România a fost la un pas de dezastru în prima conflagraţie mondială

     Primul război mondial a arătat din plin carenţele tînărului stat român modern. De la decizii strategice şi militare complet naive la bătălii politice fară viziune şi trădări neaşteptate. Partidele politice române au fost un partener destul de păgubos pentru regalitate, care deşi era de origine germană, a fost mult mai vizionară şi apropiată adevăratelor interese ale poporului român.

 Şi acum, după aproape un secol, cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi, între care naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică şi cursa înarmărilor. Faptul că nicio forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că aceia care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore. România a văzut în conflagraţie un mijloc de a recăpăta Transilvania, lucru care s-a dovedit o sabie cu două tăişuri. Concentrîndu-se pe acest lucru a neglijat frontul de sud şi s-a trezit redusă într-un final la a exista doar în regiunea Moldovei. În manualele de istorie româneşti primul război mondial este supranumit ,,de reîntregire a neamului". Adevărul privit din afară, din surse externe şi relativ obiective arată că doar diplomaţia şi anumite conjuncturi favorabile au făcut ca România să mai existe pe hartă. O analiză atentă arată cît de aproape de marginea prăpastiei a fost naţiunea. Pentru asta este nevoie însă de o recapitulare a momentelor importante, pentru a intra apoi în culisele politice, diplomatice şi militare.

Dilema regelui
 

     Deşi au fost în timpul conflagraţiei mai multe armistiţii, alianţe de conjunctură şi ieşiri din luptă se poate vorbi de două alianţe combatante majore: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) şi Ţările Aliate ( Belgia, Imperiul Britanic Australia, Canada, India, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Franţa şi coloniile franceze, Grecia, Italia, Japonia. Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Statele Unite. România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată, mult înainte de declarea primului război mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. În 21 iulie 1914 , după începerea războiului, Consiliul de Coroană proclamă neutralitatea Romaniei. Regele Carol, deşi fidel înţelegerilor avute cu Puterile Centrale, se supune în cele din urmă hotărârii Consiliului. În 27 septembrie 1914 Regele Carol I moare, la 75 de ani. Principele Ferdinand devine Rege şi promite ca va fi ,,un bun român", ceea ce însemna că nu se va opune intrării în război împotriva Austro-Ungariei şi Prusiei. Cînd a izbucnit războiul, provocat oficial de atentatul de la Sarajevo, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi prin urmare Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. Este surprinzător că mulţi oameni politici de marcă ai vremii ar fi preferat să intre de partea Germaniei şi Austro Ungariei în război, pierzînd astfel orice speranţă de recăpătare a Transilvaniei.

Hotărîre tîrzie
 

     Într-un final, în 1916, Bucureştiul şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor şi cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867. Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916 şi în august România intră şi ea în război. Dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întîrziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord, în secret, să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească. Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare, număra 500.000 de militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Puterilor Centrale.

Transilvania, o pălărie prea mare
 

     Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversînd Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligîndu-i pe austro-ungari să se retragă dar la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Ruşii au deplasat la rîndul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar aceşti militari nu au fost aprovizionaţi corespunzător. Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord, pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărît să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămînda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, două divizii româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceeaşi zi, diviziile româno-ruse au declanşat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eşecul încercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei. Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri viguroase pînă pe 21 septembrie.

Prinşi în cleşte
 

     Între timp comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era asigurată de Falkenhayn, care fusese demis din fucţia de şef al Statului Major. El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanşat împotriva Armatei I română lîngă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie coloanele române în marş lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forţele germane la Braşov, la Bartolomeu, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul graniţelor naţionale. În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii au fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar şi cu proviziile pe sfîrşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lîngă oraşul Sviştov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul Dunării.

Învinşi pe toate fronturile
 

     Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat cîteva atacuri de probă în trecătorile Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămîni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unităţile de elită Alpen Korps, în faţa Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munţi. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de cîmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacînd toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică. Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecînd din două locaţii de lângă Sviştov. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti şi putînd să taie în două frontul românesc. Noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan, a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmînd să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a refuzat să coopereze. Pe 1 decembrie 1916, armata română a atacat totuşi, iar Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avîntului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi.

Decembrie trist
 

     Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Peste 150.000 de soldaţi români fuseseră capturaţi. Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupaţie străină. Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni. Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor Falkenhayn şi Mackensen. În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel.

Moldova, ultima redută
 

     Luptele au continuat în 1917, Moldova rămînînd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a care după retragerea de la Bucureşti a reuşit să sufere doar pierderi minore şi să ia o poziţie corectă de apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejînd Iaşul împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti. Între timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din cîmpurile petroliere din jurul Ploieştiului, iar pînă la sfîrşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei pînă la sfîrşitul războiului, în 1918. În mod clar, România a intrat în luptă într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegînd Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Cînd ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă.

Umilinţa de la Buftea
 

     Situaţia militară a României la sfîrşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război şi cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Cînd bolşevicii au cucerit puterea în urma Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile, neavînd altă opţiune decît să iasă la rândul ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Păcii de la Buftea. Pacea se încheia şi se spunea că acolo ,,singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cît mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat ,,o prelungire de armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace şi în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără nici o specificare şi fără nici o hartă anexată". Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania şi Austro-Ungaria. ,,Pacea" de la Bucureşti (Buftea) s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese şi din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi, între care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-o drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale. Regele Ferdinand a rămas ferm şi a refuzat să ratifice pacea de la Buftea.

Final neaşteptat
 

     După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina au votat pentru unirea cu Ţara (unirea realizîndu-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie acelaşi an şi reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania au adoptat proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson. (Va Urma) (Alin Bujor)

,,România a intrat în război cu ideea de a se îmbogăţi"

     În ianuarie 1917, Cabinetul de Război de la Londra primea un raport devastator la adresa comportamentului României în Primul Război Mondial. Căpitanul J.D. Scale descria în cele mai mici detalii situaţia dezastruoasă a disciplinei în armata română, condiţiile sanitare precare, demoralizarea întregii societăţi care, după doar şase luni de război, nu mai dorea altceva decât pacea. Pe alocuri dur la adresa românilor, de cele mai multe ori lăudând calităţile nefructificate ale soldatului român, raportul căpitanului Scale rămîne un document care trebuie citit fără prejudecăţi. În decembrie 1916, România era îngenuncheată şi trebuia să găsească forţa de a se ridica.

„Petrograd 26-01-1917
Condiţiile generale din România în timpul lunilor decembrie 1916 şi ianuarie 1917 (...)

     Românii. Cea mai mare parte a acestor două luni m-a găsit printre ţăranii români şi sunt sigur că aceştia au constituţia unor soldaţi excelenţi. Nu sunt pretenţioşi, muncesc din greu şi au o constituţie fizică excelentă, iar pentru cei care le cunosc limba este foarte uşor să se înţeleagă cu ei. Sunt nişte mărşăluitori excelenţi. Am fost cu generalul Văitoianu la Câmpina cînd forţele sale s-au retras de la trecătoarea Predeal şi i-am văzut trupele după un marş de 45 de kilometri fără hrană sau odihnă; deşi disciplina de marş a fost inexistentă, totuşi trupele au continuat să meargă şi, după câte ştiu, au continuat marşul întreaga noapte pînă la Ploieşti. Ofiţerii sunt nefolositori şi dincolo de orice dispreţ. Se pare că niciodată nu sunt alături de oamenii lor atunci când condiţiile sunt neplăcute. În timpul unei întregi nopţi de retragere între Câmpina şi Ploieşti, cu drumurile blocate de căruţe şi tunuri, am văzut doar doi ofiţeri români atunci cînd era nevoie de orice ofiţer aflat la îndemână. Toată această coloană, de 700 de căruţe, cred că a fost capturată de germani a doua zi. Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi soldaţii simpli dacă fac şi ei acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac nimic. Cred că de curând a fost emis un ordin care cere tuturor soldaţilor şi ofiţerilor români să se alăture unităţilor lor de îndată, anulând toate permisiile şi cerând tuturor gradelor care au permisii medicale să se prezinte pentru examinare. Ofiţerii îşi tratează oamenii ca pe nişte câini, iar oamenii nu au niciun respect faţă de ofiţerii lor. Armata română cu ofiţerii săi cred că este mai mult decât nefolositoare, însă cu alţi ofiţeri şi cu întăriri din partea trupelor ruse ar fi excelentă. Nu sunt neobişnuite rănile auto-provocate. (...)

     Disciplina. Printre români disciplina de marş este foarte proastă. Transporturile se deplasează pe drumuri în orice formă, blocînd orice, şi nimeni nu pare să observe acest lucru, decât dacă îi este împiedicată propria deplasare. Blocajele sunt numeroase. Căruţele, deşi încărcate, sunt folosite de ofiţeri şi trupă. Disciplina aşa cum o ştim noi abia dacă există. Ruşii demonstrează o disciplină de paradă, care poate sau nu să fie benefică, cum ar fi soldaţii care salută tot timpul când le vorbeşte un comandant, oprind orice activitate şi dând onorul atunci cînd trece un general etc., însă disciplina reală este relaxată. Echipele de muncă, doar dacă nu sunt conduse de un ofiţer, fac foarte puţin; subofiţerii, cu foarte puţine excepţii, în cazul unor astfel de misiuni sunt la fel de delăsători ca şi trupa; ofiţerii, atunci când munca este neinteresantă, sunt relaxaţi şi nu insistă în a pune trupa la muncă. Orice scuză, cât de mică, este folosită pentru oprirea muncii dacă este neinteresantă, chiar dacă este de o importanţă vitală. Motivul acestei atitudini este neînţelegerea importanţei unei munci care nu este în legătură directă cu luptele. Nimeni nu poate acuza ruşii de lipsa celor mai înalte calităţi de luptă, însă în cazul unor misiuni care necesită o muncă neinteresantă, sentimentul datoriei este nul. De asemenea, nu există niciun fel de concurenţă sănătoasă care se găseşte în rîndurile armatei noastre. Ideea de a încerca să duci la îndeplinire o sarcină mai repede decât alt detaşament este inexplicabilă pentru soldatul rus.

     Serviciile sanitare. Am călătorit mai multe zile, atât în trenurile româneşti, cât şi în cele ruseşti de Cruce Roşie (toate fiind instalate în vagoane româneşti) şi starea acestora este rea şi primitivă. Un astfel de tren este alcătuit dintr-un număr de vagoane, fiecare conţinând 12 paturi întinse pe rame de lemn. Acestea sunt aşa de înguste încât este imposibil chiar şi pentru un om de statură medie să stea întins pe spate confortabil şi sunt atît de scurte încât doar cei mai scunzi dintre oameni se pot întinde pe ele. Există câte o sobă în fiecare vagon, astfel că pot fi încălzite destul de bine. Ventilaţia este foarte proastă, deoarece aerul poate fi obţinut doar prin deschiderea uşilor laterale, care au aceeaşi înălţime cu vagonul. Vagoanele ofiţerilor au saltele şi pături mai bune decât ale trupei, însă destul de aspre. De vreme ce nu există niciun fel de legătură între vagoane surorile medicale, care sunt puţine, pot vizita vagoanele doar la opriri. Există cîte o ordonanţă în fiecare vagon, însă din ce am putut vedea sunt destul de nepregătiţi şi pot face doar munci simple. Curăţenia este imposibilă în aceste condiţii. Oalele de noapte, hainele murdare etc. erau aruncate de-a lungul căii ferate care a devenit astfel o adevărată latrină folosită ca atare de trupele ce călătoreau (un picior amputat a fost lăsat pe calea ferată într-o staţie vreme de mai multe ore). Măruntaiele animalelor ucise erau peste tot şi pe vreme umedă mirosul era dezgustător. Cai morţi zac peste tot, mâncaţi de câini şi porci. Nu am văzut niciodată o latrină de tranşee în România, iar trupele folosesc împrejurimile gărilor şi marginile drumurilor sau orice loc le vine la îndemână. Nu am călătorit cu un tren al Crucii Roşii româneşti încărcat cu răniţi astfel că nu pot spune cum funcţionează, însă conversaţia mea cu nişte ofiţeri dintr-un tren ce mergea spre Bucureşti cu care am mers vreme de patru zile nu mi-a lăsat o impresie plăcută cu privire la simţul lor practic şi la sentimentul datoriei pe care îl aveau faţă de pacienţii lor. (...)

     Examinarea prizonierilor. Am fost prezent o singură dată la o examinare de prizonieri făcută de români, când generalul Văitoianu personal a interogat un ofiţer şi 17 soldaţi austrieci la grămadă; examinarea a fost foarte superficială şi au fost puse doar câteva întrebări foarte simple. Nu ştiu dacă o examinare mai detaliată a avut loc ulterior deoarece a trebuit să plec, însă având în vedere dezorganizarea generală care domnea în acel moment nu cred că s-a întâmplat.Ruşii sunt extrem de delăsători din acest punct de vedere şi lasă prizonierii neinterogaţi pentru lungi perioade de timp, iar apoi nu se ocupă minuţios de această chestiune. (...)

     Comunicaţiile. Căile ferate sunt într-o stare de haos indescriptibil din pricina transferului a mii de vagoane spre spatele frontului. Gările sunt blocate cu vagoane încărcate sau goale. Trenuri cu provizii necesare urgent sunt pierdute şi chiar dacă sunt găsite este imposibil să fie mutate. Unii dintre şefii gărilor sunt germanofili cunoscuţi şi fac tot ce le stă în putere să înrăutăţească situaţia. Mereu au loc accidente, drept urmare a activităţii agenţilor germani şi, cu actualul control comun ruso-român, vor continua să aibă loc. Gările mai mari au un comandant român şi unul rus care aproape de fiecare dată au interese contradictorii. Trenurile pleacă de multe ori fără niciun fel de anunţ şi soldaţii sunt lăsaţi în număr mare în urmă. O călătorie de 60 de kilometri poate dura 4 sau 24 de ore. Am călătorit cu un tren al Crucii Roşii plin de răniţi de la Tecuci la Bârlad – 60 de kilometri parcurşi în 23 de ore. Trenul, care nu avea niciun fel de provizii la bord, a fost trimis la Tecuci unde erau făcute aranjamente pentru hrană, iar acolo a fost ţinut la 5 mile distanţă de gară vreme de 12 ore fără niciun motiv aparent. Proviziile de apă se termină adesea, iar locomotivele sunt oprite din acest motiv sau trimise la alte gări pentru a se aproviziona. Pe linia Ianca-Brăila au avut loc trei accidente în doar câteva zile, în altă parte un tren rusesc de Cruce Roşie a intrat într-un tren de aprovizionare pe care l-a distrus, conductorul locomotivei a fugit; acest accident a oprit un tren genistic ce venea din urmă – toate aceste trenuri au fost până la urmă capturate de inamic la scurtă vreme. Pînă la urmă au fost puşi soldaţi ruşi în locomotive şi accidentele au încetat. Cu cît se merge mai spre nord, cu-atît aglomeraţia este mai mare deoarece vagoanele nu pot fi mutate pe ecartamentul mai larg al căilor ferate ruse. Există o singură metodă de îmbunătăţire a situaţiei; toate vagoanele care nu mai sunt necesare trebuie să fie scoase temporar de pe linii şi, acolo unde este nevoie, să fie construite linii suplimentare. Acest lucru ar trebui să elibereze liniile pentru trenurile cu trupe, care în acest moment practic nu pot fi deplasate, toate trupele mărşăluind pe şosele. Controlul asupra căilor ferate ar trebui să fie ori rusesc ori românesc, de preferat ar fi cel rusesc. În actualele condiţii este limpede că agenţii germani au mînă liberă. Nu există niciun fel de ordine în gări, toate gările sunt pline cu trupe şi refugiaţi care aşteaptă trenuri ce ar trebui să ajungă într-o oră, care însă apar după o zi. Nici cel mai bine pregătit personal de cale ferată nu ar putea lucra în aceste condiţii. Birourile sunt pline cu ofiţeri şi soldaţi, telefoanele sunt folosite în alte scopuri şi toată lumea trăieşte într-o stare de haos permanent. Este limpede că gările nu pot fi golite de mulţimile ce le aglomerează câtă vreme trenurile nu circulă corect şi după un program oarecare. Trupele la care mă refeream mai înainte nu sunt unităţi formate, ci soldaţi care merg sau se întorc din permisie, fără ofiţeri şi astfel lipsiţi de orice fel de disciplină, iar din punctul de vedere al autorităţilor căilor ferate nu pot fi trataţi decât ca indivizi. Nu există niciun fel de limită cu privire la capacitatea trenurilor, care sunt aglomerate de sus până jos, atât vagoanele, cât şi locomotivele fiind acoperite cu pasageri. Bineînţeles că nu mai există niciun fel de vânzare de bilete, nicio verificare a actelor şi astfel un agent german poate şi chiar călătoreşte nestingherit.

     Drumurile. De vreme ce căile ferate au fost congestionate, drumurile au trebuit să preia transporturile armatei ca şi mişcarea trupelor. În prezent, drumurile se află într-o stare de plâns; suprafaţa lor a dispărut şi în multe locuri s-au transformat în lacuri noroioase ce ascund găuri care distrug căruţele iar pe vreme uscată se transformă în dealuri şi găuri. Căruţe stricate sunt văzute adesea, cai morţi zac de-a lungul drumurilor şi orice tip de transport se mişcă încet şi cu mare dificultate. Prin sate drumurile sunt mai rele decât oriunde şi multe drumuri care altădată erau excelente pentru maşini acum sunt bune doar pentru căruţe. Drumurile din Moldova erau mai bune decât cele din sud, din jurul Buzăului şi Brăilei, deoarece aveau plăci de metal, însă acum sunt practic distruse iar metalul ieşit la suprafaţă le face foarte proaste pentru transporturile cu cai.

     Influenţa inamicului. Este limpede că România este un teren de vânătoare lejer pentru agenţii şi spionii austrieci şi turci. Populaţia este atît de amestecată încît pe frontiera transilvană şi în Dobrogea agenţii pot lucra netulburaţi şi cu puţine şanse de a fi depistaţi. În plus, România este o naţiune tânără astfel că patriotismul adînc şi răspândit cu greu poate fi una din trăsăturile sale naţionale şi – cea mai nefericită chestiune din toate – şi-a început viaţa cu o bogăţie pe care a obţinut-o fără niciun efort din partea sa. A intrat în război cu ideea de a se îmbogăţi şi mai mult, avînd privirile aţintite către Transilvania; nu a avut nicio idee dincolo de Transilvania, nicio idee de luptă pentru o cauză dreaptă. Jumătate din populaţia României, cel puţin clasele educate, sunt germanofili. Nu a dorit să lupte cu Bulgaria şi după strălucitoarea intrare în Transilvania a fost silită să se retragă permanent, a suferit un colaps ca naţiune şi, în prezent, este doar o ţară ­populată de un popor care nu mai vrea decât să vadă încheiat un război pe care nu l-a dorit. Cred că aceasta este România de azi, nu România ţăranilor, ci România celor bogaţi. Acesta este un teren pe care germanii ştiu foarte bine să îl folosească şi chiar îl folosesc în prezent. Agenţii germani sunt peste tot. O mică parte a armatei române continuă să lupte, însă este protejată de germani de o mare forţă rusească, deşi România ar prefera Germania. Este de mirare că ruşii găsesc lucrurile dificile, căile ferate mai dezorganizate decât ar trebui să fie, comunicaţiile telefonice aproape imposibile în momentele urgente? Toate acestea nu pot indica decât o singură cauză – dorinţa de a lupta a României a scăzut în urma ofensivei germane şi a agenţilor germani. Următoarele fapte pot arăta modul în care România duce războiul pe jumătate:
 

1. Şeful de gară din Iaşi este german.
2. Şeful de gară din Piatra este austriac.
3. Directorul morii din Galaţi era un croat care îşi făcea cunoscute simpatiile pro-germane în gura mare şi care mi-a spus că el este german.
4. Fabricile din Bucureşti (inclusiv cele de proiectile) au fost predate intacte inamicului.
5. Fabrica de proiectile din Craiova, cu 2.500 de proiectile, a fost lăsată gata de reluare a lucrului.
6. Dacă nu ar fi existat o misiune specială formată din ofiţeri britanici care să distrugă câmpurile petrolifere şi fabricile din Brăila, acestea ar fi fost predate, fără îndoială, inamicului intacte.
 

     Punctele 1, 2, 4 şi 5 le-am auzit repetate de mai multe ori, punctele 3 şi 4 le cunosc în mod direct. Am părăsit România pe 19 ianuarie 1917.

J.D. Scale,
Căpitan“
Statul Major“

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."