Mormântul lui popa

Încă din anii când eram la munte ne întrista uşurinţa cu care oamenii treceau de partea stăpânirii comuniste. La început se duceau la adunările lor siliţi, de teamă să nu aibă ceva de suferit, apoi se duceau din obişnuinţă, apoi convinşi că dacă acum ,,a venit leja asta apoi trâbuie s-o ţânem". Numărul celor ce se împotriveau valului era tot mai subţire şi se prevedea vremea când nu va mai fi deloc. De atunci am purtat în gând o teamă pentru ziua când conştiinţa poporului nostru se va bolşeviza şi sataniza. În imperiul turcesc, la sud de munţii Rodope, trăia pe la anul 1700 o populaţie românească, megleno-românii, desigur creştini ca toţi românii. Într-o bună zi unui paşă turcesc i-a căşunat să-i treacă la islamism ameninţând pe cei ce se vor opune cu tăierea capului. Unii au preferat să moară şi nu şi-au părăsit legea, alţii de frică s-au turcit, o altă parte, între care şi popa satului au fugit noaptea şi s-au dus departe. Au trecut ani de la convertirea forţată, paşa cu pricina a murit şi o dată cu moartea lui persecuţia a încetat. Popa, de pe unde era fugit, a auzit şi s-a întors în satul de unde plecase ca să întoarcă oamenii din nou la Hristos. Intre timp însă foştii lui enoriaşi au devenit atât de fanatici mahomedani, încât l-au scos pe popa la marginea satului şi l-au ucis cu pietre, ridicând pe trupul lui o movilă, care până-n zilele noastre se cheamă în graiul lor ,,mormântlu lu popa". Cred că noi, românii, suferim de boala asta, de sindromul "mormântlu lu popa". A venit comunismul pe capul nostru şi nu l-a vrut nimenea. L-am primit resemnaţi sau cu împotrivire. A venit şi ziua când ne puteam debarasa de el, dar ne-am simţit atât de legaţi de robie, ne-am înrăit atâta încât răspundem violent la orice vânt de schimbare. În 1940 a sosit într-un sat (Coşlar) un preot din Ardealul cedat, cu copii mici, numai cu sufletul şi hăinuţele de pe ei. Sătenii de atunci şi-au ajutat păstorul cu ce-au putut. Mai trăiesc oameni dintre cei care l-au ajutat atunci. N-a trăit mult şi preotul a fost înmormântat în curtea bisericii. Trec pe lângă mormântul lui oamenii satului în fiecare zi. Pe preot îl chema Coposu şi era rudenie cu Iuliu Maniu. Astăzi, când scriu aceste rânduri, în 1991, la doi ani de la Revoluţie dacă s-ar zvoni la biserică sau la cârciumă că fiul preotului din 1940, Corneliu Coposu, ar trece prin sat, cucernicii credincioşi cu popa în frunte i-ar ieşi în întâmpinare şi, de ucis poate nu l-ar ucide, dar l-ar zgâria şi alunga cu pietre şi l-ar batjocori cum le-ar veni la gură. De ce? Pentru care motiv? Prea bine nu se ştie de ce. S-a auzit că-i fiu de moşier şi vine să-şi ia moşiile şi pentru că a stat şi a mâncat şi a băut bine la Paris şi la noi nu s-a gândit, iar dacă Doina Cornea sar încumeta să treacă prin sat, ea, care cu doi ani în urmă era simbolul rezistenţei româneşti, n-ar mai rămânea nimic din ea, treabă ce-ar face-o numai femeile satului. În schimb dacă fiul celui ce-a venit cu tancurile sovietice, care le-a trimis părinţii în închisori şi la canal şi i-a omorât cu cotele ar veni în sat, ar fi aşteptat de satul întreg, cu flori şi recunoştinţă. Nu degeaba a spus poetul cu 150 de ani în urmă: ,,unii deprinşi cu robia, de ea greu se dezlipesc". În 1940 a intrat Armata Roşie în Basarabia. Comuniştii au ucis, au deportat. Au fugit românii câţi au putut, iar cei rămaşi s-au dat după invadatori, de frică. Azi, când ar putea fi din nou ce-au fost, nu se mai socotesc români, ci moldoveni, blestemă România iar popii nu vor să se mai ţină de Bucureşti, ci de Moscova.

Până unde s-a ajuns e destul să povestesc o întâmplare dintr-un sat basarabean, unde un cârd de copii băteau pe unul dintre ei:
- De ce-l bateţi, mă?
- Pentru că-i român.
- Dar voi ce sunteţi, măi copiilor?
- Noi suntem moldoveni pravoslavnici.

(Ion Gavrilă Ogoranu)

Comments

Comentariu nou

Cautare

Cele mai noi articole

Cele mai citite articole

EDITORIAL

Cu spatele la altar!

Oamenii bisericii privesc, aplaudă şi se complac în mocirla politică. Preoţi, primari, miniştri mint în faţa altarului. O şedinţă politică în faţa altarului. Au fost ingredientele unei acţiuni desfăşurate într-o biserică din judeţul Prahova, organizată de preoţi, parlamentari, primari, miniştri. Toţi s-au înşirat la o masă împodobită, amplasată în faţa altarului, dar cu spatele la altar. S-a vorbit mult şi degeaba.

S-a aplaudat, s-a bisat, iar la sfîrşit s-a trecut la îmbrăţişări şi pupături de mîini. Care pe care. Pe oameni îi pot înşela şi manipula, dar pe Dumnezeu, cu siguranţă, nu!Încă o dovadă că în ziua de azi religia şi biserica nu mai înseamnă credinţă. Aşa vor ei, tagma preoţească şi acei inşi care au impresia că stăpînesc lumea. În ziua de azi, omul trăieşte în nimicnicia lui, fără principii morale. Mare păcat!

Citește mai departe...

În ediţia tipărită

Făgărăsenii spun că s-au săturat de emisiunile politice de la TV

Piaţa mass-media din România abundă de televiziuni şi de radiouri care completează presa scrisă ca formatori de opinie. Toate sînt urmărite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cetăţeni, pentru că le consideră surse de informaţii. Mai nou şi internetul sau reţelele de socializare sînt folosite ca surse de informaţii, deşi nu arată întotdeauna realitatea. În ultimii ani, cetăţenii s-au maturizat în ceea ce priveşte alegerea sursei din care obţin informaţiile care le arată ce se întîmplă în jurul lor, în oraşul, judeţul în care locuiesc sau în ţară. Tocmai de aceea, numărul celor care urmăresc emisiuni Tv sau radio este diferit. (Continuarea doar în ediţia tipărită)

Citește mai departe...