,,Deşteaptã-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adâncirã barbarii de tirani” sunt primele versuri din imnul României, cele mai cunoscute şi, probabil, singurele pe care majoritatea populaţiei s-a ostenit sã le reţinã. Dacã ar fi respectate nu ne-am mai plânge acum de situaţia ţãrii.
Mă duc cu gândul la minutele de istorie oferite de Regele Mihai, în ziua de 25 octombrie 2011, de la tribuna Parlamentului. A fost o lectie datã tuturor, o lectie a demnitãtii pentru poporul român. ,,Nu putem avea viitor fãrã a respecta trecutul nostru. Prima noastrã datorie, astãzi, este sã ne amintim de toti cei care au murit pentru independenta si libertãtile noastre, în toate rãzboaiele pe care a trebuit sã le ducem si în evenimentele din Decembrie 1989, care au dãrâmat dictatura comunistã. Lumea de mâine nu poate exista fãrã moralã, fãrã credintã si fãrã memorie. Cinismul, interesul îngust si lasitatea nu trebuie sã ne ocupe viata. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil si generos“ spunea regele Mihai în fata naţiunii române.
La ani distanţă însă ce avem? Sărăcie, minciună, interese meschine, părinţi şi bunici singuri, oameni care mor în spitale, statistici mincinoase, frica indusă de guvernanţi, politicieni cu stive de diplome şi doctorate, dar lipsiţi de bunul simţ şi de patriotism, copii obligaţi să înveţe istoria altor neamuri şi nu despre eroismul înaintaşilor noştri, o Românie needucată.
,,Murim mai bine-n luptã, cu glorie deplinã,/ Decât sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost’ pãmânt!” e ultimul vers al imnului ţării. Cum de luptã nu are chef mai nimeni şi ,,pe moarte“ pentru un ideal s-a clădit rezistenţa anticomunistã, românii nu au altceva de fãcut decât sã se resemneze şi sã constate cã am ajuns ,,sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost’ pãmânt”.
Ion Codru Drãgusanu, peregrinul transilvan, a avut revelatia a ceea ce azi trãim si a venit în întâmpinarea românilor cu un frumos dar, o rugã înãltatã Cerului: „Îndurã-te, pãrinte ceresc, îndurã-te, cã-s saptesprezece secole de amar, de nefericire! Îndurã-te, binecuvînteazã-ne numai patru semintii, apoi, dacã nu-ti vom merita mila, pedepseste-ne din nou într-o mie, si cu supunere, vom proclama dreptatea ta în vecii vecilor. Amin!“
Povestea Crăciunului îţi merge la suflet chiar dacă românul are sufletul amărît. Când s-a făcut vizibilă steaua luminoasă pe cer, marii astrologi ai vremii au pornit la drum. Lumina stelei i-a condus până în micul târg întins la poalele dealului de lângă Nazaretul Iudeii. Au străbătut drum lung pentru a se închina unui prunc necunoscut, dar vestit lumii de scriptele venite din veacuri demult apuse. Aur, smirnă şi tămâie i-au pus la picioare, iar mamei Lui i-au spus cuvinte de mulţumire. Şi păstorii mieilor s-au închinat Lui, îngenunchind în faţa ieslei în care Pruncul s-a născut. Puţini au fost pământenii care s-au bucurat de vestea cea bună materializată într-un loc prea puţin însemnat în vâltoarea lumii. În schimb cerurile s-au deschis lăsând să se audă marea bucurie ce împlinea profeţiile şi legile Cărţii celei Sfinte. De atunci creştinii laudă Pruncul venit pe lume, iar colindele se aud din casă în casă ca un laitmotiv în Decembrie îngheţat.
,,Dacã vrem sã îl gãsim pe Dumnezeu apãrut în chip de copil, atunci trebuie sã coborâm de pe calul ratiunii noastre liberale sã ne lepãdãm de falsele noastre certitudini, de orgoliul nostru intelectual. Trebuie sã ne schimbãm atitudinea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu cel diferit de prejudecãtile si opiniile noastre. Pruncul Iisus s-a nãscut într-o iesle, iar Crãciunul celebreazã un copil care în toatã slãbiciunea sa este Atotputernicul Dumnezeu. Crãciunul a devenit o sãrbãtoare comercialã, ale cãrei scântei orbitoare ascund taina umilintei lui Dumnezeu” spunea Papa în cuvântul său.
Naşterea Mântuitorului lumii să ne aducă în case linişte şi bucurie, iar colinda noastră să străbată văzduhul în Ajunul Marelui Praznic: ,,Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi!” La mulţi ani! (Lucia BAKI)
