,,Allons enfant de la Patrie
le jour de gloire est arrive
Contre nous de la tyrannie
L' etendard sanglant est leve
L' etendard sanglant est leve
Entendez-vous dans nos compagnes
Mugir ces feroces soldats
Ils viennent jusque dans vos bras
Egorger vos fils et vos compagnes...“
(Marseillaise)

     În această lună se împlinesc 200 de ani de la bătălia care îi va frînge definitiv aripile vulturului din Corsica. La data de 18 Iunie tocmai s-au împlinit 200 de ani de la fatidica bătălie din apropierea localităţii belgiene-Waterloo. La această dată atît Anglia cît şi Franţa îşi comemorează eroii. În localitatea belgiană au avut loc festivităţi ce au marcat acest eveniment iar cei prezenţi acolo au putut admira celebrele vestoane roşii ale elitei lui Wellington care au oprit visul de 100 de zile al lui Napoleon Bonaparte. Europa se redefineşte azi din fumul puştilor de ieri. La Waterloo corbii se roteau deasupra unui cîmp de leşuri şi muribunzi care gemeau. Unii îşi strigau mamele, alţii soţiile iar ceilalţi iubitele. Waterloo, unul dintre cele mai celebre cîmpuri de luptă ale istoriei universale. S-au făcut ecranizări celebre după această bătălie dar, cel care a pierdut, a rămas totuşi cel mai idolatrizat. Rusia astăzi îşi arată colţii blocului nord-atlantic dar să nu uităm că în urmă cu 200 de ani era aliata Angliei şi a Prusiei împotriva Franţei. Ce paradoxală este istoria! Tocmai din acest motiv este frumoasă.

 

     ,,Sire! Daţi-mi-i mie pe aceşti tineri şi viteji recruţi. Îi voi duce unde vreţi. Bătrînele noastre mustăţi ştiu tot atît de mult ca şi noi, ele judecă dificultăţile terenului, însă aceşti bravi copii nu se sperie de nici un obstacol, ei nu privesc nici la dreapta, nici la stînga, ci totdeauna înainte. Ei vor numai gloria“ ( Mareşalul Ney )

     Austria, Rusia şi Prusia şi-au unit eforturile pentru a-l învinge pe Nabulio în ceea ce s-a numit ,,bătălia naţiunilor“. ,,Campania din 1813 este continuarea celei din 1812, face parte din acelaşi război şi are aceleaşi cauze, sînt schimbate numai teatrele de operaţiuni şi raportul de forţe. Rînd pe rînd, aliaţii lui Napoleon trec de partea Rusiei. Suedia părăseşte neutralitatea şi fostul mareşal al imperiului, Bernadotte, ridică armele contra patriei sale. Pierderile armatei franceze în Rusia fuseseră îngrozitoare, însă nici ale învingătorului nu fuseseră departe de cele ale învinsului, ele se ridicau la 250.000 de oameni. Mareşalul Foch obişnuia să spună că ,<<atunci cînd plouă peste tine plouă şi peste inamic>>. De calamităţile care decimaseră armata lui Napoleon, bătăliile, marşurile istovitoare, gerul, dizenteria, nu fusese scutită nici armata lui Alexandru.Kutuzov şi o parte din armată insista să se încheie pacea. Ei nu vedeau ce rost ar avea riscurile unei noi bătălii cu Napoleon, numai pentru a reface Prusia. Ţarul, care aspiră să devină arbitrul Europei, cu un orizont politic mai vast decît al militarilor, crede că victoria trebuie speculată, fără a da adversarului răgazul să-şi refacă forţele. Era desigur o vedere justă şi din punct de vedere politic şi din cel militar. Ţarul nu se bătea pentru Prusia, se bătea pentru scopurile politice ale Rusiei. Neputînd învinge inerţia lui Kutuzov, care de altfel va muri în curînd, ţarul ia personal comanda armatei. Armata franceză, după dezastrul de la Berezina, nu mai dispunea, ca unităţi organizate, decît de trupele lui Macdonald, Reynier şi Poniatovski. Divizia prusiană din corpul Macdonald trecuse la ruşi; corpul austriac al lui Schwartzenberg se detaşase de armata franceză şi reintra în Austria, urmărită numai de formă de către ruşi. Murat, temîndu-se pentru tronul său, părăseşte armata, lăsînd comanda lui Eugen de Beauhernais, care după o serie de manevre în retragere, de tatonări, se desfăşoară în cordon între Dresda şi Magdeburg, avînd grijă să întărească efectivele unor cetăţi din Germania. La 1 martie, Prusia intră în noua coaliţie, urmată la puţin timp de Suedia“ ( Gheorghe EMINESCU, Napoleon Bonaparte, Ediţia a II-a, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, p. 239 ) Napoleon încropeşte o armată formată în marea ei majoritate din recruţi cu care reuşeşte să obţină cîteva victorii de palmares ( Lutzen şi Bautzen ). de remarcat este faptul că aceşti tineri briganzi erau neinstruiţi şi nepregătiţi dar, cu siguranţă, au fost aleşi pe sprînceană dintre geambaşii şi cuţitarii periferiilor Parisului. Aceşti Gavroche nu ştiau ce înseamnă teama. ,,Cîteva zile mai tîrziu o nouă victorie, la Bautzen, pune în derută armatele coalizate care, după ce lasă în urma lor 18.000 de morţi şi 3000 de prizonieri, trec în fugă Neisse şi Bober urmăriţi cu sabia în coastă. Îngrijoraţi, ţarul şi regele Prusiei solicită un armistiţiu. Austria, care-şi rezervase rolul de arbitru, intră în scenă intervenind pentru acordarea armistiţiului şi oferindu-şi meditaţia. Era o cursă întinsă de Metternich pentru a cîştiga timp. Austria era înţeleasă cu aliaţii, pregătirile militare erau aproape gata şi Metternich nu se gîndea la meditaţie, ci la revanşă“ ( ibidem, p. 240 ) Napoleon muşcă momeala, va fi o greşeală fatală pentru el pierzînd avantajele strategice ale celor două victorii. Tratativele de la Praga au durat şase săptămîni, timp în care aliaţii s-au repliat şi au avut ocazia să-şi întărească forţele. Campania din 1813 a fost, pentru Napoleon, agonie şi extaz. ,,Cu toată disproporţia de forţe, Napoleon ia ofensiva, aruncă în dezordine pe Blucher ( N.R-Blucher era general prusac, o mare personalitate militară a vremii ), se întoarce contra asutro-ruşilor comandaţi de Alexandru ( N.R-ţarul Rusiei ), îi bate sub zidurile Dresdei, unde alături de 40.000 de austro-ruşi cade mort şi generalul Moreau. Armata franceză pierde numai 8000 de oameni. Dar în timp ce Napoleon realiza acest miracol, mareşalii şi generalii lui sînt bătuţi pretutindeni: Vandame se predă la Kulm, Oudinot e bătut de Bernadotte şi Macdonald de Blucher. Napoleon nu se lasă descurajat de insuccesele generalilor săi. În faţa primejdiei, el şi-a regăsit energia din Italia, a uitat că este împărat, acum e numai soldat. După ce îşi repauzează trupele, înaintează spre Magdeburg, răstoarnă în faţa lui pe Blucher, pe Bernadotte, pe Schwartzenberg, le provoacă pierderi mari la Geyserberg şi Dessau, însă defecţiunile se ţin lanţ; trupele saxone au trecut de partea coalizaţilor, îndreptînd tunurile contra francezilor, bavarezii îl trădează trecînd de partea Austriei. Napoleon opreşte marşul spre Berlin şi se repliază spre Leipzig“. ( ibidem p. 242-243 ) Bătălia de la Leipzig a durat trei zile şi s-a soldat cu pierderea a 120.000 de oameni, cîte 6000 de fiecare parte. Napoleon este părăsit de ultimii aliaţi şi ordonă retragerea spre Rin. ,,La 30 decembrie, o armată comandată de generalul baron de Wrede şi sprijinită de cazacii lui Cernişev încearcă să bareze retragerea francezilor, însă armata lui Wrede este sfărîmată la Hanau, lăsînd pe cîmp 12.000 de morţi, în timp ce francezii pierd numai 3000. Amintind de această bătălie, mareşalul Gerard scrie în memoriile sale: <<Am trecut cu tunurile printr-un noroi de carne omenească>> Ceea ce mai rămăsese din noua armată de tineri ,<<Marie Louise>> intra în Franţa pentru a se pregăti, pentru prima oară de la 18 Brumar, să apere hotarele patriei“. ( ibidem p. 243 ) Se vede însă încolţit chiar la el acasă şi trădările se vor ţine lanţ. ,,Cu o armată în care veteranii se numărau pe degete, cu acei tineri <<Marie-Louise>> din care mulţi nu ştiau să încarce armele sau să încalece pe cai, anticipat de neîncredere, Napoleon a fost la un pas de victoria finală. Situaţia generală era disperată, imperiul invadat din toate părţile, austriecii înaintau spre Italia, Murat, regele Neapolului, pentru a-şi salva tronul luase armele contra aceluia care i-l dăduse şi trădarea apare şi mai dezgustătoare fiindcă era inspirată şi sprijinită de soţia sa, Carolina, sora lui Napoleon, care speră în promisiunile amantului ei, Metternich ( N.R-cel mai puternic om de stat conservator timp de 30 de ani, om de stat austriac ), că le va lăsa coroana. Englezii trecuseră Pirineii sub comanda lui Wellington, bătuseră pe mareşalul Soult şi înaintau spre Bordeaux. Armata lui Schwartzenberg, de 130.000 de oameni, intrase în Elveţia, Blucher cu alţi 150.000 intrase în Frankfurt, suedezii lui Bernadotte intraseră în Belgia...“ ( ibidem p. 245 ) Napoleon singur deschide şarja cu o serie de victorii care clatină coaliţia dar acest lucru a fost doar o singură floare care nu a adus primăvara. În mijlocul trădărilor celor pe care i-a încununat cu gradul de mareşali şi le-a dat titluri nobiliare, Napoleon este nevoit să se împace cu situaţia. Armatele Austriei, Rusiei, Prusiei şi cele ale Marii Britanii ajung la Paris. ,,Micul caporal“ este exilat pe insula Elba, nu înainte de a le mai da marilor puteri o lecţie de forţă, curaj şi virtute militară. Elba forma o simplă subprefectură din departamentul Livorno.

Evadarea
 

,,Unde mergem Cambronne?
N-am căutat niciodată să pătrund secretele suveranului meu. Eu vă sînt complet devotat“
( Dialog Napoleon-Cambronne )
Aliaţii petreceau liniştiţi în timpul Conferinţei de la Viena. O distinsă doamnă de la Viena îi scria contelui de Mun: ,,Împăraţii dansează, regii dansează, Castelereagh dansează, Metternich dansează, numai Talleyrand ( N.R-dilpomat şi om politic francez care a deţinut funcţii importante în timpul Revoluţiei franceze, al lui Napoleon şi după aceea ) nu dansează, ci joacă whist“. ,,În congres se discută foarte puţin, marile probleme se tratează în culise şi marile intrigi se ţes în saloane. Rivalităţile între partenerii de victorie izbucnesc în curînd, cu ameninţări şi zăngănit de arme“ ( ibidem p. 262 ) Doar ce este politica? O prostituată de lux! În tot acest timp Napoleon îşi ţese evadarea. ,,În acest timp, pe insula Elba, pe măsură ce treceau zilele, se formau norii pe care Ludovic al XVIII-lea spera să-i vadă risipindu-se. La 6 februarie 1815, împăratul îi mărturiseşte lui Pons de l' Herault: Mi se reproşează că sacrific fericirea şi gloria Franţei ca să stau liniştit în insula Elba. Nenorocirile care s-au abătut asupra ţării noastre îmi sfîşie inima, mi-am pierdut liniştea din cauza lor. Jurămîntul armatei mă cheamă înapoi. Cea mai mare parte a naţiunii mă vrea...“ ( Andre CASTELOT, Napoleon, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 584-585 ) ,,Profitînd de absenţa colonelului Campbell, plecat la Florenţa, Napoleon fixează plecarea la 26 februarie....Vasul L inconstant, la bordul căruia se află împăratul, poartă pavilionul Elbei şi este comandat de căpitanul Taillande...“ ( op.cit, Gheorghe Eminescu Napoleon...p.266 ) Ajuns pe pămîntul Franţei Napoleon stă faţă în faţă cu soldaţii ale căror arme tremură în mîinile lor. Căpitanul Randon strigă ca un descreierat: ,,Iată-l! Foc!“ Nici un soldat nu se clinteşte însă. Napoleon înaintează calm spre ei, îşi desface pieptul şi spune cu voce tare: ,,Soldaţi! Dacă printre voi este vreunul care vrea să omoare pe împăratul său o poate face. Iată-mă!“ Uralele soldaţilor străbat cerul: ,,Vive l' Empereur“. Randon abia are timp să încalece pe cal avînd pantalonii uzi din cauza groazei ce a pus stăpînire pe el. Începe ultimul vis al lui Napoleon.

Bătălia giganţilor
 

,,La Waterloo, începînd cu mine, nici unul nu şi-a făcut datoria...“
(Napoleon)
,,Wellington, care a intrat în istorie-şi noi credem că pe nedrept- ca învingătorul lui Napoleon la Waterloo, a numit această bătălie drept o <<bătălie a giganţilor>>, în timp ce un amator de butade spunea că <<Waterloo este o bătălie de mîna întîi cîştigată de un general de mîna a doua.>>. Wellington este lipsit de modestie cînd se socoteşte un gigant, autorul butadei greşeşte cînd îl socoteşte un general de mîna a doua. Fără a fi un gigant, Wellington era un general de mîna întîi“. ( op.cit. Gheorghe EMINESCU, Napoleon...p. 278 ) Să vedem însă cine era ducele de Wellington. Arthur Wellesley, duce de Wellington, a rămas cunoscut în istorie pentru succesul de la Waterloo care l-a făcut un erou al Albionului. S-a născut în anul 1769, în Irlanda şi a intrat în armată în anul 1787. Este trimis în India începînd cu anul 1796 unde se distinge atît pe plan militar dar şi administrativ. Se întoarce după o perioadă de timp în Anglia unde este înnobilat iar apoi este trimis în Portugalia pentru a conduce trupele britanice, spaniole şi portugheze reuşind, în anul 1813, să-i scoată de acolo pe francezi. După bătălia de la Waterloo, au rămas celebre cuvintele sale: ,,Mă rog lui Dumnezeu ca aceasta să fi fost ultima mea bătălie. E un lucru rău să te baţi permanent“. Într-adevăr, de atunci el nu a mai participat la nici o bătălie şi, în anul 1806 este ales în Parlament din partea Partidului Conservator. În perioada 1834-1835 a deţinut funcţia de Ministru de Externe sub Sir Robert Peel, în anul 1843 este numit comandant suprem al armatei dar s-a retras din viaţa publică patru ani mai tîrziu. Se stinge din viaţă în anul 1852. ,,Franţa se găsea singură, fără nici un aliat, contra celei mai puternice coaliţii din cîte avusese de înfruntat. Totalul forţelor de care dispunea Franţa era de 360.000 de soldaţi, din care numai 190.000 puteau intra în compunerea armatei de operaţiuni, restul, împreună cu garda naţională, formau garnizoanele cetăţilor. Superioritatea numerică a puterilor coalizate era zdrobitoare. Ei au în prima linie cinci armate: Wellington cu 100.000 de soldaţi bine antrenaţi se află în Belgia şi Olanda; Blucher cu 135.000 de prusieni are baza de operaţiuni la Coblenz, 250.000 de ruşi sub comanda lui Barklay de Tolly sînt pe Rinul mijlociu; Swartenberg cu 250.000 de austro-bavarezi se află pe Rinul superior; în Italia 750.000 de austrieci comandaţi de generalul Fremont, după ce au bătut la Tolentino pe imprudentul Murat, sînt acum disponibili şi ameninţă frontiera franceză pe Alpi. În spatele acestor armate vin corpurile de rezervă care ridică totalul forţelor aliate la peste 1000.000. Napoleon are de ales între două soluţii. Prima este să rămînă în defensivă, punînd cetăţile în stare de apărare, să facă din Lyon şi Paris două mari cîmpuri întărite, la adăpostul cărora să manevreze, întîrziind marşul aliaţilor, ameninţîndu-le comunicaţiile şi să dea bătălia decisivă sub zidurile Parisului. Acest plan prezenta inconvenientul că o treime din teritoriul Franţei era abandonat fără luptă. A doua soluţie, care convenea geniului său, era de a lua imediat ofensiva şi de a se arunca asupra celei mai apropiate armate inamice, de a o sfărîma înainte ca celelalte să poată intra în linie. O primă victorie ar fi putut avea urmări incalculabile, care ar fi putut duce la o dizolvare a coaliţiei“ ( ibidem )

Gneisenau, adevăratul învingător al lui Napoleon
 

     ,,Aliaţii fixaseră ziua de 1 iulie pentru începerea ofensivei, însă la 15 iunie Napoleon trecea Sambre şi cu armata divizată în două mase, una sub comanda lui Ney, care merge spre Quatre Bras, a doua sub ordinele lui Grouchy, se îndreaptă spre Fleurus, adică spre dreapta armatei prusiene. Napoleon cu corpul VI, cuirasierii lui Milhaud şi garda este înainte de Charleroi, gata să intervină în orice direcţie, în funcţie de împrejurări. Napoleon vrea să izbească întîi pe Blucher şi să facă imposibilă unirea celor două armate aliate. Surprins de apariţia neaşteptată a lui Napoleon, Blucher se concentrează în Sombreffe. În ziua de 15, cînd francezii erau la Charleroi şi coloana lui Ney mergea spre Quatre-Bras, ducele de Wellington cu ofiţerii petreceau la Bruxelles la balul ducesei Richmond. Pentru a acoperi drumul spre Bruxelles, el dă ordin de concentrare a armatei la Quatre-Bras“ ( ibidem p. 279 ) Blucher a fost înfrînt la Ligny dar, cu toate acestea, armata prusiană nu a putut fi dezorganizată, lucru care a contat enorm în economia acestei campanii. Ney şovăie la Quatre-Bras şi se mişcă greu în faţa a 8000 de olandezi ( N.R- el dispunea de 45.000 de soldaţi ). Ajunge tîrziu şi atacă slab fiind respins. Cînd se hotărăşte să atace puternic auzind de victoria de la Ligny, este prea tîrziu, Wellington tocmai concentrase acolo 50.000 de soldaţi obligîndu-l să se retragă spre Frasnes. Englezii se unesc cu majoritatea corpurilor de armată la Quatre-Bras. ,,...A doua zi avantajul trece de partea aliaţilor, deoarece Blucher se retrage spre Wavre apropiindu-se de Wellington, în timp ce mareşalul Grouchy îi urmăreşte spre Gemblaux, depărtîndu-se de Napoleon. Victoria de la Ligny n-a dus la zdrobirea armatei franceze, nici din cauza lipsei de elan a mareşalilor şi generalilor, nici din cauza trădării generalului Bourmont, care de la începutul campaniei a fugit la inamic, ci din cauza statului major francez care, sub comanda lui Soult, a funcţionat lamentabil, în timp ce statul major al lui Blucher, sub impulsul lui Gneisenau, a funcţionat ca un ceasornic. Din cauza ordinelor confuze, a contraordinelor, Ney n-a ocupat la timp Quatre-Bras şi Ligny fără a lua parte la bătălie. Dacă mergea spre Ligny, executînd ordinul lui Napoleon, el ar fi căzut în spatele lui Blucher şi ar fi transformat retragerea într-un dezastru. Ney trebuia să facă acelaşi lucru dacă ocupa la ora 8 Quatre-Bras. El n-a mers nici către Ligny, nici către Quatre-Bras. În timpul bătăliei de la Ligny, bătrînul Blucher căzuse de pe cal sub picioarele cailor cuirasierilor lui Milhaud, însă din cauza întunericului n-a fost recunoscut şi a reuşit să se salveze pe calul unui dragon. Din acel moment, cel care a comandat efectiv armata prusiană a fost Gneisenau. Călcînd toate principiile strategice, acest valoros general a luat asupra lui răspunderea unei manevre de o rară îndrăzneală. În loc să facă o retragere clasică pe linia de operaţii spre Liege, linie pe care se găseau dispozitivele de muniţii şi de hrană, el a părăsit această linie luînd direcţia spre Wavre pentru a se uni cu Wellington. Această operaţie a decis soarta bătăliei de la Waterloo. Este motivul pentru care noi am spus la începutul acestui capitol că Wellington este pe nedrept considerat ca învingătorul de la Waterloo. Oricît ar părea de paradoxal unor istorici, noi credem că adevăratul învingător este Gneisenau“ ( ibidem, p. 280 ) Aşa se scrie istoria, cu figuri legendare dar care, de fapt trebuie demitizate. Cine a auzit de Gneisenau, marele general prusac?...În timp ce numele lui Wellington a făcut înconjurul pămîntului. este ceea ce istoricii numesc ,,recentrare“. Generalul Grouchy continuă seria de bîlbîieli şi inexactităţi din Staff-ul armatei franceze. ,,Grouchy nu urmăreşte imediat şi energic pe prusieni, el merge lent spre Gemblaux, în timp ce prusienii merg spre Wavre. În ziua de 17, el nu face decît două leghe, se opreşte, pierde aproape complet contactul cu prusienii. Grosul forţelor franceze sub comanda directă a lui Napoleon merge spre Qautre-Bras. Informat şi de înaintarea lui Napoleon şi de mişcarea prusienilor, Wellington părăseşte poziţia de la Quatre-Bras, retrăgîndu-se la Mont-Saint-Jean unde este decis să primească bătălia şi unde speră să se unească cu Blucher. Francezii urmăresc pe englezi şi se desfăşoară dincolo de Plancenoit, vis-a-vis de poziţia ocupată de Wellington şi unde va avea loc celebra bătălie de la Waterloo, care pune capăt carierei politice şi militare a lui Napoleon“ ( ibidem )

Waterloo, un vis spulberat
 

     Cînd victoria francezilor părea asigurată după ore de carnagiu, intră în teatrul de operaţiuni militare corpul prusian condus de Bulow care este urmat de restul armatei. ,,Duminică, 18 iunie 1815. Ordinul de atac, dat pentru ora 9 dimineaţa, e întîrziat cu două ore: terenul îmbibat cu apă nu se pretează la ofensivă“ ( Historia, An XV, nr.161, iunie 2015, Waterloo, o bătălie istorică, Manuel Stănescu, p. 20 ) Victor Hugo descrie în ,,Mizerabilii“ tabloul unei angoase ce se întrevedea la orizont: ,,Plouase toată noaptea; pămîntul era răscolit de aversă, apa se adunase ici şi colo în gropile şesului, ca în nişte găvane; în anumite locuri carele şi căruţele se înfundau pînă la osii; pe chingile cailor de la atelaje se prelingea o mîzgă lichidă. Totul a început tîrziu; Napoleon a vrut să aştepte pînă cînd bateriile de tunuri înhămate ar fi putut să alerge şi să galopeze nestînjenite; ar fi fost de nevoie pentru asta să apară soarele şi să zvînte pămîntul. Dar soarele n-a apărut. Dacă n-ar fi plouat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1815, viitorul Europei ar fi fost altul“ ( Sursa: Historia ) ,,Nu vom intra în detalii-spune istoricul Gheorghe Eminescu-urmărind acţiunile diferitelor corpuri şi fazele bătăliei. După acţiuni epice, în care eroismul francez s-a lovit de tenacitatea britanică, după fluctuaţii dramatice cînd victoria francezilor părea asigurată, apare pe cîmpul de bătălie primul corp prusian al lui Bulow....Chiar după acest eveniment, Napoleon ar fi putut smulge victoria dacă simultan cu sosirea prusienilor ar fi sosit şi Grouchy cu cei 40.000 de oameni şi 108 tunuri. Dar Grouchy n-a avut intuiţia de a alerga în direcţia în care se auzeau tunurile. În ultima fază a bătăliei, Ney şi-a regăsit eroismul lui legendar. Dîndu-şi seama că bătălia este pierdută, că o revenire a lui Ludovic înseamnă condamnarea lui pentru trădarea de la Lons-au-Saunier, Ney şi-a căutat moartea la Waterloo. El a avut trei cai omorîţi sub el, epoletul tăiat de sabia unui cavalerist englez, placa decoraţiei sfărîmată de un glonţ“ ( op.cit. Gheorghe Eminescu, Napoleon, p. 281 ) Ney urla în iureşul iadului care s-a dezlănţuit lîngă satul belgian: ,,Veniţi să vedeţi cum ştie să moară un mareşal al Franţei“ iar cei de lîngă el îl auzeau spunînd-,,Ah! cum aş vrea ca toate aceste ghiulele să-mi intre în pîntece“. ,,Dar dacă eroismul lui Ney ar fi fost pe măsura trecutului său, conducerea lui a fost sub aşteptări. Napoleon ar fi putut rupe lupta şi să se retragă, dar ce i-ar fi folosit să se vadă urmărit de 200.000 de anglo-prusieni în timp ce ştia că 600.000 de ruşi şi austrieci trecuseră Rinul şi mergeau spre Paris. Singura şansă era ca printr-un efort suprem să învingă la Waterloo. În fruntea trupelor din vechea gardă, el se aruncă la atac, însă vechea gardă era zdrobită de focul englezilor. Un strigăt general, <<la garde recule>>, răspîndit cu iuţeala fulgerului, a produs panica“ ( ibidem )

,,Merde!“
 

     Vechea Gardă se repliază în careu iar Wellington şi Blucher trec la ofensivă. Garda împăratului cade eroic aproape în întregime. Generalul Cambronne comandă ultimul careu. Ofiţerii englezi îl somează să se predea, dar Cambronne, sfidează moartea strigînd plastic: ,,Merde!“ Lăsăm cititorii să descopere înţelesul, nu este greu. În italiană se spune ,,merda“ iar în limba spaniolă ,,mierda“. O legendă siropoasă a căutat să înlocuiască expresia lui Cabronne cu: ,,Garda moare, dar nu se predă“. Nu este adevărat, Cambronne a urlat cît l-au ţinut rărunchii: ,,Merde!“ apoi au fost ciuruiţi de gloanţele tunicilor roşii.

Waterloo, un cuvînt care este pe buzele tuturor
 

     ,,Cuprinsă de panică, armata franceză fuge pe întuneric spre Genappe, Charleroi, Laon de unde Napoleon o părăseşte îndreptîndu-se spre Paris. Nici una din bătăliile lui Napoleon n-a dat naştere la atîtea comentarii ca bătălia de la Waterloo. Toţi criticii militari...au analizat-o, i-au disecat fazele, au stabilit cu mai multă sau mai puţină justeţe cauzele înfrîngerii“ ( ibidem ) Henry Lachouque face totuşi o analiză foarte pertinentă şi obiectivă cu privire la pierderea acestei bătălii: ,,Înfrîngerea nu este imputabilă nici încetinelii, nici nebuniilor lui Ney, nici ezitărilor lui Grouchy, nici incapacităţii lui Erlon, nici moliciunii lui Reille, nici proastei întrebuinţări a artileriei, nici atacurilor dezlînate, fără plan prealabil. Responsabilitatea unei înfrîngeri, ca şi triumful, aparţin şefului. Campania este compromisă din seara de 16, cînd în loc de a urmări pe prusieni în cursul nopţii, i-a lăsat 15 ore să se retragă liniştiţi; or, potrivit propriei lui concepţii, pierderea de timp este ireparabilă în război. El a conceput manevre frumoase, însă executanţii erau nervoşi, impresionabili, generalii descurajaţi, şi naţiunea nu şi-a secundat şeful“. Ce a urmat se ştie, exilul total pe Sf. Elena, în mijlocul Atlanticului de Sud, unde ajunge pe 16 octombrie 1815 şi moartea sa pe 5 mai 1821.

Descrierile unor martori oculari, participanţi la bătălie
 

     Căpitanul Robinaux descrie bătălia în ,,Journal de route“ 1802-1832, publicat în anul 1908 de Gustave Schlumberger. ,,La orele 10.00 dimineaţa, întreaga armată franceză s-a pus în mişcare, avansînd înspre cîmpie; armata era eşalonată în coloane strînse. Ele au trecut toate, succesiv, acele minunate coloane, la piciorul colinei rotunde de la Belle-Alliance, unde se afla împăratul, şi s-a îndreptat fiecare spre punctul care i-a fost destinat. Corpul din care făceam eu parte ( al 2-lea ) s-a îndreptat către ferma d' Hougoumont, crenelată şi apărată de englezi. Ea este situată pe o mică înălţime care domină cîmpia din toate punctele şi la piciorul acestei ferme se află o mare pădure de desişuri, atît de prost plantate, dedesubtul căreia înaintam noi în coloană strînsă, noi formam extrema stîngă a armatei. Contele Reile, care era comandantul şef al corpului 2, ne-a ordonat să capturăm poziţia ocupată de englezi, să luăm ferma drept punct de sprijin şi să ne menţinem în această poziţie pe toată durata bătăliei, fără a pierde ori a cîştiga teren. Odată atacul ordonat, am urcat în masă, cu baioneta la armă, năpustindu-ne asupra inamicului, care ne-a opus o fermă rezistenţă. Bătălia fu înverşunată şi de o parte, şi de cealaltă, iar tirul nimicitor a fost exercitat dinspre ambele părţi cu o egală ardoare; o jumătate de oră le-a trebuit francezilor pentru a cuceri această poziţie formidabilă. Am reuşit să facem un mare număr de prizonieri, în timp ce în centrul şi în partea dreaptă a armatei, canonada cea mai puternică şi salvele de puşcă cele mai bine susţinute se făceau auzite. Noi ţineam mai departe în stăpînire importanta poziţie dobîndită. Către orele 6.00 ale serii, mareşalul Ney veni la poziţia noastră şi ne strigă cu o voce puternică: Curaj, armata franceză este victorioasă, inamicul este bătut în toate punctele frontului! Împăratul, văzînd un corp de oaste năvălind în cîmpie, a anunţat de îndată sosirea generalului Grouchy ( din păcate nu era Grouchy, ci Blucher, aceasta fu eroarea din primele momente ) şi, luînd comanda cavaleriei, a atacat imediat platourile de la Mont-Saint-Jean, ocupate de englezii comandaţi de însuşi generalul şef al armatelor combinate, lordul Wellington. Acolo însă el a întîmpinat rezistenţa dură a englezilor. O artilerie numeroasă şi ambuscada suipa foc şi flăcări din toate părţile. Atunci, garda imperială avansă imediat şi cuceri poziţia, pe care însă o pierdu după numai cîteva minute. Garda formă atunci un careu şi se bătu cu curaj şi o energie dincolo de exemplu. Somată de mai multe ori de către englezi să se predea, ea a preferat moartea dezonoarei...“( Sursa: Historia )

18 iunie 2015, arc peste timp
 

     ,,Sfîrşitul împăratului în seara zilei de 18 iunie 1815 nu încheie un capitol în istoria continentului, ci defineşte ceea ce avea să devină Europa pentru următoarea sută de ani şi chiar mai mult decît atît. Consecinţele bătăliei decise la cîţiva kilometri de capitala Belgiei şi a Uniunii Europene de astăzi se văd din plin în realităţile lumii noastre contemporane. Istoria Europei a fost modelată de confruntarea politică a două concepte opuse, chilibrul puterilor şi tendinţa celei mai puternice dintre aceste puteri de a ajunge la nivel de imperiu şi stăpîna continentului. Lucrurile s-au derulat în această logică, fie că este vorba despre spanioli, francezi sau nemţi, cărora li s-a adăugat interesul de peste Canal al puterii imperiale maritime cu capitala la Londra. O sută de ani mai tîrziu de la aranjamentele Congresului de la Viena, aceeaşi logică avea să ducă la catastrofa Primului Război Mondial, reluată după o scurtă pauză şi la scară mai mare prin izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce era de făcut pe ruinele continentului în 1945? Cît ar fi durat oare pînă să se ajungă la un nou război între Franţa şi Germania? Logica europeană a conflictului pentru hegemonia continentului rămînea principala ameninţare. Soluţia a fost unificarea puterilor europene mai întîi prin controlul comun franco-german asupra industriei cărbunelui şi oţelului, ulterior prin integrarea economică şi politică în ceea ce avea să devină Uniunea Europeană. Cum arată Europa acum, la 200 de ani după Waterloo? Un continent unit în care Germania se defineşte ca principala locomotivă. O Europă supusă provocărilor economice şi politice. O Mare Britanie rămasă sceptică dincolo de Canal. O Rusie agresivă şi ameninţătoare în proxima vecinătate. Dar lecţiile crizei vor conta cît un război, mai puţin distrugerile şi pierderile umane. Pentru că, în urma crizei, ca şi în urma războaielor, Europa îşi va redefini din nou soarta. Ce va urma? Franţa şi Germania au lansat, deocamdată printr-un articol semnat în comun de miniştrii Economiei din cele două ţări....proiectul redefinirii Uniunii Europene. Va fi o zonă euro mult mai puternică şi mai integrată. O Europă mai federală, cu buget şi sistem de impozitare propriu, mai capabilă să facă faţă globalizării. Cine va dori, se va putea alătura proiectului, cine nu, poate rămîne în zona europeană non-euro. Aderarea României la euro în 2019 devine adevăratul proiect de ţară, la fel de important ca intrarea în UE în 2007. Avem cu cine?“ (Ion M. Ioniţă, Historia). Bătălia de la Waterloo a avut consecinţe nebănuite asupra derulării istoriei Europei după ziua de 18 iunie 1815. (Ştefan BOTORAN)

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."