|
Deseori auzim folosindu-se cuvîntul cîrdăşie. Atît în medii politice, sociale, economice şi nu numai. Şi ţăranii îl folosesc, dar ei se referă la munca pămîntului, la zilele de clacă pe care le organizează pentru a se sprijini reciproc în activităţile lor cotidiene. De o bună bucată de timp preşedintele ţării face uz de el. Dar pentru a-şi acuza opozanţii şi a-i pune rău cu electoratul. În dicţionarul limbii române cuvîntul „cîrdăşie“ înseamnă întovărăşire în scopuri condamnabile. În România post decembristă se practică astfel de întovărăşiri prin care grupuri de oameni îşi duc la îndeplinire scopurile lor bine definite. De cele mai multe ori ţintele lor sînt de ordin financiar şi politic. O analiză profundă a unui grup care lucrează în cîrdăşie ne poate uimi. Din toate punctele de vedere. Putem spune şi fără să greşim, că membrii acelui grup se aseamănă, sînt aleşi „după vorbă, după port“. Să luăm de exemplu grupul PD-L de la nivel local, judeţean sau central. Nu diferă cu mai nimic unul de celălalt. Statură mică sau cel mult medie, ochi ageri şi mincinoşi, vorbe fără acoperire, tupeu întins la maxim, demnitate redusă la zero, isteţime sub mediocră, interese cu duiumul, lăcomie extinsă peste graniţele ţării, respect atît cît a lăsat vreun dictator interbelic, colaborare doar la orele serii, iar ţepele din Piaţa Constituţiei praf în ochii prostimii. Dacă înroşim grupul de analiză, urcăm un nivel. Cresc pretenţiile pentru că toate semnalmentele fizice, psihice, intelectuale avantajează acest deziderat. Iar dacă-l îngălbenim cu orice galus fie el tradiţional sau modern, schimbarea apare vizibil. Poate aşteptată de cei mai mulţi. Dar ştim cu toţii că orice aşteptare se soldează cu dezamăgiri. A trăit-o românul în 1996, în 2004. Şi la case mai mici funcţionează cîrdăşia. Dăunăzi am aflat cu stupoare cum funcţionează cîrdăşia în Făgăraş. N-are culoare politică ci este o combinaţie de trei culori cu influenţe penale. Liderii trebuie să spună, fără să clipească, zîmbind, cît de frumos, corect, deştept, deschis, mîndru, acoperit, specialist, nimeni ca el, este un localnic numit în vreo funcţie publică, fie la Ecoterm, liceu, şcoală, Finanţe, OFM. CLP, spital, Salco, în schimbul unor mici sau mai mari avantaje. Acestea în funcţie de originea grupului de cîrdăşie. Omul de rînd percepe în mod realist astfel de acţiuni „democratice“, nu le acceptă, dar s-a obişnuit să le suporte pînă în faţa urnei de vot. Este scîrbit însă de tupeul celor care cer funcţii şi avantaje. Linguşesc, se apleacă pînă la pămînt ignorînd febra musculară, lombosciatica sau demnitatea de om, terfelesc cu bocancii de la Nike deontologia profesională şi omenia, aruncă la tomberon respectul de sine şi faţă de semenii lor mai şcoliţi, fac anticamera pe la vreaun boss ajuns în funcţie prin acelaşi tip de acţiuni. Un astfel de profil ţine capul de afiş al tăvălugului desprins din mîinile grupurilor de cîrdăşie locale. Un teatru ieftin, meschin la care intrarea este gratuită. (Lucia Baki)
|
Editoriale 
