de televiziune împreună cu alte ziare au adus o politică anti-Iliescu şi anti-PDSR, facilitând câştigarea alegerilor pentru alianţa democratică CDR, şi Emil Constantinescu în alegerile generale şi prezidenţiale din 16 noiembrie 1996. Despre acestea, vom vorbi pe larg în serialele viitoare. (Ştefan BOTORAN)
