|
,,Cînd au aflat că toată ţara elenilor este udată numai de ploi şi nu de revărsarea rîurilor, ca ţara lor, egiptenii au zis că dacă elenii vor fi vreodată înşelaţi în marea lor nădejde, vor avea de îndurat o foamete cumplită. Această vorbă vrea să spună că dacă în loc de ploaie cerul le va trimite secetă, elenii vor pieri de foame; căci din altă parte decît de la Zeus, nu aveau de unde să mai aştepte apă“ ( Herodot, Istorii )
Grecia a dat una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii care au marcat istoria omenirii de-a lungul secolelor şi pînă în zilele noastre.
Primele semne ale civilizaţiei europene apar pe teritoriul Greciei. Aici Homer, poetul orb, îşi desăvîrşeşte operele, iar Herodot devine cel mai cunoscut istoric al antichităţii care a lăsat istoricilor moderni dovezi importante pentru cercetările lor. Arhimede, Pitagora, Solon şi cei mai mari iniţiaţi ai omenirii s-au născut aici. Perşii în goana lor de a cuceri întreaga lume s-au izbit de tenacitatea grecilor pentru ca apoi să fie cuceriţi tot de către un grec, Alexandru Macedon. Panteonul Greciei antice a fost de asemenea o sursă preţioasă pentru cele mai celebre capodopere ale omenirii (sculptură, literatură, pictură) şi un imbold pentru perioada renascentistă a Occidentului.
Istoria modernă a Greciei
Statul Grec se află situat în Sudul Europei cu ieşire la Marea Egee, Marea Ionică şi Marea Mediterană între Turcia şi Albania. Grecia se află în vecinătatea Albaniei, Bulgariei, Turciei şi Macedoniei cu o suprafaţă de 131.940 kmp. Apele teritoriale ale Greciei măsoară 12 mile marine. Prin tratatul de la Adrianopol din anul 1829, Imperiul otoman recunoaşte independenţa Greciei declarată la 13 ianuarie 1822. La 8 august 1832 Grecia este proclamată regat şi îşi stabileşte capitala la Atena. În data de 25 martie 1924, Grecia se proclamă republică, dar monarhia este restaurată în urma unei lovituri de stat. Între anii 1936-1941 generalul Ioannis Metaxas opune un regim dictatorial. Chiar dacă Grecia face faţă cu succes atacurilor Italiei lui Mussolini este obligată totuşi să capituleze în faţa invaziei germane la 23 aprilie 1941. În toamna anului 1944 acţiunile conjugate ale Armatei de Eliberare din Grecia ( ELAS ) cu trupele britanice reuşesc să pună capăt dominaţiei străine. În septembrie 1946 în urma unui plebiscit regele George II revine pe tronul Greciei. Între anii 1946-1949 are loc un sîngeros război civil între comunişti şi naţionalişti. După cel de-al II-lea război mondial, Grecia intră în sfera de influenţă a Occidentului, iar în 1962 este inclusă în N.A.T.O. Referendumul din 8 decembrie 1974 aprobă forma de stat republicană consacrată prin noua Constituţie din 11 iunie 1975. În ianuarie 2000, Grecia aderă la spaţiul Schengen, iar la 1 ianuarie 2001 devine al 12-lea stat membru al U.E. Relaţiile dintre Grecia şi Turcia sînt periodic tensionate de delimitarea platoului continental din Marea Egee şi nesoluţionarea problemei cipriote. Perioade de încordare mai cunosc şi relaţiile Greciei cu alţi vecini cum ar fi Albania şi Macedonia, fostă republică a Jugoslaviei. Grecia are o economie bine dezvoltată, o populaţie de 10.688.058 de locuitori şi numeroase puncte turistice extrem de bine dezvoltate. Predomină creştinismul ortodox în proporţie de 98 la sută. Populaţia greacă are o pondere de 98 la sută; mai sînt turci şi alte confesiuni în proporţie de 2 la sută. Religia musulmană ocupă 1,3 la sută, iar celelalte religii 0,7 la sută.
Originile grecilor
Mitoligia greacă împreună cu marile epopei homerice reprezentau singurele mărturii ale istoriei greceşti de dinainte de venirea dorienilor. Lumea arheologiei a cunoscut însă un lucru uimitor: bancherul german Schliemann, om cult şi pasionat de arheologie chiar dacă nu era un profesionist, a descoperit ruinele vechii cetăţi Troia undeva pe valea rîului Meandru, în Turcia actuală. Evenimentul este cu atît mai interesant întrucît Schliemann nu a avut o altă sursă geografică decît poemele lui Homer Iliada şi Odiseea. Aventurierul neamţ a crezut că a decoperit Troia din vremea lui Priam şi trupurile lui Agamemnon şi ale oamenilor săi, dar după un timp s-a putut observa că de fapt aurul troian şi mormintele miceniene erau cu sute de ani mai vechi decît sugerau datele tradiţionale pentru războiul troian, aşa cum a fost prezentat de Homer. Sir Arthur Evans de la Ashmolean Museum din Oxford a căutat răspunsul în Creta. Scrierea găsită pe sigiliile vîndute de comercianţii din Atena l-au condus acolo. Pe vremea lui Herodot şi a lui Tucidide exista o puternică tradiţie despre un mare rege din Cnossos pe nume Minos care domina tot bazinul Mării Egee. După ce reuşeşte să achiziţioneze terenurile din Cnossos, Evans deschide un nou capitol al cercetării arheologice. El era convins că grecii din zona continentală îi datorao Cretei propria lor cultură şi chiar a sugerat c[ Cnossosul controla o mare parte a Greciei cînd se afla la apogeul puterii. După ce zona cercetărilor se extinde devine limpede că civilizaţia numită pînă atunci miceniană, deşi influenţată de Creta, avea propriile sale caracteristici. Arheologia şi tradiţia orală a legendelor şi miturilor tîrzii sînt cele două surse ale istoriei bazinului Mării Egee. Legenda s-a văzut a fi destul de utilă pentru Schliemann care a fost condus de Homer la Micene. La baza oricărei reconstrucţii istorice şi a interpretării diferitelor tradiţii orale stă arheologia care prin descoperirile ei ajută la limpezirea multor limite pe care le deţine legenda. Într-o perioadă se credea că aşezările umane nu apăruseră în Grecia înainte de neoliticul tîrziu, dar în 1961 a fost găsit craniul unui om de neanderthal în Peninsula Chalcidică. Începuturile aşezărilor neolitice au fost împinse în urmă pînă în mileniul al VII-lea, iar siturile vechi descoperite la Nea Nikomedia în Macedonia şi în peştera Franchti din Argolida arată o evoluţie destul de timpurie. La Nea Nikomedia ceramica a fost datată între circa 6500-6000 înainte de era noastră. Săpăturile arheologice au descoperit faptul că în Neolitic obsidianul vulcanic se folosea pentru cuţite, seceri, lame şi alte unelte mici cu marginea ascuţită. În Grecia nu exista obsidian şi insula Melos din sudul Cicladelor deţinea monopolul. Descoperirile făcute sub palatul din Cnossos au dus la concluzia că în toată zona de uscat, în Ciclade şi în Creta, era răspîndit un mod de viaţă asemănător. Majoritatea aşezărilor erau sate mici în care principalele activităţi erau creşterea animalelor (oi, capre) şi vînătoarea. Agricultura era una rudimentară. Comerţul cu obsidian era foarte răspîndit, iar piatra şi osul constituiau materialele standard pentru majoritatea uneltelor. Înainte de încheierea perioadei neolitice se folosea într-o oarecare măsură cuprul dar s-au găsit şi urme de argint. Într-o perioadă cuprul s-a folosit la o scară largă dar în momentul în care s-a descoperit faptul că un amestec între cositor şi cupru generează bronzul, un metal mult mai tare, atunci a avut loc o adevărată revoluţie atît în agricultură cît şi în sistemul de luptă.
Ceramica minoică
Pe perioada întregii epoci a bronzului niciun eveniment din Grecia, Creta sau bazinul Mării Egee nu poate fi ferm datat cu ajutorul surselor contemporane. Spre deosebire de civilizaţiile Egiptului şi Mesopotamiei popoarele din aceste zone nu au cunoscut scrierea pînă în cel de-al treilea mileniu. Aşadar ei nu şi-au înregistrat propriile evenimente istorice pe materiale rezistente la trecerea timpului. Pentru a se stabili o cronologie adecvată pentru acest spaţiu a trebuit să se recurgă doar la datarea obiectelor materiale dintre care ceramica constituie un element de bază dată fiind răspîndirea ei. Ea era folosită la toate nivelurile societăţii pentru gătit, păstrarea hranei şi rezistenţa la foc. Evans a botezat ceramica descoperită din Epoca bronzului după legendarul rege Minos din Creta--minoică. Ultima fază a acestei civilizaţii a fost numită miceniană după Micene-statul dominant în Grecia. Civilizaţia miceniană a fost creată de triburile indo-europene ale grecilor veniţi din nordul Peninsulei Balcanice şi care îşi extind stăpînirea asupra Cretei şi a Ciprului. Civilizaţia miceniană este distrusă de dorieni în sec. XII î. Hr. Aceştia au constituit ultimul val indo-european. În jurul anului 1000 î. Hr. grecii colonizează coastele Asiei Mici şi insulele din Marea Ionică. Oraşele state fondate aici vor cunoaşte, în următoarele patru secole, o dezvoltare mai rapidă decît în cele din Grecia metropolitană. Perioada secolelor VIII-VII î. Hr. este cunoscută ca epoca marii colonizări cînd grecii întemeiază oraşe pe coastele Mării Negre şi ale Mediteranei. Perioada de aur pentru civilizaţia clasică grecească rămîne sec. V î. Hr. cînd Atena deţine hegemonia.
Războiul troian
În tradiţia poetică Agamemnon, conducătorul cetăţii Micene, îi convoacă pe toţi principii ahei din Grecia, care îi datorează supunere, pentru a-l ajuta să răzbune răpirea Elenei, soţia fratelui său Menelaos, de către troianul Paris. Flota comună porneşte din Aulis, din strîmtoarea Eubeea, şi acostează pe ţărmul asiatic. Aheii construiesc o tabără de luptă foarte puternică în Cîmpia Troiei şi timp de zece ani, cu şanse schimbătoare, cînd ajutaţi, cînd împiedicaţi de zei şi zeiţe, ei asediază cetatea. Dezastrul îi ameninţă pe ahei atunci cînd Ahile se ceartă cu Agamemnon şi părăseşte lupta; întoarcerea sa este decisivă. Oraşul este în cele din urmă cucerit printr-un subterfugiu şi apoi jefuit. Grecii se folosesc de un uriaş cal de lemn, se fac că îl dăruiesc în dar troienilor iar în timpul nopţii luptătorii ies din interiorul acestui cal şi cuceresc cetatea. Principii întorşi acasă după căderea Troiei găsesc o stare de agitaţie şi de revoltă. Se pare că distrugerea Troiei a reprezentat începutul problemelor. Arheologia a scos la iveală o serie de distrugeri datînd din acea perioadă. Cu zece ani înainte ca grecii să pornească pe mare spre Troia, dorienii încercaseră să pătrundă în Pelopones, unde, ca Heraclizi, aveau dreptul să se aşeze, dar conducătorul lor a fost ucis pe istm şi oracolul a spus că trebuie să mai aştepte 100 de ani înainte de a se întoarce. Aceşti ani s-au încheiat la două generaţii după căderea Troiei şi, în loc să treacă istmul, ei au traversat Golful Corint de la Naupactos la Rhion. Pe baza dovezilor existente pare posibilă plasarea Troiei cu o generaţie mai devreme decît marile distrugeri din Grecia şi aceasta ar fi putut chiar slăbi şi nu întări poziţia acestora, dar nu se mai poate presupune că un război al aheilor împotriva Troiei este un episod nedisputat al istoriei greceşti. Troia a fost o fortăreaţă importantă încă de la începutul epocii bronzului şi multă vreme se aflase, din punct de vedere tehnologic, cu mult înaintea Greciei continentale. Zona respectivă are puternice avantaje naturale. Construită pe un deal nu prea înalt la aproximativ patru mile de Marea Egee şi chiar mai aproape de Hellespont, ea domină o cîmpie largă şi fertilă şi pe lîngă ea trec două rute-drumul care merge de-a lungul coastei vestice şi se întoarce spre est pentru a ajunge spre Hellespont pe calea cea mai scurtă şi drumul maritim dinspre Marea Egee spre Bosfor şi Pontul Euxin. Cînd Schlieman a descoperit numeroase niveluri ale cetăţii, a adus la suprafaţă o bogăţie inestimabilă, constînd mai ales în aur, la al doilea nivel începînd din partea inferioară, Troia II, şi el a presupus că aceasta este Troia lui Homer. Era, într-adevăr, o fortăreaţă impresionantă, dincolo de marea acumulare de aur. Avea ziduri puternice pentru a o fortifica şi clădiri de tip megaron. Zidarii şi olarii săi şi-au dezvoltat tehnici cu totul deosebite şi importurile demonstrează o gamă destul de largă de contacte. Ultimele ziduri descoperite datează din sec. XIV î. Hr. şi arată că Troia din acea perioadă se putea compara cu Micene şi Tirynt. Mulţi cercetători sînt sceptici însă cu privire la o expediţie grecească de mari dimensiuni împotriva Troiei întrucît urmele au descoperit cel mult atacuri ale unei puteri locale învecinate sau un popor nou ce făcea presiuni din nord. Arheologia a demonstrat că cetatea Troia a fost violent distrusă spre sfîrşitul secolului al XIII-lea dar ea nu ne dă nici o informaţie cu privire la cei care au distrus-o. Singurele speculaţii sînt făcute de către cercetători pe baza poemelor homerice. Însuşi Homer a trăit cu mult după războiul Troian şi o serie de fapte de vitejie ale principilor ahei au fost cîntate cu mult înaintea lui de către barzii de pe lîngă palate precum Phemios şi Demodocos.
Forme de guvernare în Grecia antică
Monarhia (monos-unul; arkhia-autoritate) a caracterizat epocile preclasice (dinaintea sec. V î.Hr.), regalitatea întrunea atributele puterii religioase, militare şi politice. Descendenţa de sînge, obligatoriu mitică, şi prestigiul personal contribuiau la menţinerea autorităţii monarhului. Aristocraţia (aristos-cel mai bun) a urmat monarhiei şi a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari posesori de pămînturi). Oligarhia (oligoi-număr restrîns de oameni)-puterea aparţinea unui grup restrîns de oameni sau unei singure familii, în general aristocratice, agricole sau agrar-comerciale. Democraţia (demos-popor)-este specifică multor oraşe stat în epoca clasică a sec. V î. Hr. Tirania (putere cucerită prin forţă de un uzurpator)-instituţia provenea din Asia Mică şi desemna o dictatură detestată, în ciuda unor reforme remarcabile, şi de popor şi de aristocraţi, cum a fost cea a atenianului Pisistrate în sec. VT î. Hr. Euripide spunea despre această formă de guvernare: ,,Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decît un tiran. Sub acest regim legile nu sînt aceleaşi pentru toţi. Un singur om guvernează: proprietarul legii“ Înţelepţii greci ne dau o serie de mărturii despre diferitele sisteme de guvernare folosite de vechii greci. Plutarh: ,,Ei (făcea referire la spartani) trăiau în cetate ca într-o tabără, avînd bine statornicit şi felul lor de viaţă şi îndeletnicirile cu trebile obşteşti şi, îndeobşte socoteau că nu sînt ai lor înşişi, ci ai patriei...Iar hiloţii lucrau pentru ei pămîntul, plătind dajdia pomenită“; Pericle: ,,Şi în ce priveşte numele, cînd guvernăm ţinînd seama nu de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numeşte democraţie“; Tucidide: ,,Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci să aibă un refugiu şi cei bogaţi un frîu“; Aristotel: ,,Baza regimului democratic este libertatea...Acum libertatea constă în a fi pe rînd supus şi guvernant, fiindcă în accepţiunea populară justiţia este egalitatea în drepturi a tuturor“.
Expansiunea Greciei
După ce grecii se răspîndesc în Estul Mării Egee consolidînd o serie de colonii îi găsim în secolul al VIII-lea navigînd în estul Mediteranei şi stabilind acolo un centru comercial la Al Mina, la gurile rîului Orontes, aşa cum făcuseră şi micenienii înainte la Ras Shamra. Rezultatul este aşa-zisa fază orientalizantă a ceramicii greceşti, foarte diferită de modelele lineare introducînd animale orientale, mitice şi reale, şi modele orientale specifice textilelor printre modelele folosite de pictorii de vase. Cei care au înfiinţat Al Mina erau comercianţii din Chalcis şi Eretria, în Eubeea. Olarii care au folosit cel mai bine noile oportunităţi au fost corintienii, ale căror exporturi erau distribuite tot mai bine în est şi vest. În partea opusă aşezării Al Mina din est se afla în vest aşezarea înfiinţată de chalcidieni şi eretrieni pe insula Ischia (Pithecusai), la nord de Golful Neapolelui. Al Mina era interesată de obiectele de lux provenite din est, Pithecusai avea rolul de a atrage rezervele minerale ale etruscilor pe continent spre nord. Tucidide afirmă că principala cauză a colonizării a fost nevoia de pămînt, iar Herodot îl completează spunînd că dintre coloniştii care au vrut să se întoarcă acasă au fost alungaţi înapoi. Oriunde ar fi plecat grecii, ei îşi păstrau obiceiurile şi limba şi puneau bazele unui polis grec. Era ca şi cum o mică parte a Greciei era dusă pe ţărmurile îndepărtate ale Euxinului sau în vestul îndepărtat, pe coastele sălbatice ale Galiei sau Iberiei. Colonia era o întreprindere publică şi legătura de sînge cu ,,cetatea mamă“ era menţinută cu grijă. Emigranţii luau foc de la vatra publică a cetăţii lor pentru a-şi aprinde căminul în noua lor casă. Legăturile dintre colonii şi metropolă erau menţinute mai ales prin intermediul marilor sărbători religioase ale anului şi respectul filial al noii cetăţi către cetatea-mamă era demonstrat în diferite treburi. Cînd colonia forma la rîndul ei o altă colonie conducătorul ei era ales din ,,cetatea-mamă“ Byzantion, colonia Megarei, cînd şi-a fondat propria colonie, Mesembria, a căutat un conducător din Megara. Importanţa politică a colonizării era sanctificată de religie, şi era o formalitate necesară la fondarea oricărei colonii să fie consultat oracolul din Delfi. Cel mai vechi zeu oracular din Grecia era Zeus din Dodona. Selii, preoţii şi ,,interpreţii“ săi, sînt menţionaţi în Iliada, iar în Odiseea Dodona este prezentată ca un loc în care s-ar putea duce un rege din vest pentru a consulta voinţa lui Zeus ,,la sfîntul stejar“ în care se spunea că locuieşte zeul. Templul din stejar din Munţii Epirului era totuşi mult prea îndepărtat pentru a deveni principalul oracol al Greciei şi poziţia centrală a celui de la Delfi le-a permis preoteselor inteligente ale lui Apollo Pythicul să ridice autoritatea zeului lor ca profet autentic la poziţia supremă în lumea greacă.
Coloniile de pe coastele Pontului Euxin, ale Propontidei şi din nordul Mării Egee
Călătoria argonauţilor în căutarea lînii de aur reconstituie într-o legendă frumoasă ziua memorabilă în care marinarii greci au pătruns pentru prima dată în apele Pontului Euxin. Obişnuiţi cu strîmtorile, insulele şi distanţele mici ale Mării Egee, ei îşi imaginau că o dată cu trecerea Bosforului vor pătrunde într-un ocean nelimitat, pe care îl numeau Pontos, adică ,,principal“ Chiar şi atunci cînd reuşiseră să străbată întreaga circumferinţă, marea părea încă fără limite deoarece nu ştiau încotro duceau principalele rîuri: Istros, Ianasis sau Danapris. Mica mare preliminară în care se deschide Hellespontul pentru a se strînge din nou în strîmtoarea Bosfor, era pe bună dreptate numită ,,vestibulul Pontului“-Propontida. Plină de curenţi şi mici golfuri, este bine descrisă de Euripide ca ,,intrarea pe apă, plină de golfuri în marea cea mare“ Pontul constituia un teren primejdios chiar şi pentru corăbiile conduse de marinari experimentaţi şi din acest motiv pare să-şi fi primit şi numele de ,,Euxin“, adică ospitalier, conform unui obicei al grecilor de a încerca să îmbuneze puterile adverse prin nume plăcute. Pe vremea cînd întinderea Pontului Euxin nu era încă bine cunoscută şi oamenii porniseră timid să-i exploreze coastele, a început să prindă formă şi povestea peregrinărilor lui Odiseu. Imaginaţia îl prezenta navigînd dinspre Troia în Pontul Euxin şi, după numeroase rătăciri în apele acestuia, ajungînd în sfîrşit în Ithaca, după o călătorie pe uscat prin Tracia şi Epir. Menţionarea Siciliei în unele dintre părţile ulterioare ale poemului şi partea în care apare Ithaca, aflată alături de insule ale Mării Ionice pe drumul spre Mediterana vestică, reflectă începutul expansiunii Greciei în direcţia respectivă. Apariţia primelor oraşe greceşti pe malurile pontice este învăluită în mister. Aici Miletul a avut rol de pionierat. Negustorii ce transportau obiectele confecţionate din lîna oilor crescute în Milet au creat probabil puncte comerciale de-a lungul coastei sudice. Inul din Colchida, oţelul, argintul şţi sclavii erau principalele produse obţinute în schimbul produselor de lînă. Totuşi, activitatea de colonizare dincolo de porţile Bosforului nu a început probabil cu adevărat înainte ca înseşi aceste porţi să fi fost asigurate de acţiunile întreprinse de Megara, care a trimis oameni, în prima parte a sec. al VII-lea pentru a pune bazele oraşelor Chalcedon şi Byzantion care putea supraveghea comerţul în Marea Neagră. Aceste acţiuni au stimulat Miletul şi au determinat participarea altora la acapararea celor mai bune zone de pe malurile Pontului Euxin (Marea Neagră) Astfel au fost înfiinţate: Selymbria, Heracleea, Sinope, Trapezunt-în punctul în care rîul Phasis curge pe la poalele Muntelui Caucaz, Abydos în Hellespont, Cyzicos,, Lampsacos-colonizat de Foceea, un oraş ionian. În continuare grecii au înfiinţat Parion, Cardia, Dioscurias, Phasis, Panticapaion ( în Crimeea de astăzi ), Tanasis, Olbia la gurile Niprului, Odessos. În ţara noastră au fost fondate trei colonii pe malul mării: Hystria, Tomis ( Constanţa de astăzi) şi Callatis (Mangalia, actualul oraş )
Coloniile din Vestul Mării Mediterane
Cea mai veche atestare scrisă a regiunilor Siciliei şi Italiei poate fi găsită în unele pasaje ulterioare ale Odiseei, care ar trebui să aparţină sec. al VIII-lea. Acolo aflăm despre Sicania şi Temesa, de unde comercianţii greci puteau cumpăra cupru toscan-este prima aşezare italică menţionată într-un document literar. La sfîrşitul sec VII se aflau numeroase state greceşti pe coasta estică a Siciliei şi în jurul Golfului Tarentin. Se spune şi pe bună dreptate că istoria Siciliei, ca şi a Italiei, începe cu adevărat odată cu venirea grecilor. Prima colonie grecească din Sicilia a fost Naxos care însă nu a supravieţuit mai mult de 300 de ani fiind distrusă de un inamic uman. La sud de Etna a fost înfiinţată colonia Catane, iar apoi Leontinoi în interiorul insulei. Au urmat Zancle, Rhegion, Syracusa, Corcyra, Hyblaia, Selinunt, Gela Acrai, Casmenai, Camarina, Acragas etc. La fel cum popoarele barbare din din centrul Italiei au preluat numele de graii, la fel şi barbarii din peninsulele sudice au preluat numele de eleni şi l-au folosit pentru a-i cuprinde pe toţi coloniştii şi străinii aparţinînd aceleiaşi rase. Un astfel de nume le-a atras atenţia comercianţilor greci care au adoptat ei înşişi acelaşi nume folosit în mod universal. Odată cu înfiinţarea acestor colonii se dezvoltă activitatea maritimă şi comerţul va lua o mare amploare. ( Ştefan Botoran )
Mitologia greacă
- Mitologia greacă cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri familiare tuturor grecilor antici formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o prezentare a lumii. - Mitologia greacă a fost preluată sub o altă formă mai tîrziu de către cuceritorii romani. Este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decît aproape numai de izvoare literare şi filosofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculaţii anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) şi rareori de informaţii ale istoricilor capturate direct din tradiţie (Herodot, Pausanias, Tucidide).
- Mitologia greacă este pragmatică reflectînd fie cruzimile precivilizaţiei arcadice, fie conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.
- Mitologia greacă şi-a format un panteon exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizînd defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul, crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).
- Zeii greci nu dispun de atribute divine în sens major avînd nevoie de informatori şi crainici ca să afle despre mersul lumii. Însuşi Euripide pune în gura unui personaj din tragedia ,,Hyppolitos“ remarca: ,,Zeii ar trebui să fie mai înţelepţi decît muritorii“
- Personajele mitologiei greceşti sînt cei doisprezece zei ai Olimpului: Afrodita-întruchiparea frumuseţii, Apollo, Ares războinicul, Artemis-zeiţa vînătorii, Atena-zeiţa înţelepciunii născută chiar din creştetul lui Zeus; Demetra, Hera-zeiţa supremă, fiica lui Cronos şi a Rheei, sora lui Zeus, Poseidon şi Hades; Hephaistos; Hermes, Hestia, Poseidon-zeul Mării, Zeus-zeul suprem, cel mai mic dintre fiii lui Cronos şi ai Rheei. Fraţii lui sînt Poseidon şi Hades, zeul lumii subterane. Alte zeităţi mai sînt Atlas, Dionysos-zeul vinului, Morfeu etc.
|
.jpg "Click image to open!")
.jpg "Click image to open!")
.jpg "Click image to open!")
.jpg "Click image to open!")
.jpg "Click image to open!")
