Urmele din palmă |
Urma lăsată de mînuţele Antoniei în palma mea o resimt şi astăzi. Cu greu a dat drumul mîinii de care se agăţase sperînd la o salvare, la un ajutor care să-i îndepărteze senzaţia de foame care nu-i dăduse pace de cîteva zile. Parcă aud dialogul Antoniei cu o persoană imaginară, vocea acestui copil de şase ani maturizat înainte de vreme şi chinuit peste puterile lui de suportabilitate. Dialogul se transformase într-o rugă din care nici măcar Dumnezeu nu avea cum să refuze. Îi plîngeau ochii mari, rămaşi încremeniţi pe chipul frăţiorului ei mai mic care cerea o felie de pîine. Tristeţea din privirea fetiţei n-am mai văzut-o nicăieri pînă la Antonia. Are părinţi, le spune ,,tati" şi ,,mami" şi îi place cum sună aceste cuvinte. Foamea a determinat-o însă să spună că nu o mai iubeşte pe ,,mami" pentru că a lăsat-o cu stomacul gol şi i-a mai spus încă ceva, că nu o mai vrea. Gîndul îmi zboară fără să vreau la acei copii care au fost aduşi pe lume, fără voia lor şi au fost părăsiţi de cei care le-au dat viaţă. Doamne cîţi mai sînt! Nu pot fi numiţi părinţi indivizii care aduc chinuri unor suflete nevinovate. Sînt părinţi adevăraţi doar aceia care-i cresc şi le oferă ce au nevoie. Aşa cum este bunica Antoniei, o femeie bolnavă care s-a trezit pe cap cu trei copii mici şi cu obligaţia de a le purta de grijă. Rămîn doar pe hîrtie paragrafe întregi ale legilor care impun protecţia unor astfel de suflete pentru că în realitate cei care ar trebuie să le aplice sînt, majoritatea, doar nişte inşi fără suflet şi fără Dumenzeu. Banii şi ajutoarele, protecţia legală, nu ajung pînă la cei care au nevoie. Se pierd pe drum, în conturile miniştrilor, directorilor, şefilor, şefuţilor şi funcţionăraşilor îmbuibaţi. Astfel, copiii rămîn la fel de flămînzi, aruncaţi în vîltoarea greutăţilor zilei, fără apărare şi fără ajutor. M-a impresionat numărul mare de persoane care au fost sensibilizate de povestea tristă a Antoniei şi a fraţilor ei. Le-au întins o mînă de ajutor, le-au dus mîncare, haine, medicamente, rechizite, bani. Pentru prima dată Antonia a zîmbit. Îşi văzuse ghizdănelul cu plastelină şi caiete, toate frumos colorate. A înţeles cu greu că este al ei pentru că nu primise de la nimeni niciodată nimic. România s-a împărţit în două. Săracii şi bogaţii. Ultimii bat ţara şi mapamondul în lung şi-n lat fără să se gîndească vreo clipă la poveştile triste precum cea a Antoniei şi a altora ca ea. Nu-i interesează, nu sînt sensibilizaţi de poveşti. Mai degrabă se învoiesc la vreo legendă, care le-ar putea mări capitalul financiar sau electoral. Cînd am strîns mîna Antoniei, mi-au trecut prin minte evenimentele care se petreceau în acel moment pe o oarecare distanţă. Antonia răbda de foame la Victoria, iar pe masa din baraca în care locuieşte nu era nimic, nici măcar obişnuita prescure de la biserică. Răzbăteau pînă la baraca Antoniei manelele ce veneau de la nici 500 metri, din piaţa centrală a oraşului unde sute de oameni dansau, cîntau şi mîncau mici la sărbătoarea oraşului. Niciun chefliu nu se gîndea însă la Antonia. Mai încolo, la nici 20 km, americanii inaugurau, la Cincu, proiecte strategice de milioane de dolari. La alţi cîţiva kilometri, se înmormînta un ins făcut ţăndări de tren, iar mulţii apropiaţi îi jeleau aptitudinile oarecare. În direcţia opusă, la 300 de km, se derula cea mai rîvnită privatizare din ţară. Aleşii mai buni şi mai răi se ciorovăiau şi se sfădeau în termenii cei mai vulgari în faţa românilor sărăciţi. Îşi vindeau ce a mai rămas din România cîndva bogată. Pe o arenă edificată cu milioane multe de euro din banii românilor se juca un meci, iar tribunele pline urlau la fiecare mişcare a sportivilor. În mintea Antoniei toate acestea nu însemnau nimic. Plîngea şi rîdea după fiecare urmă lăsată de semenii ei, unii mai apropiaţi decît alţii. (Lucia Baki)
Powered by !JoomlaComment 3.26
3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved." |