Satele din Ţara Făgăraşului n-au vrut colectivizarea impusă de comunişti. S-au împotrivit atât cât au putut, dar n-au făcut decât să întârzie confiscarea pământurilor şi formarea Colectivei. Au luat arma în mână şi i-au alungat pe agitatorii plătiţi de regim. La Cincu, la Şona, la Voivodeni, la Arpaş şi nu numai au fost ciocniri dure în urma cărora s-a murit. Partizanii le-au susţinut şi apărat principiile, iar sătenii nu i-au uitat. În satele făgărăşene, tinerii din munţi erau priviţi cu simpatie şi erau ajutaţi necondiţionat ignorând orice risc. La polul opus s-au plasat cei care au acceptat plata cu arginţi a securiştilor, pentru a-i trăda. A fost multă suferinţă în satele făgărăşene. Avocatul Virgil Mateiaş, fost prefect de Făgăraş, a trecut prin mai toate temniţele comuniste, inclusiv Cetatea Făgăraşului sau Ocnele Mari. A descris, fără ocolişuri, calvarul reeducărilor şi al demascărilor.
,,În primăvara anului 1951, după ce îşi făcuseră reeducarea la Piteşti, studenţii: Gore Ştefănescu din Vâlcea, Ion Samson din Roman, Constantin Gemeniuc din Bucovina şi Liviu Vlădoianu din Constanţa au fost trimişi să facă, în acelaşi fel, reeducarea celor două mii de deţinuţi politic ce se aflau în închisoarea Ocnele Mari. Le-au pus la dispoziţie camerele de la etaj, 10, 11, 12, unde nu aveau acces nici chiar paznicii. Au fost luaţi pe furiş 20 de tineri şi duşi în camera 11, unde au fost bătuţi cumplit, spre a-şi face demascarea, adică sprea a divulga tot ce ştiau despre prieteni, camarazi, familie, despre sine însuşi, privind atitudinea faţă de partidul şi regimul comunist. Am ajuns şi eu în camera 12. M-au întâmpinat cu mânecile suflecate, încă trei necunoscuţi. Au făcut cerc în jurul meu. S-au năpustit sălbatici asupra mea, m-au dezbrăcat, mi-au legat gura cu un prosop, m-au trântit la pământ, m-au bătut cu bâte, cu cozi de mătură, cu bocancii, pe spate, pe picioare, pe mâini, pe cap, peste tot de-a valma, întrecându-se spre a nu fi suspectaţi. Ostenind, mi-au sucit mâinile să vadă dacă mai sunt. M-au lăsat jos scăldat în sânge. Nu am strigat, nu am plâns, nu am făcut nicio opunere. Târziu, m-au sculat, mi-au băgat picioarele într-un lighean cu apă rece. Mi-au dat hârtie şi creion să-mi scriu demascarea. Aşa bătut cum eram, am spus nu. Au luat bătaia de la capăt. Sechestrarea şi bătaia au durat 6 luni. În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare, cu faţa la perete ceasuri întregi. Cădeam. Mă aşezau pe prici cu faţa la perete, şezând cu picioarele întinse şi mâinile pe genunchi, fără a face vreo mişcare, cu privirea în perete. Sângele curgea şi hainele mi se lipeau de corp. În poziţia aceea trebuia să stau de la 5 dimineaţa până seara la 10, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit cu o pătură roasă şi murdară. Ştefan Versescu, fiu de preot, a înnebunit. S-a spânzurat cu un prosop de scândura priciului. Am sărit, l-am dezlegat. S-au trezit şi ucigaşii şi l-au bătut îngrozitor. De atunci n-a mai mâncat şi nu s-a mai ridicat din pat. Îl legau cu o frânghie de o scară mică şi îl alimentau forţat. Nu a mâncat nimic 21 de zile, se îngălbenise, nu se mai mişca, făcuse pete verzi, zăcea cu faţa în sus, cu privirea absentă, puţea. L-au scos pe targă din cameră. Şi-a întors faţa spre mine, m-a salutat cu capul din pragul uşii, motiv pentu care l-au bătut şi pe el şi pe mine, cu funia udă. Era în Vinerea Patimilor” relatare făcută de avocatul făgărăşean Virgil Mateiaş.
