Foto și Video: Memorialul Sighet, imaginea suferinţei. Comemorarea eroilor anticomuniști de praznicul Înălțării Domnului

Motto:

,,Mai ţineţi minte cine şi mai ales cum a murit? Prin ce celulă, prin ce neagră casimcă sau izolare ori răpus de ce boală s-a stins? Mai ţineţi minte prin ce ungher de canal a căzut, prin ce groapă comună a fost aruncat sau prin ce vîrf de munte sau văgăună a fost împuşcat fratele vostru de cruce şi de dor? Munţi de suferinţă au crescut pînă la cer şi morţii noştri au umplut gropile comune. Dar nu zadarnic. Sunt morţi care te fiinţează, sunt morţi care te desfiinţează, precum sunt îngeri care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţi dintre acelea care adorm” ( Nicolae Iorga)

Istoria nu trebuie să fie dată uitării pentru că doar aşa ea nu se mai repetă. O spun foştii deţinuţi politic din România, singurii care prin faptele lor ne-au oferit, astăzi, libertatea. Atât le-a mai rămas foştilor deţinuţi politic, să trezeasă memoria colectivă şi să  comemoreze  eroii Rezistenţei Anticomuniste. În iunie la Sighet, în iulie la Mănăstirea Sâmbăta, în septembrie la Aiud, apoi la Poarta Albă, la Jilava, la Fetea, la Gherla sau la Miercurea. Sunt câteva dintre popasurile pe care foştii deţinuţi politic le fac pentru a comemora eroii martiri ucişi între zidurile groase ale închisorilor comuniste sau de muncile istovitoare din lagărele organizate la Canal, Balta Brăilei sau în minele de plumb. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. Fundaţia Academia Civică reuşeşte de peste 29 de ani să-i reunească la Muzeul ,,Memorialul Sighet” şi la Cimitirul săracilor pe supravieţuitorii închisorilor comuniste, organizând comemorea eroilor anticomunişti din România. Prin urmare, foştii deţinuţi politic și urmașii lor din toată ţara se adună la Sighet, oraşul de la graniţa de nord a ţării, unde a funcţionat una dintre cele mai grele închisori comuniste.   ,,Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” este singurul muzeu din Europa Centrală şi de Est şi care stă dovadă a tuturor relelor comunismului.

Realizarea acestui muzeu  este o formă de contracarare a victoriei comunismului şi un mijloc de resuscitare a memoriei collective, spun organizatorii obiectivului. Este o instituţie a Memoriei care s-a înființat în 1993, proiectul de transformare a închisorii de la Sighet în muzeu aparținând  Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan. Clădirea care tronează centrul oraşului Sighet are trei etaje. La parter sunt expuse fotografii ale tinerilor din România care s-au jertfit pentru a opri instaurarea comunismului. Sunt mii de fotografii. Oriunde întorci privirea însă nu poți să nu identifici chipurile făgărășenilor care au trecut prin mai toate temnițele comuniste din țară sau ale celor care au fost executați de securitate.  ,,Ştiu că aici se află fotografia fratelui meu. A fost ucis de securitate” spunea o femeie plângând care  căuta fotografia fratelui ei printre miile expuse pe pereții muzeului.  Vizitând Memorialul îţi poţi face o imagine destul de completă a perioadei sumbre din istoria ţării, 1948-1989. În fiecare an organizatorii propun spre dezbatere teme diferite în cadrul cărora țin alocuțiuni personalități istorice, scriitori, dar mai ales foștii deținuți politic sau deportați care își prezintă memoriile. A fost comemorat Corneliu Coposu, ţărănistul care a trecut prin celulele de la Sighet, au fost comemorați episcopii catolici care au fost sanctificați. În acest an a fost stabilită o altfel de temă, care privea viitorul, ,,Europa în postcomunism“.

Europa în postcomunism

• ,,S-a terminat comunismul? Nu! Tot ce se întâmplă astăzi se află în umbra lui. Trăim un război postcomunism care  răstoarnă  pacea lumii. Oare ne puteam imagina ca după al doilea război mondial să apară un Hitler care să conducă? Nu! Dar când președinte al Federației Ruse a ajuns un ofițer KGB, pe cine a deranjat? A fost acceptat de întraga lume, a fost privit ca de la egal la egal, a fost acceptat ca democrat. Nimeni n-a condamnat comunismul. Sunt trei feluri de comunism. Comunismul din fostele țări rămase comuniste, cum e China. Comunismul rezidual, cel din țările  foste comuniste, precum Rusia. Mai este filosofia comunistă care este cea care ne sperie. Este ideea  comunistă de a crea o lume nouă, mai bună, de a face o istorie nouă, cenzurată. Este o aberație, o utopie, ceva ce nu are loc în realitate, aceeași implementată în China, URSS. Dacă acel comunism va mai ajunge la noi, el nu va mai veni din Est ci din Vest. Tocmai de aceea importanța istoriei, a memoriei, este mult mai mare și poate saliva viitorul“ a spus Ana Blandiana în deschiderea simpozionului din acest an cu tema ,,Europa în postcomunism“.
• Au fost prezenți la eveniment Octav Bjoza, președintele AFDPR, și Irina Leulescu,  subsecretarul de stat   pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România, în perioada 1945-1989 care s-a adresat celor prezenți. ,,Este o onoare pentru mine să mă aflu aici, în fața dumneavoastră. Mulțumesc dlui Octav Bjoza pentru tot ce a făcut pentru foștii deținuți politici și deportați din România“ a spus subsecretarul de stat.

• A vorbit audienței numeroase din acest an președintele Fundației Corneliu Coposu, Ionuț Gherasim, nelipsit de la acest eveniment anual. ,,Dacă ne pierdem credința și nu suntem consecvenți în vorbă și faptă, nu vom putea face nimic. Bunicul meu, Ilie Lazăr, a fost închis aici, la Sighet. A fost multă suferință între zidurile acestei închisori. Trebuie să ne implicăm altfel Dumnezeu nu ne va ierta“.

• ,,Unii dintre colegii noștri  nu mai sunt. Aici, la Sighet, este catedrala suferinței. Ce poate fi mai trist dar în același timp înălțător! Să vezi oamenii care au suferit în viață, dumneavoastră  sunteți ceea ce este frumos în fibra neamului românesc  pentru că noi ne-am iubit țara, pe Dumnezeu, istoria noastră dar și suferința“ a spus Sergiu Rizescu, președintele filialei Argeș a AFDPR.

• Nistor Man, preşedintele AFDPR Mureş,   a prezentat imaginea suferinței în cifre, citând studiile istorice. ,,Am fost închis aici, între zidurile acestei închisori timp de 6 luni. Am fost ținut la etaj, în camera 7. Noi am construit Bicazul, Canalul, stadionul de la Constanța. Comunismul a dat peste 100 milioane de victim în toată lumea, în timp de în războiul mondial au fost 20 de milioane de victime. În cele mai grele clipe ne îmbărbătam: dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră. Rugăciunea se spunea fără oprire, făceam lanț de rugăciune“ a spus  profesorul Nistor Man, care a încheiat alocuțiunea spunând rugăciunea din închisoare.

Închisoarea din Sighet

 Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării ,,primului mileniu maghiar”. După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat ,,unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de ,,colonia Dunărea „, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră, iar cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la ,,neagra” şi ,,sura”, celule de tip carceră, fără lumină. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţii politic mai apăreau şi în anii următori, mai ales „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită.

Spaţiul de reculegere şi rugăciune

An de an Memorialul aduce ceva nou. De exemplu, în 1996 a fost organizat un concurs de arhitectură (la care au participat mai mult de 50 de arhitecţi din toate generaţiile) pentru realizarea unei construcţii noi adăugate vechii clădiri a închisorii într-una din curţile interioare. Este vorba despre ,,Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune” un nou proiect arhitectonic. Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România, cărora li s-au adăugat alte 16.000 de nume inscripţionate în plăci de andezit montate pe zidul curţii interioare şi în Cimitirul Săracilor.  Extrem de migăloasă, operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. În curtea interioară a fost montat un ansamblu arhitectural reprezentativ pentru deţinuţii încarceraţi în închisoarea Sighet. Este impresionant acest ansamblu, iar privindu-l nu-ţi poţi refuza imaginea chinurilor şi suferinţelor suportate de românii care s-au opus comunismului.

Cimitirul celor fără de morminte
 

La marginea oraşului Sighet a fost înfiinţat un cimitir al celor fără de morminte, al vinovaţilor fără vină. A fost denumit ,,Cimitirul săracilor” unde în fiecare an de Ispas se oficiază parastasul de preoții ortodocși, greco-catolici și catolici. S-a auzit și în acest an ,,Veșnica pomenire“ prin vocile foștilor deținuți politici și ai urmașilor lor. Aici a fost edificat un ansamblu arhitectural destinat memoriei deţinuţilor politici morţi sau executaţi în închisorile, lagărele şi deportările comuniste, precum şi memoriei partizanilor ucişi în luptele cu Securitatea. Amenajarea acestui cimitir a început după 1997, când Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost declarat – prin legea nr. 95 – „ansamblu de interes naţional”. Prin aceeaşi lege, cimitirul era considerat ca parte a Memorialului, întrucât în anii ’50 aici fuseseră aruncate în gropi anonime trupurile câtorva zeci dintre deţinuţii politici morţi în închisoarea Sighet. Nu se ştie cu certitudine câţi din cei 54 de morţi au fost îngropaţi aici şi câţi în alte locuri, întrucât comuniştii au practicat ştergerea urmelor: numele celor decedaţi nu erau nici înregistrate în acte, nici marcate pe mormânt. Mormântul era făcut să se piardă, cu timpul, şi el între sutele de morminte anterioare şi ulterioare, şi în felul acesta orice indiciu dispărea. Încercările de identificare (cu laser sau chiar prin săpături arheologice) au eşuat, în schimb Fundaţia Academia Civică a amenajat de-a lungul anilor acest ansamblu dedicat, simbolic, tuturor victimelor represiunii comuniste din România. A fost desenată din brazi o hartă a ţării, iar în locul de pe hartă al oraşului Sighet (socotit un epicentru al acestei represiuni) a fost ridicat un altar-cenotaf. În nişa de sub altar au fost depuse zeci de urne cu pământ adus din diferitele închisori, lagăre, centre de deportare, locuri de execuţie.  În spatele altarului veghează o cruce în stil bizantin, dăltuită în calcar de maestrul pietrar Constantin Marinete, iar în fundal au fost ridicate de-a lungul timpului mai multe troiţe dedicate victimelor de către familii şi asociaţii. Ansamblul mai cuprinde câteva zeci de plăci de andezit pe care sunt sculptate nume ale cetăţenilor români morţi în deportările din Uniunea Sovietică. Ele completează numele morţilor din închisori şi lagăre, parţial înregistrate pe plăcile din curtea Memorialului. În anii 2011 – 2012, în partea dinspre şosea a fostului cimitir a fost ridicată de către Fundaţia Academia Civică o Poartă a Memoriei (arh. Ştefan Radocea), care ţine loc şi de clopotniţă. Inspirată din motivul biblic al Scării Vieţii, poarta evocă în acelaşi timp o carte deschisă, prin deschizătura căreia poate fi văzut, în perspectivă, ansamblul arhitectural.

1945-1964, eroii din mlaştina disperării căzută peste  România

Odată cu impunerea la cârma ţării a guvernului comunist al lui Petru Groza, în 1945, a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare. Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării. Şi totuşi, în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe ţară până prin anii 1962, când a fost distrusă. ,,A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii.  Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (“bande”, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări” explica  Ion Gavrilă Ogoranu, şeful grupului de luptători di Munţi Făgăraşului.    În 1946 s-au implicat în această mişcare ofiţeri superiori ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu, explica prof. Ioan Halmaghi, încarcerat 15 ani, cei mai mulţi făcându-i la Aiud-ul condus de torţionarul Gheorghe Crăciun, dar şi la închisoarea Piteşti sub ciomagul lui Eugen Ţurcanu. În 1947 s-a obţinut o coagulare a tuturor forţelor anticomuniste din ţară,  liberali, ţărănişti, legionari, grupuri din Armată, grupările studenţeşti,  şi s-a format un Comandament unic al rezistenţei. Au fost anunţate guvernele apusene despre această iniţiativă, însă prin agenţii infiltraţi de către Soviete, mişcarea a fost desconspirată. De aceea în primăvara anului 1948, în urma arestărilor masive, comandamentul a fost pierdut. A rămas un număr mic de nearestaţi. Din aceşti puţini rămaşi s-a format rezistenţa armată din România, cu peste 200 de grupuri de rezistenţă.   Aceşti oameni au  aşteptat  „venirea americanilor”, pentru a începe războiul de eliberare de sub influenţa sovietică. Americanii n-au venit, iar toate aceste grupuri au fost nimicite, unii membri ucişi, iar alţii condamnaţi la ani grei de închisoare. Numiţi de către comunişti „bandiţi” ori „partizani”, cei ce au luat calea munţilor în anii ’50 au mers de fapt pe drumul străvechi al haiducilor neamului nostru, iubind libertatea mai mult decât viaţa.  (Lucia BAKI).