Foştii deţinuţi politici din filiala Braşov-Făgăraş au vizitat Republica Moldova ,,De centenar este dezbinare, unirea a fost atunci” spun foştii deţinuţi politici Moldova de peste Prut este renumită în lume prin vinurile de Cricova, dar populaţia trăieşte în sărăcie Oraşul subteran de la Cricova găzduieşte cele mai vechi colecţii de vinuri Băsescu şi Iohannis au vinuri puse la învechit în cramele Cricova Istoria Moldovei în Muzeul militar din Chişinău  Valentina Sturza, eroina de la Mereni, a organizat un muzeu în aer liber în care se pot vedea suferinţele românilor deportaţi în Siberia

     Părăsind Iaşul, frumosul oraş istoric din inima Moldovei, lăsîndu-te spre Prut, străzile devin din ce în ce mai greu practicabile. Am ajuns la graniţa ce împarte teritoriul românesc, pe români de români, la puctul de frontieră Sculeni. Te întîmpină o imagine ce nu-i face ciste Moldovei istorice. Vameşi lenţi în mişcări, zîmbete cît mai puţine, cîini comunitari flămînzi, asfalt perforat, grupuri sanitare de tip turcesc, iar curăţenia lasă de dorit. După trecerea podului de peste Prut, ţi se înfăţiează o Moldovă care fascinează şi şochează în acelaşi timp. Deşi nu erau prea mulţi kilometri pînă la Chişinău, capitala Republicii Moldova, poate din greşeala şoferului, am ajuns pe un drum impracticabil, plin de gropi, iar lăsarea întunericului ne-a îngreunat şi mai mult deplasarea. Răzleţ am întîlnit vreo benzinărie care se scălda însă într-un semi-întuneric ce îţi da fiori. Acei fori reci pe care i-am trăit şi noi în România comunistă. Mă întrebam ce o fi fost în mintea fiecărui membru al grupului nostru format din foştii deţinuţi politici care şi-au dorit să viziteze Moldova de peste Prut în anul centenar? S-a lăsat o linişte de mormînt în autocarul care înainta cu greu prin gropile din carosabil. Fiecare dintre noi era, parcă, în voia gîndurilor. Noroc cu tînărul avocat Alexandru Postică, moldovean cu bunicul, Sava Postică, deportat în Siberia, care a devenit ghidul nostru şi ne-a oferit indicaţii prin telefon, că altminteri nu era niciun chip de a ţine drumul drept spre capitala ţării. Nu erau indicatoare, iar întunericul nu era sfîrtecat de nicio lumină chiar dacă treceam prin mici sate. Tîrziu în noapte am ajuns la Chişinău. Hotelul se afla undeva prin centru, o clădire cu 22 de etaje, impunătoare prin înălţime. Sînt ospitalieri moldovenii, chiar şi angajaţii ruşi s-au căznit să ne arunce cîte un zîmbet. Cînd am privit oraşul de la balconul hotelului a doua zi dimineaţa, m-a cuprins o teamă sălbatică. Parcă mă aflam în România anilor 80. Sinistru şi rece. Panorama ce mi s-a arătat era cenuşie, cu străzi largi şi pustii, blocuri gri şi înalte, o statuie cenuşie trona zona din faţa hotelului, un ins înarmat pe un cal despre care am aflat că este un general rus. După un mic dejun servit ruseşte, ca la cazarmă, ne-am îmbarcat în autocar pentru a răscoli Moldova în măruntaiele ei. Primul popas a fost Cricova. Sînt vreo 11 km pînă la oraşul subteran de la Cricova. Avocatul Alexandru Postică, ghidul nostru, ne vorbeşte despre istoria Moldovei, despre Chişinău, despre Unirea de la 1918. În Chişinău trăieşte o treime din populaţia Republicii Moldova, iar mulţi tineri părăsesc ţara plecînd în Occident sau în Rusia pentru bani. Doar 7% din moldoveni mai vor să se unească cu România, dar şi aceştia pentru a avea acces mai uşor în UE. Prezentarea făcută de ghid a smuls foştilor deţinuţi politici un oftat urmat de replica ,,De centenar este dezbinare, unirea a fost atunci”.
 

Cricova, orașul subteran
 

     Ne aştepta déjà trenuleţul pentru a pătrunde în oraşul subteran de la Cricova. Coboram la 100 metri sub pămînt pentru a străbate uliţele fostei mine de piatră, astăzi o cramă renumită în toată lumea. Temperaturile scăzute din subteran au fost, parcă mai bine suportate ascultînd prezentarea făcută de ghidul cramei, o tînără bine instruită pentru partea comercială. 30 de milioane de litri de vin, 120 de kilometri de tuneluri, butelii păstrate încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și o sticlă de vin, din anul 1902, care astăzi costă 150.000 de euro. Cancelarul german Angela Merkel, fostul președinte al Comisiei Europene Jose Manuel Barroso și președintele Rusiei Vladimir Putin îşi țin vinurile la învechit la Cricova, iar cosmonautul Iuri Gagarin s-a rătăcit în acest oraş subteran. A fost prima prezentare care ne-a făcut pe toţi curioşi să vizităm cramele de la Cricova. Cramele din subteran au fost deschise, spune ghidul, în 1952 şi sînt adevărate labirinturi. În 2003, oraşul de sub pământ de la Cricova a fost declarat obiectiv al patrimoniului cultural, iar doi ani mai târziu a intrat în Cartea Recordurillor pentru că adăposteşte 30 de milioane de litri de vin. ,,Temperatura şi umiditatea sînt constante tot timpul anului şi permit păstrarea sticlelor de vin în cele mai bune condiţii. Se păstrează aici 200 soiuri de vin, unele unice în lume. În beciurile străvechi îşi păstrează colecţiile personale Vladimir Putin, Angela Merkel. Aici sînt păstrate şi cîteva sute de sticle care au aparţinut mareşalului nazist Hermann Goering, mîna dreaptă a lui Adolf Hitler şi Mareşalul Aviaţiei naziste în al doilea război mondial. După război, în calitate de trofeu militar au fost aduse butelii în această colecţie” explică ghidul care aminteşte numele specialiştilor, vinificatori talentaţi şi buni administratori, care au dus istoria cramelor din generaţie în generaţie, iar numele Cricova la nivel mondial: P. Ungureanu, N. Sobolev, A. Trofimenco, L. Golimbovski, V. Topal, P. Durcenko, I. Cojocaru, M. Espicenco, V. Bodiul.
 

Reţete vechi de cinci secole
   

     Înaintînd cu trenuleţul, parcurgem străzile oraşului subteran, folosind indicatoarele de trafic. Citim străzi precum Legenda Plaiului, strada Cabernet, Chardonnay, iar de-o parte şi de alta a lor sînt aşezate într-o ordine desăvîrşită butoaie de mare capacitate din lemn, diferenţiate prin culoarea unei dungi vopsite în roşu, roz şi galben. Ghidul ne spune că în funcţie de culoare ne aflăn în zona vinului alb, roşu sau rose. În subteran coborîm 100 metri, pe o distanţă de 120 de km, iar la suprafaţă oraşul se întinde pe 53 de hectare. ,,Cramele folosesc strugurii recoltaţi în sudul şi nordul ţării, iar reţetele folosite sînt vechi de 500 de ani. Sîntem principaul producător de vinuri. În anul 1914, pe teritoriul Basarabiei se aflau cele mai multe plantaţii de viţă de vie din Imperiul Rus. În perioada interbelică, Moldova era unul dintre cei mai importanţi exportatori de vinuri din regiune. După ce teritoriul a intrat sub stăpânirea Uniunii Sovietice, Republica Socialistă Moldovenească a devenit principalul producător de vinuri din cea mai mare ţară a lumii. La Cricova sînt astăzi depozitate peste 1 milion de sticle şi peste 20 de miloane de litri de vin, îmbuteliate în butoaie speciale” explică ghidul.
 

Cramele Cricova aparţin statului
 

     Impresionează faptul că cramele Cricova aparţin statului, iar ghidul ne spune că aici este păstrată colecţia naţională formată din 200 de mărci istorice care fac parte din patrimoniul naţional al Moldovei. Mă duc cu gîndul la podgoriile din România, unele cu tradiţie, Odobeşti, Jidvei, Murfatlar, Cotnari, Dealul Mare, Valea Călugărească. Cîte dintre ele mai sînt administrate de statul român? Strugurii de masă sînt soiuri româneşti tradiţionale, dar, astăzi, sînt cultivate de alte state şi îi importăm pentru că nici 250 de hectare nu se mai cultivă în România cu struguri de masă. Îmi întrerupe firul gîndurilor unul dintre foştii deţinuţi politici din grup făcînd o remarcă la industria românească. ,,Nu doar podgoriile ci toată averea ţării noastre a fost vîndută” spunea el.
 

Remiorii şi spumantele
 

     Primul popas al grupului a fost făcut la adîncimea de 50 m cînd ghidul ne-a prezentat cîteva din legendele cramelor. Fusese aici o mină de piatră, iar munca se făcea cu deţinuţii care erau încarceraţi în închisoarea din apropiere. Coborîm apoi la cel mai jos nivel unde se obţin spumantele. ,,Este champanie în adevăratul sens al cuvîntului, dar nu putem folosi această denumire pentru că este marca înregistrată de francezi. Îi spune vin spumant de Cricova şi este marca noastră” spune ghidul. Linia de producţie este automatizată, dar anumite procedee se fac manual cu lucrători numiți remiori. ,,Remiorii sînt numai doamne și ele rotesc toate aceste sticle, aici sînt peste un milion de sticle de spumant clasic și o persoană poate să rotească pînă la 30.000 de sticle pe zi” a adăugat ghidul. ,,Avem program de 8 ore, dar condiţiile pe care le avem nu se regăsesc în salariu. Eu sînt plătită cu 3000 de lei, iar munca mea ar trebui plătită cu mii de euro” a spus una dintre femeile care lucra la banda cu sticle. În lei româneşti, salariul în fabrica de la Cricova este de 700 de lei lunar. Ghidul ne explică procedeul prin care se obţin cele mai bune spumante la Cricova. ,,Experiența oenologilor de la Cricova pentru prima dată în istoria vinificației moldave, a dat naștere unui veritabil spumant clasic alb brut de 5 ani. Această capodoperă vinicolă se fabrică din soiul Pinot Noir şi se produce conform metodei Champenoise în renumitele beciuri de la Cricova. Spumantul „Grand Vintage 2007” a cîștigat medalia de argint în cadrul celei de-a 11-a competiție internațională a celor mai bune vinuri spumante. Gama exclusivă „Cricova Cuvée Prestige” este cea care a dus prestigiul mărcii „Cricova” și expresia stilului său în întreaga lume. Se obţine prin tehnologia clasică „Méthode Traditionnelle”, din struguri Pinot și Chardonnay, recoltați pe plantațiile proprii, cu maturare ulterioară tip ,cuvée” cel puțin 3 ani. „Cricova Prestige Collection” , se maturează ulterior în renumitele beciuri „Cricova” de la 6 luni pînă la 2 ani în butoaie de stejar, sînt vinuri bogate în tanini și se disting printr-un buchet fin” spune ghidul.

Băsescu şi Iohannis au colecţii de vinuri la Cricova
 

     Cel mai impresionant popas este în zona colecţiilor de lux unde sînt şi sălile de degustare. Aici se pot vedea şi se pot fotografia colecţiile private ale celor mai influenţi oameni de pe planetă. De fiecare dată cînd un înalt demnitar vizitează acest oraş subteran, în colecţia personală îi sînt adăugate alte cîteva sticle, din mărci de lux. Printre cei care au colecții de vin aici se numără Aleksandr Lukașenko, Vladimir Putin, Angela Merkel, John Kerry, Donald Tusk, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. Contracost oricine poate închiria aici un raft în care să-şi păstreze colecţia de vinuri.
 

Sălile de degustare
 

      Este zona din subteran unde sînt amenajate cinci săli în care se îmbină armonios bunul gust şi luxul cu elemente decorative legate de istoria vunului şi tradiţiile locale. ,,Sala Europeană”, ,,Fundul Mării”, ,,Sala Prezidențială”, ,,Sala cu șemineu”, ,,Casa Mare” servesc drept loc de desfășurare a diverselor degustări naționale și internaționale, precum și a întrunirilor de cel mai înalt nivel. „Prima sală, pînă la reconstrucţie a fost numită sala lui Gagarin. Pentru ca în anul 1966 el a făcut o vizită la noi în cramă. El a rămas impresionat de vinurile şi tradiţiile noastre, astfel că înainte de a pleca ne-a lăsat o scrisoare. A intrat în cramă pe data de 8 octombrie şi a ieşit pe 9. A stat aici o noapte şi înainte ca să iasă a spus că a fost mai simplu să zboare în cosmos, decat să iasă din cramele noastre”, povestește ghidul. Cea mai frumoasă sală se numeşte ,,La fundul mării". Denumirea ne duce cu gîndul în urmă cu circa 10-11 milioane ani în urmă, cînd Moldova se afla la fundul Mării Sarmatice. ,,Dacă ai să ridici privirea în sus, vei putea observa fragmente de scoici, care s-au păstrat perioade îndelungate de timp”, spune ghidul.
      Sala Prezidenţială se detaşează prin grandoare, lux şi mai ales prin prisma persoanelor care s-au aşezat pe scaunele de aici. Vladimir Putin şi-a sărbătorit aici ziua de naştere. După un astfel de tur, nu ai cum să nu vrei să-ţi cumperi măcar o butelie de vin pe care să fie emblema combinatului de la Cricova. Magazinul de desfacere îţi oferă o paletă variată de vinuri, la preţuri pentru toate buzunarele. O butelie din gama Prestige (alb, roşu sau rose) costă cel puţin 102 lei moldoveneşti, cam 25 lei de-ai noştri, iar un spumant de Cricova poate fi cu 56 lei (14 lei româneşti), dar şi 600 lei sau mai mult (150 lei româneşti).
 

Muzeul militar din Chişinău, mărturie a istoriei ţării
 

     Dacă ajungi în centrul Chişinăului nu ai cum să eviţi Muzeul militar, o frumoasă clădire în care cercetătorii şi istoricii de aici au reuşit să adune peste 12.000 de piese care dezvăluie cele mai importante evenimente istorice şi militare ale ţării. Am poposit alături de foştii deţinuţi politici la acest Centru de cultură şi istorie militară, iar un ghid, o tînără cercetătoare, ne-a prezentat în amănunt fiecare sală expoziţională. Chiar la intrare a fost expus un citat al istoricului Nicolae Iorga: ,,Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Cu aceast citat în minte aflăm că muzeul a fost inaugurat la 3 septembrie 1999, iar de atunci este vizitat de iubitorii de istorie fiind singura mărturie a vremurilor trecute. Fondul muzeistic conţine arme, armuri, piese arheologice, numismatice, tehnică militară, filatelie, multe documente. Expoziţia permanentă cuprinde toate etapele istorice începînd cu perioada antică şi încheîndu-se cu perioada de persecuţii comuniste. Conducerea muzeului, spune ghidul, organizează şi expoziţii temporare, dar participă cu exponate şi la expoziţii organizate în afara muzeului, în ţară sau străinătate. Impresionează modul în care sînt prezentate Primul Război Mondial şi prerioada interbelică, atunci cînd basarabenii au format armata română. Din perioada celui de-al Doilea Război Mondial sînt expuse obiecte personale, fotografii, ordine şi medalii, vestmentaţie militară şi numeroase documente . Impresionează o încăpere în care este redat Războiul de la Nistru , din 1992. O prezentare de excepţie prin intercalarea elementului de décor cu luptele din tranşee. Manechinele pe post de soldaţi au vestimentaţia şi armamentul folosit atunci, iar fondul sonor te poartă în mijlocul unei lupte reale. Sînt cuprinse în circuitul muzeal evenimentele mişcării de eliberare naţională din teritoriul dintre Prut şi Nistru, de la sfîrşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 începînd cu declararea suveranităţii şi independenţa statală la 27 august 1991. N-au fost uitate din circuit nici operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii desfăşurate sub egida ONU la care au participat militarii din Republica Moldova. În curtea instituţiei a fost expusă tehnică militară şi armament., tancuri, tunuri, avioane, elicoptere, autoturisme sau vehicule militare.
 

Muzeul deportărilor comuniste
 

     Un spaţiu generos din clădire a fost alocat Luptei de zistenţă anticomunistă şi deportărilor în Siberia. Ghidul ne spune că această parte a muzeului a fost realizată în doar cîteva luni de către angajaţii instituţiei şi pe banii lor. Vizitînd sălile şi exponatele de aici vezi adevăratele dimensiuni ale suferinţelor românilor în timpul regimului sovietic. Pereţi întregi cu peste 100.000 de nume şi fotografii ale persoanelor care au avut de suferit în cele două etape ale deportărilor în Siberia. Sînt înfăţişate sălile de anchete în care stau în faţa securiştilor bărbaţi, femei şi bătrîni ca mai apoi să fie aruncaţi în lagăre. Amenajarea unei celule din lagăr îţi dă fiori, mai ales că au fost folosite manechine care înfăţişează deportaţii aşezaţi pe priciuri. ,,Bou-vagonul” este un alt element al expoziţiei, iar la uşa prin care erau împinşi cetăţenii stă de pază acum, ca şi atunci, un miliţean cu arma gata de tragere. Sentinţe, acte de deces, umilinţe, sînt readuse în faţa vizitatorului în acest muzeu al deportărilor.
 

Valentina Sturza, eroina de la Mereni
 

     Am poposit apoi la Mereni, raionul Anenii Noi, un sat aflat la vreo 20 km de Chişinău. Ne-a întîmpinat aici Valentina Sturza, deportat politic, ajunsă la frumoasa vîrstă de 89 de ani. Valentina Sturza este preşedinta Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova, iar în acest an a fost decorată de Preşedintele României, Klaus Iohannis, pentru suferinţele în vechiul regim. În satul Mereni a organizat un complex memorial în aer liber, dar care continuă să fie completat cu noi elemente. A bucurat-o vestea că Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, va vizita complexul de la Mereni împreună cu o delegaţie de la Braşov şi Făgăraş, şi i-a făcut o primire prietenoasă, cu pine şi sare, după care şi-a prezentat trista poveste a familiei sale. ,,Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 a dat startul dramei românilor din Basarabia, deportări, prigoane, lagăre, crime odioase. Victime au fost românii basarabeni. Sînt unul dintre supravietuitorii ororilor şi mă bucur că ne vizitaţi la noi acasă. Am scris descris calvarul prin care a trecut familia mea în cartea ,,Basarabia decapitată”. La fel au suferit alte sute de mii de oameni în vremea deportărilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, în perioada anilor 1941 – 1951. N-am vîndut niciun exemplar, poate nu interesează aceste lucruri, dar eu am obligaţia faţă de înaintaşii mei să le spun” a spus Valentina Sturza. Provenind dintr-o familie bună, înstărită şi de orientare liberală, Valentina Sturza a trăit experienţa deportării la vîrsta copilăriei. Declaraţi duşmani ai poporului, membrii familiei ei au fost despărţiţi şi urcaţi în trenuri, apoi purtaţi departe, în Republica Kazahtan. Au urmat foamete cumplită, hărţuiri din partea băştinaşilor, evadare, fuga pe Volga, frigul, iarăşi foametea groaznică, sărăcia şi lipsurile. Istoricii estimează că, în cadrul operaţiunii din iulie 1949, denumită conspirativ "IUG", adică "SUD", a avut loc cel mai mare val de deportări.

Deportată la 12 ani
 

      Valentina Sturza, preşedintele Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova, avea 12 ani cînd, pe 13 iunie 1941, în faţa proprietăţii familiei din satul Ciuciuleni, aflat în Basarabia ocupată de URSS, s-au oprit maşinile cu soldaţi sovietici. Toţi membrii familiei au fost ridicaţi şi duşi la 3.700 de km de satul natal, în localitatea Kzâl-Orda, în Kazahstan. Tatăl ei, Grigore Scafari, fost primar de Ciuciuleni în perioada 1931–1938, decorat cu „Crucea de Aur“ de către regele Carol al II-lea, fusese deputat în Parlamentul României. „Aveam un restaurant la Ciuciuleni, cîteva case şi o curte interioară. Aveam o moşie cu viţă-de-vie cu soiuri europene. Cînd soldaţii au dat buzna, am alergat în curte unde l-am văzut pe bunelul din partea mamei. Un soldat m-a prins de gulerul hainei şi m-a aruncat la cîţiva metri, iar pe bunelu’ l-au lovit cu patul armei în piept. A căzut şi s-a lovit cu capul de perete, iar peste două săptămâni a decedat. Familia noastră a fost deportată în Kazahstan, în regiunea Kzâl-Orda, la 3.700 de kilometri de satul natal“, ne relatează cu durere Valentina Sturza. Au fost deportaţi atunci mama, sora şi cei doi fraţi, precum şi bunicii paterni. Grigore Scafari, a fost condamnat la moarte de către NKVD pentru „vina“ de a fi fost primar liberal. Ulterior, acesta a fost condamnat la 15 ani de detenţie în Gulagul Ivdeli, zona Munţilor Urali, şi apoi trimis 10 ani de exil în pustiurile din Kazahstan. La sfârşitul lui august 1941, după trei luni de stat în regiunea Kzâl-Orda, unde fuseseră deportaţi, au reuşit să evadeze. În 1949, Stalin a declanşat al doilea val de arestări şi deportări. Mama Valentinei Sturza a fost arestată în februarie 1949, iar bunicii în decembrie 1949 după ce au stat prin păduri vreo 5 luni. Valentina Sturza a fost arestată pe 3 martie 1950, la miezul nopţii, pentru evadarea din 1941. A fost depusă la închisoarea din Chişinău, apoi la închisoarea din Odessa şi ulterior la cea din Harkov. Condiţii mizere de detenţie şi umilinţe nenumărate. În cele din urmă a fost deportată în acelaşi loc ca şi în 1941, în regiunea Kzâl-Orda din Kazahstan, la mii de kilometri de casă şi de cei dragi. În 1954, aflată în exil cu familia, Valentina Sturza s-a reîntîlnit cu tatăl ei, care fusese „eliberat“ din Gulag şi trimis cu domiciliul forţat tot la Kzâl-Orda. Experienţa de aproape 15 ani din Gulag fusese una teribilă: „Tata mi-a spus că a văzut acolo mii de oameni murind din cauza înfometării. Cumnatul său, unchiul meu, a murit în braţele lui în februarie 1942 şi nu i s-a dat voie să-l înmormînteze. Conducătorii lagărului i-au spus să transporte cadavrul în afara incintei şi să-l arunce acolo, pe câmp, lângă toţi morţii”. În 1956, a fost eliberată din exil, iar apoi i s-a alăturat şi soţul ei. Familia sa a rămas însă în Kazahstan până în 1965, unde îşi făcuseră un rost. Dintre cei 100.000 de basarabeni care au fost deportaţi, mai sînt în viaţă acum doar 8.500. Recent, Guvernul a majorat alocațiile pentru aceștia pînă la 500 de lei, iar bilete de odihnă la sanatorii au fost reduse cu 50 la sută. (Lucia BAKI)

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."