Marturiile Anei, sotia lui Olimpiu Borzea, despre implicarea întregii sale familii în Rezistenţa Anticomunistă Mărturiile Mariei Stanciu, sora luptătorului Laurian Haşu executat la Jilava în 1957

     Gulagul comunist a declanşat asupra tuturor celor care reprezentau o ameninţare asupra instaurării regimului totalitar acţiuni de opresiune, compromitere şi asasinat. S-a acţionat după un plan bine stabilit, care era coordonat pas cu pas de la centru lor de putere, Moscova. Exerciţiul teroarei era completat zi de zi cu noi metode, care răspândeau multă durere în rândul oamenilor. Pentru a-şi atinge ţelul şi a domina, comuniştii au călcat în picioare totul, uzând de puterea tuturor aparatelor de stat. Celor asupriţi nu le-a mai rămas decât durerea pe care au alinat-o în lacrimi de umilinţă şi neputinţă. Maşinăria comunistă acţiona zi şi noapte fără încetare, ameninţând, intimidând, lovind, schingiuind şi ucigând. Familia lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos a fost ani în şir ţinta comuniştilo şi a securităţii. Pe lângă suferinţa fizică, această familie a fost adusă în pragul disperării. În timp ce Olimpiu Borzea a fost încarcerat şi condamnat la moarte într-un pseudoproces, cei dragi ai lui au fost la rândul lor anchetaţi, torturaţi şi umiliţi. Ana, soţia lui Olimpiu Borzea, a vorbit despre suferinţele indurate în acei ani într-un interviu acordat jurnalistei Lucia Baki în anul 1997, interviu cuprins în Volumul III al seriei ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”. 

Toată familia a fost implicată în Rezistenţşa Anticomunistă
 

     „Eram în vizorul securităţii încă din 1948, dar nu aveau dovezi să ne aresteze. Dar au acţionat altfel. L-au mutat pe soţul meu de la şcoala din Viştea de Jos la Viştea de Sus şi apoi la Drăguş. Chiar dacă eram conştienţi că suntem urmăriţi i-am ajutat pe luptătorii din munţi cu tot ceea ce ne-a stat în putinţă. Pe lângă relaţia soţului meu cu grupul din munţi şi fratele meu, Ion Bucelea, părinţii mei şi întreaga familie ne-am implicat în Rezistenţă. Prima arestare a soţului meu, din 10 martie 1955, nu ne-a îndepărtat de luptători. La puţin timp, respectiv în 11 iunie 1955, i-am adus în casa noastră pe Remus Sofonea, rănit la picior şi pe Laurean Haşu. În urma tragediei ce s-a petrecut cu cei doi, a urmat înmormântarea lui Remus Sofonea în spatele casei noastre şi îngrijirea medicală, timp de o lună a lui Laurean Haşu. Atunci speranţa luptătorilor era plecarea în Grecia” a relatat Ana Borzea.
 

Plecarea în Grecia şi trădarea lui Grovu
 

     Singura şansă a luptătorilor din Munţii Făgăraşului era plecarea peste graniţă. Au ales varianta Grecia întrucît exista o filieră creată de Costică Nicolescu din Bucureşti şi Ioan Grovu din Cârţişoara. La acea dată, august 1995, luptătorii nici nu bănuiau că Grecia era de fapt o cursă întinsă de Securitate care ducea la arestarea lor. Ana Borzea a fost cea care i-a condus la gara Viştea pe luptătorii care trebuiau să ia drumul Greciei. L-a condus şi pe soţul ei, Olimpiu, fără însă să ştie că va fi ultima care i-a mai văzut în viaţă. ,,În iulie 1955, i-am îmbrăcat, le-am dat alimente şi i-am condus pe Laurean Haşu şi pe Nelu Novac la gară pentru a lua drumul străinătăţii. Atunci l-am cunoscut pe Costică Nicolescu. În 14-15 august 1955 i-am condus pe Ioan Chiujdea, Gheorghe Haşu şi Victor Metea până la gara Viştea, iar pe soţul meu până în Piatra Olt pentru a pleca prin filiera Nicolescu - Grovu în Grecia. Îmi amintesc de profesorul Ioan Grovu, care ne aducea scrisori de la cei plecaţi în Grecia. Târziu mi-am dat seama că erau fictive. În plasa lor a căzut şi soţul meu, care a plecat la Costica Nicolescu la Bucureşti în 8 octombrie 1955, pentru a ajunge în Grecia. S-a dus şi fratele meu, Ioan Bucelea, care era profesor la Rupea, cu Olimpiu. De atunci nu l-am mai văzut” a relatat Ana Borzea.

Percheziţia care a îngrozit tot satul Viştea de Jos
   

     Securitatea aflase că familia Borzea îi găzduise pe Remus Sofonea şi pe Laurean Haşu, dar şi de moartea lui Remus şi îngroparea lui în curte. În decembrie 1956 securiştii şi armata au înconjurat curtea, iar maşinile de armată erau aliniate la poarta lor. Era o imagine înspăimîntătoare pentru toţi sătenii cărora le-a fost interzis să treacă în acea zi pe uliţa aceea. L-au dezgropat pe Remus Sofonea şi toate armele îngropate în curte. ,, Începând cu acea perioadă eu am fost mereu anchetată la postul de miliţie Viştea de securiştii din Făgăraş, de foarte multe ori dusă la anchete la sediul Securităţii din Făgăraş. În 13 si 14 decembrie 1956, Securitatea din Braşov a venit la noi şi a facut o percheziţie peste tot. Erau foarte multi soldaţi şi securişti, au înconjurat curtea şi grădina, iar în stradă au adus multe maşini militare. Procurorii care au venit de la Braşov au început ancheta cu părinţii lui Olimpiu şi au continuat apoi cu mine. L-au dezgropat pe Remus Sofonea din locul în care l-am înmormântat, au scos armele şi muniţia din locurile unde au fost ascunse. L-au folosit în acest scop pe fratele meu mai mic care ştia unde erau îngropate armele. Oamenii din sat ocoleau în acele zile şi strada unde locuiam noi. S-a dus vestea despre ceea ce au găsit la noi în toată zona. Tot în acele zile s-au făcut arestări în Viştea de Sus, Rucăr, Arpaş, Cârţa. În noiembrie 1956, mama mea a paralizat din cauza supărărilor şi terorii şi nu după mult timp a murit” a mai spus Ana Borzea.

S-a spînzurat de frica securiştilor
 

     ,, În aprilie 1957, Securitatea a venit la tatăl meu. Negăsindu-l acasă, i-au lăsat vorbă prin soţia fratelui meu Vasile să scoată armele şi arhiva luptătorilor pentru că în caz contrar îl vor lua şi pe el şi nu va mai vedea lumina zilei. A doua zi au venit din nou la tatăl meu. Înfricoşat, în momentul în care a auzit maşina securiştilor la poartă s-a dus în şură şi s-a spânzurat pentru a nu-şi trăda ginerele şi copiii. Am rămas singură cu cei doi copii, fără servici, fără niciun sprijin şi privită de vecini şi cunoscuţi ca soţia unui trădător de ţară. Copiii mei au fost marginalizaţi şi la şcoală, ei nu mai erau acceptaţi la serbările copiilor, nu primeau roluri, lucru ce i-a afectat foarte mult. În mai 1959 a murit şi socrul meu, tatal lui Olimpiu. Soacra mea s-a mutat la Viştişoara, unde aveam o grădină şi o gospodărie care ne aducea singurul venit. Securiştii mergeau săptămânal acolo în control, întrebând de Ion Gavrilă, conducătorul grupului din munţi. Ei îmi spuneau că dacă vreau să am servici, să divorţez de Olimpiu” a mai relatat Ana Borzea.
 

Copiii soţilor Borzea au fost respinşi de la şcoală
 

     ,,În continuare copiii au fost respinşi de la liceu. Fetiţa a reuşit cu greu la Școala de Contabilitate din Sibiu şi aveam nevoie de adeverinţă de la CAP pentru a fi primită la cursuri. Conducerea din aceea vreme de la CAP Viştea a refuzat să-mi elibereze acel act. Am apelat la CAP Olteţ, iar preşedintele de atunci, Oprea Vasile, a fost îngăduitor şi mi-a dat actul care-mi trebuia. Fetiţei mele i se spunea la şcoală: -Eşti fiica unui trădător de ţară şi din mila noastră vei ajunge o biată socotitoare. Pentru a nu fi dată afară din şcoală, fetiţa a fost nevoită să spună că tatăl ei este mort. Băiatul a fost dus de un unchi la Școala de Meserii Tractorul din Braşov“, povesteşte Ana, soţia lui Olimpiu Borzea.
 

Memoriu la Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej
 

     Chiar dacă aveau venituri foarte mici şi se descurcau foarte greu, conducerea CAP-ului din Viştea de Jos a încercat în multe rânduri să le ia recolta de mere şi fânul din grădina de la Viştişoara. Mama lui Olimpiu Borzea s-a dus până la Bucureşti la Petru Groza şi la Gheorghe Gheorghiu Dej cu un memoriu privind situaţia, atât a grădinii, care nu era colectivizată, cât şi a familiei lor. După puţin timp oficialităţile din Viştea au primit ordin să înceteze opresiunea asupra familiei Borzea. În 1962, Ana a fost obligată să se înscrie în colectiv, dar ea a refuzat. Ameninţată de către comunişti că refuzul ei va aduce suferinţă lui Olimpiu Borzea, femeia a cedat. A lucrat în CAP din 1962 până în 1964, când a fost eliberat soţul ei. Anchetele şi percheziţiile securităţii au continuat până în 1989. Ana Borzea a decedat în 2018 şi a fost înmormîntată în cimitirul din Viştea de Jos alături de soţul ei, Olimpiu Borzea.

Mărturiile Mariei Stanciu, sora luptătorului Laurian Haşu
 

     Cum s-au adunat? Cine le-a dat curaj? Care era numele lor, cum arătau chipurile lor, cum au trăit, cum au luptat, cum au murit? Istoria va răspunde, poate, la aceste întrebări. Dar pînă atunci, celor morţi în munţi, celor prinşi şi torturaţi în închisori le suntem datori cu un mormânt, o cruce şi cu dezvăluirea adevărului. Mărturiile Mariei Stanciu, sora lui Lasurean Haşu, pot întregi adevărul despre istoria Rezistenţei Anticomuniste Făgărăşene. Într-un interviu acordat jurnalistei Lucia Baki în 1997, Maria Stanciu a vorbit despre suferinţele ei şi ale familiei sale. Laurian Hasu s-a născut în 23 octombrie 1921 în comuna Breaza, raionul Făgăraş. Încă din anul 1940 s-a încadrat în FDC la Liceul Radu Negru, iar în anul 1941 a suferit o condamnare de temniţă grea pentru activitate legionară. După ispăşirea pedepsei, în 1947 şi-a reluat activitatea legionară în cadrul Facultăţii de Agronomie din Cluj, fiind şef de organizaţie. În 1948, când a fost descoperită organizaţia pe care o conducea, el s-a refugiat în satul natal unde a stat ascuns pe la diferite rude şi cunoscuţi. În 1950 şi-a procurat arme şi s-a alăturat grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Atunci a început şi calvarul pentru familia lui Laurian Haşu. Duba neagră, arestările, anchetele care speriau satul Breaza au terorizat întreaga familie Haşu.
 

Bătaia la tălpi cu bastonul
 

     Maria Haşu, căsătorită ulterior Stanciu în Viştea de Jos, sora luptătorului, a fost arestată şi dusă periodic la securitate în Făgăraş. Încă din 1948 i se cereau informaţii despre fratele ei. Era bătută cu palmele şi cu obiecte dure peste tot corpul. Brutalitatea lor a excelat cu bătaia la tălpi cu bastonul. „Mă loveau la tălpi pentru a nu lăsa urme. Când îmi era aplicat acest „tratament“ nu puteam merge două săptămâni. Erau cruzi şi mi se adresau foarte urât. Nu mă scoteau din bestie şi bandită. Dupa atâţia ani mai reţin câteva nume precum: ofiţerul Stoica ce nu avea o mână (fost coleg de şcoală cu Olimpiu Borzea la Sibiu) care mă bătea groaznic, un ţigan Stoica la fel de dur, comandantul securităţii din Făgăraş, căruia nu-i mai reţin numele un om rău şi nemilos, un ungur mic de statură numit Loti, unul Bărcuţean, pus de asemenea în slujba securităţii. În anchete era specialist unul Zăgan“ a relatat sora lui Laurean Haşu.
 

Anchetele şi tortura din casa Giurca
 

     Maria Haşu era dusă periodic la casa lui Giurca din Făgăraş pentru anchete care erau întotdeauna însoţite de tortură. Acestea au durat pentru Maria din 1948 până în 1953, când a fost arestată şi întemniţată în penitenciarul de la Codlea. Maria nu a fost singura din familie care a suferit. Au fost schingiuiţi fratele ei, Virgil şi sotia sa, Soriţa, şi tatăl ei, Alexandru Haşu. „Pe fratele meu, Virgil, l-au torturat groaznic. Odată a fost dus la casa surorii noastre mai mari unde l-au legat cu mâinile de tavan şi l-au bătut pâna a leşinat. Pentru a-şi reveni au aruncat apă cu găleata pe el. Ceea ce doreau să obţină comuniştii nu au aflat de la noi. Fratele meu a fost întemniţat apoi timp de 9 luni în perioada 1954-1955, unde a suportat alte suferinţe. Nici cumnata mea, care avea copil mic nu a fost scutită de bătăi. De multe ori a fost lovită când avea copilul în braţe. Tatăl meu care avea 70 de ani a fost de asemenea bătut cu bestialitate şi torturat“ relata sora lui Laurian Haşu.
 

De la statutul de învăţătoarela muncitor necalificat
 

     În 1953, Maria Hasu era învăţătoare în Felmer. După şedinţa de încheiere a acelui an şcolar a fost arestată. A fost dusă de un securist Alexandrescu, ce avea faţa ciupită de vărsat de vânt la securitatea din Făgăraş unde a fost anchetată timp de 4 zile. A fost apoi transferată la Braşov, unde anchetele şi bătăile au durat o lună. A urmat pentru Maria penitenciarul Codlea timp în care a avut loc un proces în care a fost condamnata la 3 ani închisoare. Alături de ea au mai fost întemniţate Gema Novac, mama lui Gheorghe Haşu şi un anume Nistor din Dejani. Maria a făcut recurs, în urma căruia pedeapsa i-a fost redusă la un an de închisoare. Ea trebuia să fie eliberată în iulie 1954 când îşi ispăşise pedeapsa, dar a fost reţinută pâna în octombrie la securitate în Braşov. Aici securiştii au intenţionat să o transforme în informatoare şi s-o pună în slujba lor, dar a refuzat. A revenit acasă abia în octombrie 1954. Percheziţiile şi anchetele au continuat până la arestarea lui Laurian Haşu, în 1957. Maria s-a căsătorit în 1956 cu Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, fost deţinut politic. Ei doi şi-au unit astfel şi suferinţele de până atunci. Maria nu a mai fost primită în învăţământ niciodată. Amândoi au mai fost încadraţi în muncă doar ca muncitori necalificţti pe şantierele de la Săvineşti şi Craiova. Au revenit în Viştea abia în 1975, când s-au pensionat. În anul 1977 a avut loc ultima percheziţie la domiciliu lor din partea militiei. (Extras din vol III ,,Brazii se frîng, dar nu s eîndoiesc” de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki)

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."