Trebuia sã vorbesc cu un amic care a ajuns deputat şi pentru asta mã aflam în biroul lui parlamentar la ora indicatã pe uşã pentru audienţe, orã la care deputatul a fost punctual. În birou, vreo zece persoane stãteau la rînd. - Aşteaptã, te rog, pînã termin, mi-a spus amicul deputat. Rãmîi în birou. Am rãmas. - Ce-i necazul, nene? se adresã celui dintîi - Îi tot alã, domnu deputat, cã mã bagã-n pãmînt fata asta a mea, cã n-a intrat acolo unde aşi sfãtuit-o sã dea examen şi plînge şi îi ruşine de lume şi nu mai vrea sã vinã acasã, cã altele au intrat şi ea nu, şi sã faceţi ce ştiţi sã o bãgaţi undeva, cã de nu puteţi dumneavoastrã, cine poate? şi eu v-am votat şi vom fi şi noi recunoscãtori. Nu ştiu ce rãspuns i-a dat amicul meu, cã a intrat a doua persoanã, o femeie. - Ei, aţi reuşit sã vã pensionaţi? - Reuşit, n-aş mai fi reuşit, cã-mi dã numai 20.000 de lei şi vecinei mele îi dã 29.000 lei şi-am avut tot atîtea zile de colectiv, şi eu ştiu cã are pe cineva acolo la pensii, dar nu ştiu pe cine. Vã rof pe dumneavãastrã sã aflaţi şi sã mã pensioneze şi pe mine cu 29.000 lei cã eu v-am votat şi dau şi eu cît a dat vecine. Al treilea era un ţãran, beneficiar al Legii 18. - Am primit, domnule deputat, adeverinţã de punere în posesie, numai c-a trecut-o pe cumnatã mea. Cã dacã fratele meu îi mort, ea ce neam mai e cu tata? Cã are copii de la fratele meu, dar tata n-a putut-o suferi cît a trãit şi acum vine o viniturã sã intre în moşia pãrinteascã, cã-i dã legea. dar legea îi cum o face de la primãrie şi dumneavoastrã sã mã ajutaţi sã o şteargã de pe adeverinţã... N-am mai avut rãbdare sã-i ascult pe toţi zece, mulţumind lui Dumnezeu cã n-am fost ales deputat sã am şi eu birou parlamentar şi sã fie şi eu la dispoziţia celor care m-au ales. (Ion Gavrilã Ogoranu, „Brazii de frîng, dar nu se îndoiesc“, vol. III)
|