 Instaurarea regimului comunist în România a dus la distrugerea avîntului economic al ţării obţinut sub monarhie. Chiar dacă au beneficiat de fonduri şi resurse considerabile, luate cu japca prin naţionalizare, comuniştii nu au reuşit să pună pe picioare nici industria şi nici agricultura. S-a ajuns astfel ca în anii '80, să fie criză atît la alimente cît şi la produsele elementare. Ţăranii lucrau în industrie, elevii şi studenţii în agricultură, iar muncitori din uzine produceau lucruri nevandabile.
Au luat totul cu japca În spiritul aplicării principiilor stalinismului economic, Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare „marii naţionalizări” ce urma să se întâmple peste câteva luni. S-a creat apoi baza juridică a exproprierii, şi încet, încet, bogăţiile solului, dar şi afacerile şi imobilele au strecut în proprietatea statului. După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin Decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 s-a stabilit regimul de colectare a cotelor la cereale (înnoit în fiecare an, adăugându-se şi alte categorii de produse). Prin volumul lor şi prin maniera de colectare, cotele obligatorii, menţinute până în 1956, au construit un instrument foarte eficient pentru a ,,convinge ţărănimea să-şi predea pămîntul şi inventarul pentru a intra în colectivă“. Situaţia era de-a dreptul aberantă, întrucît cantitatea datorată statului (între 20 şi 60% din producţie – cereale, carne, lapte, lînă, fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de producţie, astfel că de multe ori cota datorată era mai mare decât producţia obţinută, iar ţăranul nu rămânea cu nimic. Mai mult, ajungea în situaţia de a cumpăra produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate de comunişti. După modelul sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci. La plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1962, s-a anunţat cu mîndrie încheierea colectivizării, remarcîndu-se faptul că 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă, cu 3.201.000 familii, sînt cuprinse în sectorul socialist.
Ceauşescu a fost obsedat de industrializare Mecanismul de organizare a economiei centralizate s-a bazat pe sistemul de conducere pe bază de plan. Primul plan anual a fost cel din 1949, urmat de altul în 1950. Ulterior s-a trecut la planurile cincinale, primul fiind cel dintre 1951 – 1955. Cuvîntul de ordine pentru economia socialistă a fost industrializarea, fenomen ce implica electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini) şi automatizarea producţiei. Pe plan extern, România a fost integrată în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţia economică a statelor comuniste, creată în 1949 din care mai făceau parte Uniunea Sovietică, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.S.F. Cehoslovacă şi R.P. Ungară. Partea română nu a fost mereu pe aceleaşi poziţii cu „tovarăşii” din celelalte state şi în special cu cei din U.R.S.S., la începutul anilor '60 având chiar atitudini critice la adresa propunerilor venite de la Moscova. Este vorba de faimosul „plan Valev”, care propunea realizarea unui „complex de producţie interstatal al Dunării de Jos”, în componenţa căruia urmau să intre partea de sud-est a României, nordul Bulgariei şi nordul Deltei Dunării, atunci parte a U.R.S.S. Teritoriul nostru trebuia să se transforme într-un fel de „grădină de zarzavaturi” a Europei comuniste, fapt de care liderii politici de la Bucureşti nici n-au vrut să audă. Venit la putere în 1965, Nicolae Ceauşescu a continuat planul de industrializare al ţării, accentul fiind pus pe industria grea. Ca o mare realizare în acest sens a fost prezentată inaugurarea parţială a combinatului siderurgic de la Galaţi, în anul 1968. Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte mult prevederile producţiei economice. Este momentul în care începe „etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de către liderul comunist de la Bucureşti.
Investiţii uriaşe în mori de vînt 
Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice ample, dar de o valoare economică îndoielnică. S-a insistat foarte mult asupra siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini. Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia românească de petrol era în scădere, iar preţul petrolului de import era în creştere. Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea de automobile la Colibaşi şi maşini agricole la Braşov, dar şi de elicoptere, avioane sau vase maritime. O altă obsesie a regimului Ceauşescu a fost cea legată de „asigurarea independenţei energetice a ţării”. În acest scop au fost construite zeci de centrale termoelectrice şi hidroelectrice. În ceea ce priveşte agricultura, deşi era privită ca o problemă de bază a planului cincinal, a beneficiat de investiţii mici. În schimb s-au pompat bani într-un proiect care a avut costuri uriaşe, Canalul Dunărea – Marea Neagră. Construcţia Canalului a fost începută de comunişti în 1949, lucrările fiind sistate în 1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai 1984. Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari, preconizându-se o recuperarea a investiţiei în circa 50 de ani. Numai că exploatarea acestuia aduce venituri anuale de 3 milioane de euro, ceea ce înseamnă că recuperarea investiţiei se va face în câteva sute de ani.
Puşcărie pentru o pîine în plus Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice şi s-a luat decizia de a se reintroduce cartelele ce „funcţionaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei erau diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pîinea se vindea în cantităţi limitate, ajungîndu-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei“, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez.
Comuniştii i-au pus pe români la dietă În 1982 a apărut o altă enormitate a regimului comunist ,,Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei“. „Specialiştii” partidului au stabilit că numărul zilnic de calorii necesare unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii şi că românii sînt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie să mănînce mai puţin. În sprijinul hotărîrii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vîrsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg, iar pentru unul de 1,80 m, cu vîrsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau de tipul: înălţime 1,57 m / vîrsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual al fiecărui individ era şi el reglementat: carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. S-a considerat însă că „oferta” era prea generoasă şi în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare. Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă de o anumită mărime şi lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea la stat. „Tacîmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la coadă ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine, în special Kent, erau produse de mare lux, avînd rol de monedă forte în orice împrejurare.
,,Anii-lumină“ cu becuri de doar 40 de waţi Criza alimentară era doar un aspect al celei economice în care se găsea ţara. Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată, cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau ani de zile până le venea rîndul să poată achiziţiona un automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant ca atîtea altele, stabilea că în spaţiile publice, cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor, temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă. Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvînd şi acest aspect în stilu-i caracteristic. S-a ajuns astfel la scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. În anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură.Aşa zisa practică agricolă a elevilor şi studenţilor depăşea lejer două săptămîni, atingînd chiar şi două luni. (Alin Bujor)
|