Mărturiile cutremurătoare ale fostului deţinut politic Ioan Buta din Părău care a făcut parte din grupul ,,Vultanul” Localnicul a fost condamnat la 13 ani de închisoare într-o parodie de proces,

 avocatul apărării repartizat din oficiu cerînd pedeapsa maximă în loc să dovedească nevinovăţia clientului său Ioan Buta a trecut prin temutele temniţe comuniste Aiud, Gherla şi Jilava, dar şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei şi din Deltă

      Serialul ,,Rezistenţa Anticomunistă” continuă în Monitorul de Făgăraş cu prezentarea suferinţelor indurate de Ioan Buta din Părău. Abia la vîrsta de 74 de ani, Ioan Buta a relatat detalii despre cruzimile Securităţii comuniste pe care le îndurase vreme de 13 ani dezile profesorului Gabriel Stanciu, pe atunci colaborator la Monitorul de Făgăraş. Era în anul 1998, Relatarea a fost inserată în VOL III al seriei ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” semnat de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia BAKI. Ioan Buta din Părău a plătit tribut greu pentru opresiunea faţă de regimul communist, la fel ca mii de alţi făgărăşeni. A executat 13 ani de închisoare în cele mai temute temniţe: Jilava, Aiud, Gherla. A trecut şi prin experienţa lagărelor cu regim de exterminare din Balta Brăilei şi Delta Dunării.
 

Organizaţia anticomunistă ,,Vultanul”
 

     „Aveam 23 de ani şi abia terminasem armata. Era 1947. În Părău se înfiinţase pe la începutul anului 1946 organizaţia anticomunistă „Vultanul“. Fiind membru al Tineretului Țărănist, am aderat fără să stau prea mult pe gânduri la această organizaţie. Comunismul, şi mai ales influenţa rusească, stârneau o puternică opoziţie în rândul multor români. Aveam un unchi, Serafim Buta, ofiţer cu funcţie importantă în cadrul Misiunii Militare Americane în România. În acea perioadă se aştepta salvarea de la americani. Jocurile fuseseră însă făcute din umbră cu un an în urmă la Yalta. Prin urmare, aşteptările erau zadarnice. Revenind la anul 1946, un moment crucial s-a consumat după alegerile trucate din 19 noiembrie, când organizaţiile de rezistenţă anticomunistă au organizat revolte în mai multe localiăţti din ţară. O astfel de revoltă a fost organizată şi la Veneţia de Jos. Fără niciun rezultat, pentru că toate aceste revolte n-au făcut altceva decât să evidenţieze comuniştilor cine le sunt duşmanii. Securitatea, înfiinţată în 1948, a pornit metodic la acţiune. N-a făcut arestări masive, ci în valuri, de la vârf la bază. S-a sprijinit pe trădătorii din organizaţiile anticomuniste, care au cedat uşor ameninţărilor sau care au fost încântaţi de ofertele comuniştilor, dar şi pe oamenii lor înfiltraţi cu consecvenţă în aceste organizaţii. Primul arestat în localitate a fost, cum era de aşteptat, conducătorul organizaţiei „Vultanul“, învăţătorul Ion Pridon, directorul Școlii Generale Părău. Era în noaptea dintre 10 şi 11 noiembrie 1950. Urmărit de mai mult timp, a fost prins în momentul când la el au venit doi oameni care făceau legătura cu organizaţiile similare din zona Făgăraşului. Cei doi, Marcel Cornea şi Virgil Radeş s-au înfruntat direct cu securiştii, când Cornea a fost împuşcat. Ion Pridon a fost judecat în secret. Încarcerat la Jilava, a murit în 8 august 1952. Au urmat apoi alte arestări: Gheorghe Sasebeş, Gheorghe Noară, Nicolae Noară, Andrei Cerbu, Ion Cerbu. Au mai rămas mulţi alţii în libertate. Dintre aceştia Tănase Creţu, Ion Oană şi Ion Boanfă s-au ascuns vreme de câteva luni, dar s-au predat Securităţii văzând că aceasta operează cu succes în continuare. Au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, în funcţie de vina care li se aducea. Spre sfârşitul verii anului 1951, în Părău a venit lt.- major de securitate Vlad Andreescu, deghizat în cioban şi cu un câine lup. Pretindea că doreşte teren pentru păşunat. În cârdăşie cu cei din primărie a fost cazat la mine, care eram agent agricol. Totul era cusut cu aţă albă, dar nu puteam face nimic. Ofiţerul venise în recunoaştere pentru că peste puţin timp era pusă la cale arestarea mea şi a altor membrii ai organizaţiei noastre. După plecarea ofiţerului, prin septembrie, a fost paraşutat în apropierea munţilor, la Sărata, un grup înarmat care avea o misiune specială. Acest grup format printre alţii de Constantin Săplăcan, Wilhelm Spiendler şi Gheorghe Bârsan era sprijinit se pare de Misiunea Militară Americană în România. Eu am luat legatura cu ei. Securitatea era însă la curent cu această acţiune şi i-a arestat. Șeful grupului, C-tin Săplăcan a fost interogat şi supus unor anchete dure, dar nerezistând s-a sinucis. Ceilalţi au fost judecaţi şi încarceraţi. Cu Wilhem Spiendler m-am întâlnit mai târziu la Securitate la Sibiu. Timpul se scurgea în favoarea comuniştilor. Rândurile noastre se subţiau tot mai mult. Unchiul meu, Serafim Buta, m-a avertizat ca va fi şi el arestat şi mi-a propus să mă ducă de urgenţă în SUA. Am refuzat să părăsesc ţara, moment în care mi-am asumat riscurile care decurgeau de aici“ a relatat Ioan Buta.

Arestarea
 

     „La câteva zile după întâlnirea cu unchiul meu, în noaptea de 11 spre 12 octombrie (exista o predilecţie pentru arestări în timpul nopţii), am fost arestat de către cel care venise deghizat în cioban, lt.-major Vlad Andreescu. Aveam un pistol mitralieră, pe care aş fi putut să-l folosesc, dar am renunţat la idee gândindu-mă că aş fi omorât nişte oameni nevinovaţi, nişte copii chemaţi să-şi satisfacă stagiul militar. Am luat arma şi cartuşele pe care le-am ascuns în carul care era nedescărcat în curte, sub coceni. Ofiţerul împreună cu soldaţii au percheziţionat casa. Negăsind ceea ce căutau, au scos cărţile din bibliotecă, printre care erau şi exemplare valoroase, o poză mai mare a unchiului meu Serafim Buta şi le-au dat foc în curte. M-au urcat într-o dubă şi m-au transportat la Sibiu. Mi-au rămas acasă soţia şi un copilaş de nici două luni. Tot atunci au mai fost arestaţi: Serafim Păcurar, Iacob Buta şi Ion Boanfă“ a spus Ioan Buta.

Procesul
 

     „Ancheta facută la securitatea din Sibiu şi condusă de col. Crăciun şi lt. maj. Andreescu a durat mai bine de cinci luni. În zonă încă mai erau persoane care mai mult sau mai puţin activ făcuseră parte din organizaţie şi pe care securitatea dorea să le desconspire. Cu toate presiunile făcute, cel puţin în Părău nu s-au mai făcut arestări. La Securitate am trăit la un moment dat o noapte cruntă. Pentru că am încercat să intru în legatură cu câţiva camarazi care erau închişi în celulele vecine am fost băgat într-o celulă cu gheaţă pe jos, îmbrăcat sumar. Altă dată pe parcursul anchetei m-au confruntat cu Ion Pridon. Am stat spate în spate să nu ne putem vedea unul pe celalalt. L-am simţit pe Pridon foarte bolnav şi tuşea extrem de tare. N-a recunoscut în faţa securiştilor legătura cu mine. Peste câteva luni a murit. Procesul s-a ţinut pe 8 aprilie 1952, la Tribunalul Militar Sibiu. Eram acuzat de crimă contra statului, legături cu anglo-americanii, cu împăratul Japoniei, Hirosito şi cu luptătorii din munţi. Avocata apărării, pusă din oficiu, sfidând deontologia profesională, a cerut o pedeapsă exemplară. Verdictul însă fusese stabilit dinainte de Securitate, aşa încât procesul fusese doar o simplă formalitate. Am fost condamnat la 13 ani de închisoare pe care trebuia să-i execut în întregime“ relatează Ioan Buta.

Jilava
 

     „La Jilava am stat trei luni. Eram ţinuţi în lanţuri, într-un tunel neiluminat şi în condiţii foarte grele. În aceeaşi perioadă cu mine mai erau încarceraţi la Jilava: Nuţi Pătrăşcanu (nepot al lui Lucreţiu Pătrăşcanu), Erwin Antonescu, profesor de drept internaţional (vărul mareşalului Antonescu), generalii Marinescu, Bâldescu, Calotianu, condamnţti că au luptat contra ruşilor“ a spus Ioan Buta în 1998.
 

Gherla
 

     „Pe la sfârşitul lui august 1952 am fost transferat împreună cu alţi deţtinuţi la Gherla. Singurele îmbunătăţiri faţă de Jilava erau lumina şi faptul că puteam munci. Se muncea din greu 12 ore pe zi, iar hrana era calculată la un consum de 2000 calorii. Pentru că eram înfometaţi, unii dintre noi mâncau aracet pe mămăligă sau resturi prăjite de copite, care se foloseau la fabricarea nasturilor. Cine putea prinde lingea butoaiele în care era adusă mâncarea. O dată, ducând împreună cu un alt deţinut, doctorul Păunescu, nişte resturi de oase, colegul meu de suferinţă a dat peste un craniu de bovină pe care l-a spart şi i-a supt apoi măduva ce rămăsese prin oase. Foamea era principalul duşman, care, combinată cu bătaia, făceau victime. Unii n-au rezistat acestui regim sever. Aici i-am cunoscut pe Corneliu Coposu, Titel Petrescu, Ion Flueraş. În permanenţă eram supravegheaţi, astfel că nu puteam vorbi între noi. Am lucrat la Gherla în mai multe locuri. Existau 5 secţii, toate într-o clădire. La parter erau forja, tâmplăria şi mecanica, iar la etaj tinichigeria şi atelierul de nasturi. Confecţionam tot felul de obiecte: ciocane, cleşti, găleţi, stropitori, butoaie, rastele pentru arme, lăzi pentru proiectile, dulapuri, nasturi. Aveam normă pe zi. De exemplu, la fălci pentru cleşti norma era de 100 de bucăţi şi întotdeauna trebuia depăşită. În 1956, în preajma Revoltei anticomuniste din Ungaria, în Gherla s-a organizat o răzmeriţă. Deţinuţii au aruncat obloanele de la geamurile celulelor. Deţinuţii au fost aspru pedepsiţi. Au fost scoşi din celule în curtea închisorii, iar pe drum au fost bătuţi de gardieni. Eu am primit un pat de armă la rădăcina nasului şi am leşinat. Auzeam rafale de mitralieră afară. Când m-am trezit, primul meu gând, în starea de disperare în care mă aflam, a fost să mă sinucid. Cu sârma de la o mătură m-am spânzurat de o conducta de la WC. M-a găsit Ion Cubleşan, un profesor deţinut, dereglat psihic de atâta bătaie. Acesta a urlat, iar gardienii m-au dus la infirmerie. M-a tratat doctorul Gheorghe Cornea din Veneţia de Jos, un renumit chirurg. Astfel am scăpat cu viaţă. Pe gât îmi rămăseseră răni adânci de la sârmele cu care am vrut să-mi pun capăt zilelor. Coşmarul nu s-a oprit însă aici. Alexandru Drăghici, ministrul de interne, a ordonat bătăi şi ţinerea sub un regim de teroare permanentă a tuturor deţinuţilor. Prin urmare am fost bătut groaznic şi spânzurat cu capul în jos până mi-am pierdut cunoştinţa. Am ajuns iarăşi la infirmerie şi îngrijit tot de doctorul Cornea“ a relatat fostul deţinut politic.
 

Aiud
 

     „Spre sfârşitul anului 1956 am fost transferat la Aiud, unde am stat două luni. La Aiud regimul era mai sever poate şi din cauză că nu am mai fost separaţi de legionari. Profesorul Chirulescu, legionar, m-a avertizat să fac tot posibilul să fiu mutat de la această închisoare pentru că regimul practicat este unul de lichidare. Am făcut cerere de transfer la alt penitenciar, motivând că nu sunt legionar. Comandantul închisorii, Koler, a aprobat într-un târziu cererea mea, după mai multe cercetări. Am fost trimis la colonia penitenciară a MI din Balta Brăilei“ spune Ioan Buta despre mutarea lui în lagărele de muncă.
 

Balta Brailei
 

     „În acest lagăr eram închişi câte 300-400 în fostele saivane de oi, fără încălzire. Îmi amintesc cum reuşeam să facem rost de lemne şi în ce mod ingenios încercam să le aprindem. Erau unii gardieni mai omenoşi care ne lăsau să trecem cu un lemn două. Frecam un nasture de o piatră. Scânteile care apăreau destul de greu, reuşeau să aprindă bucăţelele de bumbac uscate care formau un fel de sperlă, care apoi aprindeau câteva aşchii de lemn. Frigul nu era singurul adversar. Foamea şi oboseala acţionau la fel de obsedant. Unii mâncau varză îngheţată sau cartofi cruzi pe care-i mai găseau pe câmp atunci când erau duşi la munca pământului. Se muncea timp de 12 ore la diverse activităţi. Pe lângă câmp, mai lucram la îndiguiri, unde norma pe zi era de 4 m.c. de pământ puşi pe dig. Ne mai foloseau şi la construcţii. Căram bolovani de 30-40 de kg cca 5 km, pe distanţa Salcia- Frecăţei. Eram constituiţi în brigăzi de câte 60 de oameni, conduse de câte un alt deţinut, care avea în general mai multă pregătire. Brigada în care eram eu era condusă de consăteanul meu, Petre Manciulea. Acolo i-am cunoscut pe Gheorghe Burderuş din Crihalma, doctorul Idomir şi inginerul Boeru, ambii din Ohaba. În toiul iernii am fost transferat din nou la Aiud“ şi-a continuat relatarea Ioan Buta.
 

Din nou la Aiud
 

     „După ce a fost înlocuit comandantul Koler cu Crăciun, lucrurile s-au mai schimbat la Aiud. Mâncarea era mai bună şi se servea în sala de mese. Aveam acces şi la bibliotecă. Lucram în două schimburi, dar tot 12 ore. Am lucrat la tinichigerie, tratamente termice şi acoperiri metalice. Lucram în mediu toxic, mai ales în secţia de acoperiri metalice. Faţă de perioadele precedente mă simţeam oarecum mai liber. Totuşi, unii n-au mai rezistat regimului de detenţie. Printre cei care au cedat a fost şi regizorul Marin Chiraleu. Eram în sala de mese, când, brusc, acesta s-a ridicat de la masă, s-a dus în secţia de turnatorie unde a fost găsit puţin mai târziu spânzurat. Pentru a rezista trebuia să fi rezistent, atât psihic, cât şi fizic. Nimeni nu ştie exact câţi oameni au murit în toată această perioadă a terorii comuniste. Cei care au rezistat au rămas cu traume, multe traume, pentru tot restul vieţii. Dupa 3 ani petrecuţi la Aiud am fost din nou supus presiunilor securiştilor. Doreau să devin informator, să-mi trădez colegii de suferinţă. Am refuzat. A fost motivul pentru care m-au transferat la Periprava, în Delta Dunării, în anul 1960“ a spus Ioan Buta.

Periprava
 

     „Cu lanţuri la picioare am fost mutat în lagărul de la Periprava, o localitate aflată pe braţul Chilia al Deltei Dunării, în apropierea graniţei cu Uniunea Sovietică. Eram foarte mulţi. După ce ne-au debarcat în lagăr, ne-au desfăcut lanţurile de la picioare şi ne-au repartizat la diferite munci: stuf, agricultură, tâmplărie sau construcţii. Pe mine m-au trimis la construcţii, unde mă şi pricepeam. Am avut ca şef de şantier pe un anume Tăuneanu, inginer, civil. Pentru coordonarea activităţii de pe acel şantier mai erau folosiţi şi deţinuţii care erau ingineri constructori. Printre ei i-am cunoscut pe ing. Ion Fântânaru din Braşov şi pe ing. Găinaru şi Ianoşi, ambii din Bucureşti. Îmi amintesc un eveniment amuzant petrecut cu cei doi ingineri din Bucureşti, spre sfârşitul detenţiei. Am fost duşi să zugrăvim un apartament al unui şef de pază. Pentru a proteja pardoseala soţia acestuia a pus peste podine nişte ziare. Noi nu aveam acces la presă. Dându-şi seama, ne-a întrebat dacă ştim carte. Toţi am spus că nu ştim. Astfel am putut afla ceea ce se petrecea în ţară. Eu am observat o caricatură a lui Tito lingând în patru labe picioarele americanilor. Am dedus că demnitarul comunist intrase în dizgraţiile ruşilor. Când s-a întors şeful, plutonierul, şi a văzut ziarele pe jos s-a înfuriat foc pe nevasta lui zicându-i: „S-a dus naibi vigilenţa noastră, Aneto!“. Femeia i-a răspuns: „Taci măi că aştea nu ştii să citească!“. Și mai furios plutonierul i-a zis: „Aoleu, aştea ştie mai multă carte decât tot neamul nostru la un loc“. Știa plutonierul pe cine trimisese acasă. A încercat după aceea să se asigure că nu se va afla despre păţania cu ziarele la şefii lui. La Periprava, comuniştii încercaseră să îmbunătăţească viaţa deţinuţilor, poate şi ca urmare a presiunilor externe. Astfel, au făcut o bibliotecă, din când în când vizionam filme, dar numai noaptea, pentru că ziua eram la muncă. Din cauza oboselii, mulţi dintre noi adormeam. Unii dintre deţinuţii care făceau parte din anumite culte religioase, refuzau să vizioneze filme. Pentru a se amuza pe seama lor, gardienii îi ţineau cu forţa în sala la film şi chiar le puneau scobitori la ochi pentru a le ţine pleoapele deschise. Cu toate acestea teroarea nu dispăruse. Noaptea ne dădeau alarme. O dată am fost scoşi în câmp, în plină noapte şi ni s-a ordonat să ne săpăm fiecare câte o groapă de 2 metri lungime şi 2 metri adâncime. Aluzia era clară. Totuşi n-a fost decât un mijloc de intimidare, care avea ca scop controlul asupra noastră. Zilele au continuat să fie un chin pentru noi detinuţii“ a relatat fostul deţinut politic din Părău
 

Eliberarea
 

     „În 21 iunie 1964 am fost eliberat împreună cu aţti vreo 6000 de deţinuţi. Un colonel a venit şi ne-a spus că nu mai prezentăm un pericol pentru PCR şi că ne vor da drumul acasă. Unii dintre colegii mei de suferinţă, precum consăteanul meu Nicolae Noară, au fost duşi cu domiciliul forţat în judeţul Ialomiţa. De asemenea, legionarii au mai fost reţinuţi în lagăr după plecarea noastră. Împlineam 40 de ani atunci. Pierdusem 13 ani din viaţă prin temniţele sş lagărele comuniste. Am reuşit să mă angajez în Bucureşti la Întreprinderea „Răsăritul“, unde am lucrat la nichelaj. Pentru că mă pricepeam, am fost pus şef de echipă. N-a durat prea mult această stare de fapt, pentru că, în curând am fost mutat la atelierul de şlefuit. Fostul şef, întorcându-se, şi-a reluat funcţia. La noua muncă erau probleme privitoare la normă şi la rebuturile pe care le făceau muncitorii. Eu fiind ultimul venit, toate rebuturile mi le atribuiau mie. Chiar dacă am încercat să explic situaţia, ajungând până la şefa de cadre, tensiunile existente m-au determinat să renunţ definitiv şi să revin la Părău. Aici m-am angajat ca zidar la Cooperativa de Consum. Datorită directorului Romulus Galea, mi-am desfăşurat activitatea liniştit, reuşind să mă pensionez din această muncă. Necazurile au venit însă din altă parte. Am fost urmărit de şeful de post care, sub ordinul Securităţii m-a terorizat, susţinând că sunt instigator în sat. Am fost dus la sediul Securităţii în Braşov unde am fost bătut. Au încercat să mă determine să devin informatorul lor, dar bineînţeles că am refuzat. Șeful de post din sat a început să mă folosească în scopuri personale, pentru a-i presta diferite lucrări acasă fără să mă plătească. Lucrurile au devenit la un moment dat foarte greu de suportat, astfel că după circa 2 ani de şicanări am plecat iar la Bucureşti unde am cerut sprijinul fiului meu. Prin relaţiile pe care le avea, băiatul meu a reuşit să bage teama în şeful de post care nu numai că mi-a dat pace, dar a şi plecat din sat. De atunci totul a fost normal pentru mine. În 1990, după 26 de ani de muncă m-am pensionat“ a încheiat Ioan Buta.
(Date culese de prof. Gabriel Stanciu)

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."