O jivină din altă specie

Românii au, fără îndoieală, o capacitate, neobişnuită la alte naţii de a îndura cu resemnare, fără murmur, privaţiuni şi vexaţiuni dintre cele mai teribile. Să fim noi oare urmăriţi implacabil de destinul Mioriţei, în care baciul care urma să moară chiar de mîna alor săi îşi acceptă soarta cu resemnare? Uneori chiar am depăşit prin laşitate sentimentul de resemnare şi am trecut de partea celor care ne produc răul, luîndu-le într-un fel, ca să nu zic stupid, apărarea... Nu demult vorbeam în cabina unui camion despre starea drumurilor. Luasem o ocazie spre oraş. Tocmai treceam peste un pod, a cărui „reparaţie“ de mîntuială durase cîţiva ani buni şi nici acum nu era încheiată. Pe pod, în faţa noastră, înota balansîndu-se o limuzină platinată, cu număr de Austria. Îl vedeam bine pe şoferul elegantei maşini, care depăşind o denivelare, îşi puse mîna în cap... Camionul în care eram mergea încet, cu toată precauţia, iar în caroserie se scuturau sticlele din lăzi. Şoferul zise: „Această toamnă pe podul ăsta mi s-au spart sticlele cu bere din zece lăzi“. Pasagerul de lîngă mine - un om de vreo 50 de ani - îşi dădu cu părerea: „Poate că aţi mers prea tare“. „Mă cam grăbeam, pe pod se circula într-un singur sens şi era coadă în faţă...“ - replică şoferul. „ Şi cine a plătit paguba?“ - am întrebat eu. „Cine altul“ - răspunse şoferul camionului - Mandea, adică subsemnatul. „Te-a cam costat ...“ - am zis într-o doară „Peste două milioane, berea şi sticlele, dar pînă la urmă am scos eu banii...“ „Cum?“ - m-am mirat eu „Păi sunt şi eu neam de-al lui Manivelă şi încă nu s-a găsit ăla să-mi tragă mie paiul prin gură...Le-am povestit pîţania băieţilor care încarcă la fabrică, am dat şi eu acolo ceva şi mi-au pus la transportul următor vreo 15 lăzi în plus“ - zise şoferul mîndru de sine. „Teoretic-am zis eu- paguba ar fi trebuit să fie plătită de ăia de la drumuri“. La care pasagerul de lîngă mine sări ca ars: „Prinde orbul, scoate-i ochii!... Păi ce vină au ăia de la drumuri, săracii. Fac şi ei ce pot, pe ploaie, pe frig, pe căldură...“ Am îânţeles că nu mai avea rost să continui discuţia: şoferul era mulţumit că-şi scosese pîrleala, iar călătorul de lîngă mine ţinea cu „ăia“ de repară drumurile şi podurile. Îmi rămăsese doar gestul austriacului, care îşi pusese cu năduf mîna îân cap... Am stat tăcut cu gîndurile mele şi nu ştiu prin ce asociaţie de idei amintirea m-a purtat prin anii 80. Eram la coadă...Se „dădea“ salam „Victoria“, o jumătate de kil de om. Curgeau zoaiele din maţul de plastic. Cîndva acel tip de salam fusese de calitate... Pentru că se formase o mică „coadă“ mă gîndisekm să stau şi eu... În fond orice s-ar fi „dat“ îmi trebuia... Înaintea mea o tipă elegantă. Zic: „Ce se dă aici?“ Vînzătorul răspunde în locul ei: „Salam Victoria, 500 de grame...“ Produsul arăta fluid, de nerecunoscut. „O, Doamneăsta e salam„Înfrîngerea“! - am exclamat eu, cu o îndrăzneală care nu ştiu de unde mi-a venit. Cocoana din faţă se întoarse către mine înţepată, aruncîndu-mi o ocheadă vitriolică: „Bine că găsim şi de ăsta!“ „Dar ce am făcut noi, păcatele noastre, să nu găsim nici nenorocit de salam de ăsta?“ - am răspuns cu voce tare. Era la rînd frumoasa care m-a înfruntat. „O jumătate de salam Victoria“ - ceru ea vînzătoarei. Jenată, vînzătoarea răspunse: „Îi pare foarte rău, s-a terminat“. Muşcat din nou de şarpe zic către cocheta din faţă:„Vedeţi, doamnă, nici nenorocit de salam de ăsta nu mai găsim!“ la care cineva din spate îmi şopteşte:„Taci, dom-le, că te închide, tipa e de la ...!“ Au trecut aproape 20 de ani de atunci...Lumea noastră nu s-a schimbat prea mult. Continuăm să avem acelaşi dispreţ faţă de propria noastră suferinţă, aceeaşi compătimire faţă de cei care îşi bat joc de noi şi aceeaşi plăcere masochistă de a suferi! De ce? Pentru că „omul nou“ - de care rîdeam atunci, a fost totuşi forkmat. E peste tot! El arăta ca un om, dar e o jivină din altă specie... (Viorel Paltin, 2002)

Comments

Comentariu nou

Cautare

Cele mai noi articole

Cele mai citite articole

EDITORIAL

Cu spatele la altar!

Oamenii bisericii privesc, aplaudă şi se complac în mocirla politică. Preoţi, primari, miniştri mint în faţa altarului. O şedinţă politică în faţa altarului. Au fost ingredientele unei acţiuni desfăşurate într-o biserică din judeţul Prahova, organizată de preoţi, parlamentari, primari, miniştri. Toţi s-au înşirat la o masă împodobită, amplasată în faţa altarului, dar cu spatele la altar. S-a vorbit mult şi degeaba.

S-a aplaudat, s-a bisat, iar la sfîrşit s-a trecut la îmbrăţişări şi pupături de mîini. Care pe care. Pe oameni îi pot înşela şi manipula, dar pe Dumnezeu, cu siguranţă, nu!Încă o dovadă că în ziua de azi religia şi biserica nu mai înseamnă credinţă. Aşa vor ei, tagma preoţească şi acei inşi care au impresia că stăpînesc lumea. În ziua de azi, omul trăieşte în nimicnicia lui, fără principii morale. Mare păcat!

Citește mai departe...

În ediţia tipărită

Făgărăsenii spun că s-au săturat de emisiunile politice de la TV

Piaţa mass-media din România abundă de televiziuni şi de radiouri care completează presa scrisă ca formatori de opinie. Toate sînt urmărite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cetăţeni, pentru că le consideră surse de informaţii. Mai nou şi internetul sau reţelele de socializare sînt folosite ca surse de informaţii, deşi nu arată întotdeauna realitatea. În ultimii ani, cetăţenii s-au maturizat în ceea ce priveşte alegerea sursei din care obţin informaţiile care le arată ce se întîmplă în jurul lor, în oraşul, judeţul în care locuiesc sau în ţară. Tocmai de aceea, numărul celor care urmăresc emisiuni Tv sau radio este diferit. (Continuarea doar în ediţia tipărită)

Citește mai departe...