Regionalizarea României |
![]() |
Marţi, 25 Ianuarie 2011 14:18 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Împărţirea pe regiuni postcomunistă, are la bază o idee a UDMR-ului, partid obsedat de autonomia maghiarilor. Oamenii politici de la Năstase, la Vadim Tudor şi Băsescu au rezonat şi ei, chiar dacă din altfel de interese. Pentru zona Făgăraşului, înglobarea într-o nouă regiune nu înseamnă decît un nou pas spre îndepărtarea de vremurile cînd constituia o ţară, o regiune şi ulterior un judeţ. Proiectul privind reorganizarea administrativ-teritorială a României a intrat în dezbaterea Senatului. Este un proiect destul de controversat, care îi nemulţumeşte pe reprezentanţii administraţiilor locale din teritoriu. ,,După ce legea va intra în vigoare, prefectul va stabili centrele de comună, urmând ca, normal, celelalte comune să devină sate şi să se alipească unde doresc cetăţenii, organizându-se şi un referendum în acest sens. Primarii şi consilierii locali din comunele care se vor desfiinţa vor dispărea. Prin urmare, nu se vor mai plăti salarii, ceea ce înseamnă că vor ramâne mai mulţi bani de investiţii”, este explicatia oficială a iniţiatorului, un parlamentar PDL de Alba. În prezent, în România sînt 2.630 comune, din care 2.102 au sub 5.000 de locuitori. Asta înseamnă că, potrivit proiectului, cele 2.102 comune ar deveni sate arondate unor localităţi mai mari. Nu ar mai avea primari, viceprimari, consilieri şi nici buget propriu. Ar depinde de aşa-numitele centre de comune pe care le-ar stabili prefectul. În proiect se menţionează că primarul comunei de care vor aparţine viitoarele sate îşi va desemna câte un reprezentant pentru fiecare sat arondat, persoana care ar uma să emită diverse adeverinţe şi să centralizeze problemele cetăţenilor. În afară de împărţirea pe judeţe, România este împărţită şi în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziile regionale ale României creeate în 1998 şi sînt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare nu sînt unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale. Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziţia geografică în ţară, sînt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov. Regiunea Nord-Est (Moldova), cuprinde judeţele: Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău şi Vaslui. Există mai multe propuneri pentru noua reîmpărţire a României. Unele din aceste proiecte pornesc de la judeţele şi regiunile de dezvoltare economică de astăzi; altele îşi propun să reintroducă judeţele istorice în limite cât mai apropiate de situaţia de dinainte de 1950; există şi propuneri care reintroduc regiunile, printre care una autonomă, asemanatoare cu cele care au existat în anii 1951-1968.
Proiect analizat deja de guvern Ministerul Administraţiei şi Internelor va face studii să vadă cum trebuie să reorganizeze administrativ - teritorial România şi ce oraşe şi comune ar trebui să dispară de pe hartă. ,,Ministerul Administraţiei are în vedere elaborarea unor analize şi studii privind problematica reorganizării administrativ-teritoriale a României, inclusiv prin demararea unor proiecte finanţate prin Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Capacităţii Administrative, care să poată fundamenta viitoarele decizii în acest domeniu“ a spus ministrul Traian Igaş în documentul transmis Parlamentului. Parlamentarii analizează un proiect care prevede desfiinţarea a 60% dintre comune şi 30% dintre oraşe. Potrivit datelor guvernamentale, localităţile din România au datorii de peste aproximativ 2,6 miliarde de euro. În timp ce unii primari au contractat credite de pe piaţa liberă, alţii au făcut credit de eurobonduri sau au împrumutat bani de la băncile europene. Oraşele şi comunele din Romania s-au înmulţit in ultimii 20 de ani, iar în unele zone taxele şi impozitele strînse de la oameni nu ajung nici pentru a plăti salariile funcţionarilor din primării. In ultimii opt ani au apărut peste 200 de localităţi, oraşe şi comune. Numărul de oraşe a crescut de la 265 la 320, iar cel de comune de la 2.686 la 2.860. În această perioadă în Ţara Făgăraşului s-au reînfiinţat două noi comune, Drăguş şi Sâmbăta de Sus. MAI a demarat deja procedurile pentru o reorganizare administrativă, urmînd ca impărţirea să fie făcută în funcţie de numărul de locuitori. Factorii decizionali susţin că alegerile din 2012 se vor desfăşura după noua structură administrativ-teritorială. Ultimul din istoria României care s-a jucat de-a desenatorul de ţară a fost Nicolae Ceauşescu, care a rămas pînă la moarte în suflet cu uimirea pe care a avut-o cînd a mers prima dată în Bucureşti şi a văzut clădiri înalte. A crezut că bunăstarea înseamnă să locuieşti la bloc şi după ce a devenit preşedinte a mutat aproape un popor întreg în blocuri. În planurile lui Traian Basescu, judeţele dispar şi sînt înlocuite de regiuni pentru că ,,hă, hă, hă,,,, nu sună bine judeţul Ardeal, ... hă, hă, hă". Interesant este că şi Adrian Năstase a avut aceeaşi obsesie cînd era prim-ministru. Motivul său era că ,,nu ştiu, împărţirea administrativă este veche, desigur; judeţele astea sînt de la Decebal şi Traian, fireşte". Sînt prea vechi. Ceea ce nu părea să ştie Năstase este că judeţele provin cam de la 1400 în Ţara Românească şi de la 1500 în Moldova, unde se numeau ţinuturi. Şi Nicolae Ceauşescu a venit cu o nouă organizare administrativă, cînd era mai tînăr, în 1968. O nouă hartă care modifica fundamental harta pe care o trasase cu 20 de ani înainte mentorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Partea bună a fost reinstituirea judeţelor. Înainte de el, Carol al II-lea a trasat, în 1938, la instaurarea dictaturii sale personale o nouă hartă administrativă. Peste gard, Vladimir Voronin a aruncat la coş judeţele abia revenite în zonă după independenţa Republicii Moldova din 1991 şi a reinstaurat raioanele, de sorginte sovietică. Şi mai la est, Vladimir Putin, când era preşedinte, a introdus o supra-structură teritorială între republica autonomă/ţinut/regiune şi federaţie. În orice caz, în prezent avem 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti, care are, în ochii guvernului, rang de judeţ, fiindu-i alocat un post de prefect. Ultimul judeţ (re)creat este Ilfov, redus de Nicolae Ceauşescu în 1981 la dimensiuni minimale şi transformat în braţul rural-agricol al capitalei, sub titulatura de tristă amintire ,,Sectorul Agricol Ilfov" (SAI). Pînă la reforma lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, judeţele şi ţinuturile din ,,Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească" erau mai mult nişte simple zone de împărţire a unei fascicule de putere. Nu trebuie uitat că, pînă în perioada modernă, voievodatele corespundeau ducatelor din vestul continentului, nu regatului. Astfel, în Ţara Românească, din feudalism pînă la 1864, judeţele erau conduse de un jude (uneori doi juzi simultan...), apoi de căpitan de judeţ sau ispravnic. În Moldova, ţinuturile erau conduse de pîrcălabi, deveniţi apoi ispravnici. Atribuţiile lor erau militare, judecătoreşti şi administrative. În 1864, ţinuturile din Moldova sînt redenumite judeţe, precum în Ţara Românească şi apar Consiliile Judeţene. Judeţele vechiului regat au funcţionat în această forma (cu cîteva modificări ale legii administraţiei) pînă în 1925, la următoarea reformă administrativă cu implicaţii structurale. În Transilvania, voievodatele românilor sînt ocupate succesiv de regatul maghiar începînd cu anului 900, fiind înlocuite apoi cu comitatele maghiare. În prezent, transpunerea în teritoriu a voievodatelor de secol X ar fi total disproporţionată. Fără accente naţionalist-şovine, mai ales după o mie de ani, nu trebuie uitat că românii aveau voievodate şi în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre. De altfel, primul voievodat căzut sub loviturile maghiarilor a fost cel al lui Salanus, nume izbitor de latin, ce conducea un teritoriu aflat fix între Tisa şi Dunăre, în partea sudică a pustei; nu este menţionat în cărţile de istorie româneşti, dar apare în ,,Gesta Hungarorum". Comitatele maghiare au suferit numeroase modificări, atît în perioada Regatului Ungariei de pînă la Mohacs (900-1526), cît şi în perioada vasalităţii faţă de Turcia a principatului Transilvania (1571-1711), dar şi în perioada apartenenţei directe la Austria (1711-1867). Ultimele modificări ale comitatelor au avut loc după instaurarea monarhiei dualiste în Imperiu şi includerea Transilvaniei în noul regat al Ungariei, membru al Austro-Ungariei. Statul se numea Austro-Ungaria, în timp ce statele componente erau Imperiul Austriei, Regatul Ungariei (ce includea Regatul Croaţia Slavonia) şi oraşul liber Fiume. În timp ce Ungaria era împărţită în zeci de comitate, Austria era împărţită în landuri (ca şi acum), dintre care unul era ,,Bukowina". În limba română, termenul de ,,land" se traducea prin ,,ţară a coroanei". Peste Prut, Basarabia, preluată de la Moldova în 1812, făcînd abstracţie de scurta prezenţă a judeţelor din sud înapoi în Moldova pînă la 1878, teritoriul a făcut parte din gubernia Novorosiisk. Între 24 ianuarie-27 martie 1918, în teritoriul desprins din Rusia a existat Republica Democratică Moldovenească. În 1938, regele Carol al II-lea îşi impune dictatura personală. În perioada absolutismului carlist, democraţia parlamentară se restrînge la un Consiliu de Coroană lărgit, în timp ce pluripartitismul se reduce la Frontul Renaşterii Naţionale, partidul personal al regelui. După modelul german din epocă (restructurarea administrativă a landurilor în gau-uri), Carol al II-lea impune o modificare a hărţii administrative după bunul plac. Astfel, ţinuturile reapar, dar de data aceasta nu doar în Moldova şi nici nu înlocuiesc judeţele ci devin o suprastructură între judeţ şi stat, deposedând judeţul de o parte din putere. Nu trebuie uitat faptul că în perioada interbelică mai exista şi plasa, o formă administrativă între judeţ şi comună. Rupturile teritoriale din vara lui 1940 pun capăt regimului de paradă al lui Carol al II-lea. În a doua sa domnie, regele Mihai elimină ţinuturile şi redă judeţelor forţa administrativă, sigur, în teritoriul restrâns al perioadei 1940-1941. În răstimp, Ungaria reorganizează Transilvania de Nord preluată de la România, alături de celelalte teritorii anexate de la vecini. În perioada interbelică, la Est, URSS a dus continuu o politică de recuperare a ,,teritoriilor străbune pierdute", după cum spunea propaganda sovietică. Teritoriile erau cele pe care Rusia le-a pierdut, iar Rusia Sovietică, apoi URSS, nu le avea în administrare. Acestea erau: Finlanda (în graniţele interbelice), Estonia, Letonia, Lituania, partea Poloniei provenita de la Rusia după refacerea ţării şi Basarabia. Pe hărţile sovietice, aceste teritorii apareau haşurate în mod aparte, cu menţiunea că se află ,,temporar sub ocupaţie străină". Propaganda sovietică s-a extins şi în administraţie, istoria consemnînd apariţia unor RSS (Republici Sovietice Socialiste) la graniţă cu un stat vizat, în scopul agitării populaţiei de o anumită etnie din ţară respectivă şi incitarea la ,,unirea" cu RSS respectivă, după ce URSS va veni sa îi ,,elibereze de sub jugul capitalist". Astfel, pentru ţinta Finlanda a fost creată momeala numită RSS Carela, pentru ţinta Polonia a fost creată momeala RSS Bielorusă, iar pentru ţinta Basarabia a fost creata RSSA Moldovenească. Republica Sovietică Socialistă Autonomă Molovenească ocupa doar o fîşie din teritoriul dintre Nistru şi Bug, locuit de români. Între 1941-1944, în perioada ,,războiului împotriva comunismului" cum era denumit în România conflictul cu URSS, judeţele trec Nistrul, iar Transnistria reintră după circa 450 de ani în administraţie românească. Între 1941-1944, harta României a arătat un pic mai ciudat decît ne-am obişnuit. După terminarea războiului şi instaurarea regimului comunist, România pierde împărţirea din perioada democratică, deoarece judeţele erau ,,prea vechi ". Dispar cele 58 de judeţe rămase după război, cu tot cu cele 424 de plăşi şi 6.276 de comune rurale şi urbane, în favoarea celor 28 de regiuni compuse din 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4.052 de comune. În 1952, prin comasări, în scopul reducerii cheltuielilor cu administraţia numarul de regiuni se reduce la 18, aparînd ca element de noutate Regiunea Autonomă Maghiară în zona Mureş-Harghita-Covasna. Între 1956-1960 a fost o perioada intermediară în care singurele modificări au fost dispariţia regiunilor Arad (unită cu Timişoara în Regiunea Banat) şi Bîrlad (impărţită între Bacău, Iaşi şi Galaţi). În 1960, se reduce iarăşi numărul de regiuni, la 16 (URSS avea nevoie de mai multe resurse din ţările ocupate), iar Regiunea Autonomă Maghiară devine Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară. Pentru a se reveni la judeţele tradiţionale a fost nevoie ca la putere să vină comuniştii din facţiunea lui Nicolae Ceauşescu, cu o conştiinţă mai mult naţională şi mai puţin aservită URSS. Astfel că, în 1968 a fost vehiculat urmatorul proiect, al celor 35 de judeţe. În final, se acceptă o variantă cu 39 de judeţe, destul de asemănătoare cu harta de astăzi, numai ca judeţul Ilfov era foarte extins. Împărţirea a fost valabilă între 1968-1981, după care judeţul Ilfov a fost redimensionat şi i s-a dat numele de ,,Sectorul Agricol Ilfov". Au apărut judeţele Giurgiu (moştenitorul vechiului judeţ Vlaşca) şi Călăraşi (complet nou). Ultimul ocupa jumătatea sudică din Ialomiţa şi o bucată din Ilfov, în timp ce Ialomiţa a muşcat şi ea ceva din Iflov. Cea mai la îndemînă soluţie actuală ar fi revenirea la judeţele interbelice, de dinainte de apariţia regiunilor. În plus, regiunile istorice au diferenţe de dezvoltare, economice şi sociale între ele, în unele cazuri chiar educaţionale şi în toate cazurile de grai. Apariţia unei unităţi administrative între judeţ şi stat ar fi benefică, fie ea şi regiune/provincie, dar cu condiţia unor atribuţii clar definite şi cu păstrarea judeţului. În cazul unor modificări ale graniţelor care ar duce la integrarea Republicii Moldova în România, particularităţile acestui teritoriu pot fi păstrate prin crearea unei noi regiuni/provincii care să poarte denumirea istorică de Basarabia, dar care să acopere teritoriul R. Moldova dintre Prut şi Nistru. Eventuala integrare a R. Moldova aduce o altă problemă, cea a UTA Găgăuzia. Având în vedere faptul că acest spaţiu nu are istorie, soluţia ar fi un referendum la nivelul fiecărei localităţi din Găgăuzia actuală (procent minim de rezultat favorabil 55%, ca în cazul referendumului pentru independenţa Muntenegrului, pentru eliminarea situaţilor limită aduse de o majoritate de 50%+1 vot), pentru a se observa exact ce localitate doreşte să fie integrată judeţului istoric (implicit regiunii/provinciei Basarabia) şi care doreşte să rămînă în structura actuală. Cum Constituţia României nu permite (şi nici Constituţia din 1923 nu a permis) autonomia, nu rămîne decît ca Găgăuzia să fie considerată o altă regiune/provincie. Pe acelaşi principiu trebuie procedat şi în Ţinutului Secuiesc. Asta dacă un referendum la nivel de localitate ar hotărî înfiinţarea regiunii/provinciei Secuime. Pentru restul teritoriilor care au făcut parte din România între 1918-1940, soluţia ar putea fi reconfigurarea judeţelor interbelice şi integrarea în regiunea/provincia istorice (Bucovina pentru Bucovina de Nord, Moldova pentru Herţa, Basarabia pentru Bugeac, Transnistria pentru Transnistria deţinută în prezent de Ucraina, Dobrogea pentru Cadrilater). Ţara Făgăraşului este un ţinut istoric din Transilvania, cu centrul în cetatea medievală Făgăraş. În 1876 teritoriul Ţării Făgăraşului a fost organizat în comitatul Făgăraş, unitatea administrativă precursoare a judeţului Făgăraş. Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Ţinutul Făgăraş a fost împărţit între judeţele Braşov şi Sibiu. Populaţia sa românească a utilizat prevalent, din evul mediu timpuriu şi până în prezent, denominaţia geografică, desemnînd teritoriul sub numele Ţara Oltului. Sinonimul său german poartă denumirea Altland. Cronologic sînt o serie de apelative care enunţă realităţi etnologice din Ţara Oltului. Toate aceste denumiri sînt compuse din numele formei de organizare teritorial-administrativă şi din etnonimul maghiar atribuit românilor. Aceste denominaţii sînt evocate în documente emise în anii 1222 (Terra Blacorum), 1224 (Silva Blacorum) şi 1252 (Terra Olacorum). Regionimul Ţara Făgăraşului este ceva mai recent şi datează din prima jumătatea secolului al XIV-lea. Această denominaţie derivă din numele aşezării Făgăraş, devenită abia în prima jumătate a secolului al XIV-lea centrul politico-administrativ al acestui ţinut. Prima atestare documentară a regionimului Ţara Făgăraşului datează din anul 1372. Acreditarea şi impunerea acestui regionim în conştiinţa colectivă s-au produs între secolele XVI-XVII. Cucerirea Daciei de către romani (106 d. Chr.) aduce cu sine modificări importante şi în habitatul Ţării Făgăraşului, populaţia ţinutului cuprins între Olt şi Munţii Făgăraş fiind, în parte, evacuată la nordul rîului, iar zona închisă şi supravegheată, spre est prin castrul de la Râşnov (Cumidava), iar spre vest prin castrul de la Turnu Roşu (Caput Stenarum). După retragerea administraţiei romane la sudul Dunării de Jos (271 d. Chr.), o parte a populaţiei evacuată revine la sudul Oltului, în Ţara Făgăraşului. Penuria descoperirilor arheologice din secolele următoare ar putea fi explicată prin retragea populaţiei localnice în zonele înalte şi ferite ale Ţării Făgăraşului, determinată de pericolul reprezentat de popoarele migratoare. Această discontinuitate majoră de locuire este întreruptă cu începere din secolul al VIII-lea, perioadă în care sînt datate câteva monede bizantine şi diverse urme de locuire. Continuitatea de existenţa a populaţiei romanizate în Ţara Făgăraşului este confirmată însă de izvoarele toponimice. Avansarea spre Carpaţii Meridionali, graniţa naturală a Transilvaniei, şi stabilirea temporară, timp de cîteva decenii, a hotarelor Regatului Ungariei pe malul nordic al Oltului se produce în prima jumătate a secolului al XII-lea. Linia graniţei statale a fost marcată de palisade şi de o serie de cetăţi de pamînt, dintre care doar cetatea maghiară de la Ungra, datată la mijlocul secolului al XII-lea, a fost cercetată sistematic până în prezent. Ridicarea cetăţii de pămînt de la Făgăraş, pe la mijlocul secolului al XII-lea, constituie o primă etapă în procesul aservirii Ţării Făgăraşului. Ocuparea completă a teritoriului şi includerea sa în interiorul granitelor statului maghiar s-au produs în ultima treime a veacului al XII-lea. Cîteva decenii mai tîrziu, în primii ani ai secolului al XIII-lea, apar şi primele informaţii scrise, provenite din cancelaria regală maghiară, cu privire la cuprinsul Ţării Făgăraşului. Ţara Făgăraşului a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei încă din secolul al XV-lea. După 1691 regiunea a făcut parte din ,,fundus regius“, teritoriu organizat ca zonă de frontieră imperială. Comitatul Făgăraş a fost înfiinţat în 1876, cînd structura administrativă a Transilvaniei a fost schimbată. Cu această ocazie s-au desfiinţat ţinuturile imperiale grănicereşti şi autonomiile saşilor şi secuilor. În 1918, urmată fiind de confirmarea Tratatului de la Trianon din 1920, comitatul, alături de întreaga Transilvanie istorică, a devenit parte a României. Comitatul Făgăraş se învecina la vest cu Comitatul Sibiu (Szeben), la nord cu Comitatul Târnava Mare (Nagy-Küküllő) şi la est cu Comitatul Braşov (Brassó). În partea de sud, acest comitat forma graniţa între Regatul Ungariei şi Regatul României. Râul Olt forma o mare parte din graniţa nordică a comitatului. Munţii Carpaţi formau limita sudică a comitatului. Suprafaţa comitatului, în 1910, era de 2.433 km2, incluzând suprafeţele de apă. După Unirea Transilvaniei cu România, teritoriul acestui comitat a fost inclus în judeţul Făgăraş. Teritoriul Comitatului Făgăraş se regăseşte azi în judeţele Braşov şi Sibiu (partea de vest). Înainte de Unirea Transilvaniei cu România, oraşul Făgăraşul era centrul administrativ al comitatului Făgăraş, iar în perioada interbelică oraşul a fost reşedinţa judeţului Făgăraş, o nouă unitate administrativă din Regatul României. Se învecina la nord cu judeţul Târnava-Mare, la vest cu judeţul Sibiu, la est cu judeţul Braşov, iar la sud cu judeţele Argeş şi Muscel. Judeţul Făgăraş cuprindea Plasa Arpaşu de Jos, Plasa Cincu, Plasa Făgăraş şi Plasa Şercaia. Judeţul a fost desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950. În urma reformei administrativ-teritoriale din 1950, făcută după model sovietic, au fost desfiinţate judeţele şi înfiinţate regiunile şi raioanele, Făgăraşul aparţinînd raionului Stalin. În 17 februarie 1968 s-a revenit la împărţirea administrativ-teritorială în judeţe, însă judeţul Făgăraş nu a fost reînfiinţat.
Powered by !JoomlaComment 3.26
3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved." |