AFDPR filiala Braşov şi Făgăraş a organizat un periplu la locurile în care s-a scris istoria Rezistenţei Anticomuniste Munţii Moldovei, Bicaz, Mărăşeşti, mănăstirile ctitorite de marii voievozi ai ţării au fost unele din locurile şi obiectivele inscrise în itinerariul acţiunii din acest an a acestei filiale

Motto: ,,A scrie istorie înseamnă a te elibera de trecut" (Goethe)
 
     Am apucat drumul spre inima Ardealului lăsînd în urmă monumentul de la Făgăraş închinat Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului. Prima lecţie de românism ne-a ţinut-o Octav Bjoza, preşedintele AFDPR care are în spate o condamnarea comunistă de 15 ani de temniţă grea. ,,Este o ruşine naţională să pui roşu la lance" a început fostul deţinut politic vorbind despre steagul ţării dînd cu ochii de un steag arborat pe clădirea unei primării. ,,Toată lumea trebuie să ştie că albastru trebuie să fie aşezat în partea de sus, la lance, pentru că reprezintă albastrul cerului, legătura cu divinitatea. La mijloc trebuie să fie galbenul care reprezinţă bogăţia solului, grînele ţării, şi bogăţia subsolului, aurul ţării noastre. Roşul trebuie să fluture în vînt şi trebuie aşezat în dreapta pentru că reprezintă sîngele eroilor care s-a scurs în pămînt pe cîmpurile de luptă pentru apărarea gliei strămoşeşti. Sînt lucruri elementare care se învaţă în clasele primare, dacă se mai învaţă. Am întîlnit chiar şi la instituţiile statului român greşeli, punînd roşu la lance. Este o ruşine!" a explicat preşedintele AFDPR, Octav Bjoza. Lecţiile de istorie au continuat pe parcursul celor două zile în care s-a desfăşurat acţiunea filialei Braşov a AFDPR, respectiv în zilele de 17 şi 18 octombrie a.c. În fiecare an, foştii deţinuţi politici organizează evenimente în memoria camarazilor lor din toată ţara în care sînt invitaţi elevi şi studenţi. Aşa, generaţia tînără are şansa să afle adevărul istoric prin viu grai, de la cei care au trăit evenimentele, mai ales că în manualele sau cărţile de istorie această pagină de istorie naţională este descrisă sumar, cu jumătăţi de măsură. ,,Cei care am împlinit Rezistenţa Anticomunistă n-am avut un anume partid, n-am avut o anume religie, n-am avut etnie, am fost români şi creştini. Vor să ne împartă acum pe criterile care le convin lor. Acolo în temniţe şi în lagăre am fost apăraţi doar de Dumnezeu. Asta trebuie să se ştie" spun foştii deţinuţi politici. În itinerariul stabilit pentru acţiunea din acest an, foştii deţinuţi politici au cuprins acele locuri unde suferinţele lor au fost extreme: lagărele de muncă organizate la construirea barajului de la Bicaz, Munţii Moldovei unde a existat o puternică Rezistenţă Anticomunistă, Mărăşeşti unde vitejii români au murit spunînd ,,Pe aici nu se trece", mănăstirile din Moldova ctitorite de marii voievozi români unde opozanţii comunismului şi-au găsit refugiu din bătaia puştii semenilor lor. ,,A fost un itinerar educativ, un itinerar al adevărului despre ce a fost atunci".

Praid, comoara din subteran
 

     Bazinul Praid din estul Transilvaniei este o solniţă uriaşă ce ţine baza Munţilor vulcanici ai Gurghiului. Salina Praid este la rîndu-i o adevărată comoară din subteranul Ţinutului Secuiesc. Numele ,,Ţinutul sării" aşa cum este cunoscut, vine de peste veacuri, de la anul 1659 şi include Sovata, Ilieşi, Praid, cele două Ocne, de Sus şi de Jos, Sărăţeni, Atia, Şiclod, Solocma şi Corund. Meleagul pare desprins din basme, uriaşul depozit de sare, cel mai mare din Europa, având o formă uşor eliptică cu diametrele de 1,2 km x 1,4 km şi cu rădăcinile la adâncimea de 2,7 km. Formarea sării din Transilvania datează din timpul geologic al Badenianului inferior (Miocenul mediu), acum aproximativ 20-22 milioane de ani. Sedimentele din perioadele geologice ulterioare s-au depus peste stratul de sare şi, sub presiunea lor, sarea a migrat spre zonele marginale ale bazinului. Sarea din zăcământul Praid cuprinde cantităţi exploatabile pe sute de ani şi constituie una din comorile de nepreţuit ale Ardealului. Istoria exploatării sării din Transilvania îşi are originile undeva în epoca romană. „Tăieturile de sare” de la suprafaţă, abandonate de romani, au fost preluate de avari şi mai apoi de bulgari. După anul 1003 vasele care transportau sare, ale împăratului Ştefan I cel Sfânt, circulau cu regularitate pe râul Mureş. Comunitatea arhaică de bunuri şi egalitatea în drepturi ale secuilor au influenţat hotărâtor mineritul şi comercializarea sării, de-a lungul timpului. Libertatea secuilor (libertas) era constituită prin dreptul liber la sare. Aceasta este de fapt secretul istoriei mineritului sării din Praid, prin limitările periodice ale acestui drept, acordat secuilor. Prima atestare scrisă cu referire la exploatarea sării apare în anul 1222, următoarea menţiune se face în 1405, când regele Sigismund de Luxemburg le interzice nobilimii să extragă sare de pe propriile moşii. În anul 1463 regele Matei Corvin a întărit privilegiul secuilor cu privire la exploatarea şi comercializarea liberă a sării. La 1562, în urma înnăbuşirii răscoalelor din Secuime, regele Ioan Sigismund al II-lea a rechiziţinat salina din Praid în folosul camerei regale. Respectarea dreptului liber la sare al secuilor a fost unul dintre criteriile prin care au fost aleşi principii Transilvaniei: Báthori Gábor (1603), Bocskai István (1605), Bethlen Gábor (1613) şi Rákóczi György I. (1631).
     Mineritul subteran propriu-zis s-a început la Praid în anul 1762 când, sub conducerea inginerului de mine austriac Johann Frendl, a fost deschisă mina Iosif. Sarea extrasă, legată în piei de bivoli, a fost trasă la suprafaţă cu ajutorul crivacului, acţionat cu patru perechi de cai. Extragerea sistematică a sării a început în anul 1787, când salina din Praid trece în proprietatea visteriei de la Viena. Pînă la 1920, tehnica mineritului a fost una veche prea puţin diferită de cea feudală, dar după 1945 s-a recurs la metoda de exploatare prin împuşcare. În anul 1972 la Praid au fost începute lucrările de deschidere ale unui nou câmp minier, în zona nord-estică, dar lucrările au fost sistate. În anul 1978, sub minele vechi au fost deschise camere noi, unicat în ţară, de 12 m înălţime, 20 m lăţime şi 200 m lungime. Prin anii 1991 s-a început deschiderea sectorului minier Telegdy, situat în partea nord-estică a zăcământului, camerele de exploatare fiind înalte de 8 m, lăţime de 16 m, iar pilierii pătraţi cu secţiunea de 14 m x 14 m.
     Primele teste de tratament ale afecţiunilor respiratorii în subteran au fost făcute în anul 1960 de medicul Veres Árpád care a luat exemplul polonezilor care-l practicau la salina din Wieliczka. Din anul 1980 s-a început amenajarea bazei de tratament şi vizitare cînd s-a coborît pe plan înclinat la adîncimea de 1250 m. De atunci salina a devenit o lume aparte din adîncul pămîntului în care oamenii beneficiază de locuri de odihnă şi de joacă, o capelă ecumenică, bufet, restaurant, cramă, mese de tenis de masă, cinema, program de gimnastică sub supravegherea unor cadre de specialitate, un mic muzeu istoric, numeroaselor creaţii de artă plastică şi fotografii artistice afişate, magazine de souveniruri. Orele de tratament indicate zilnic de medicii specialişti se pot petrece astfel într-un mod plăcut şi util.

Legenda Lacului Roşu
 

     Cunoscut pentru unicitatea peisajului, Lacul Roşu este unul dintre locurile despre care se spune că merită văzut măcar o dată în viaţă. Este situat în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, într-unul dintre cele mai frumoase masive, Hăşmaşul Mare, şi este străbătut de cursul superior al pîrîului Bicaz. Este cel mai mare lac natural montan din România numele provenind de la Pîrîul Roşu, care traversează straturi de culoare roşie, cu oxizi şi hidroxizi din fier, iar administrativ aparţine de oraşul Gheorghieni. Lacul Roşu este rezultatul alunecării unui pinten format din Muntele Ghilcoş, cunoscut şi sub numele de Muntele „Ucigaş" în luna iulie a anului 1837. În jurul formării acestui lac există şi o frumoasă legendă care, astăzi, atrage mii de turişti. Se spune că trăia o dată o fată deosebit de frumoasă, Estera. O simplă privire a fost suficientă să se îndrăgostească de un flăcău înalt şi chipeş. Au vrut să se căsătorească, însă tânărul a fost luat în armată, timp în care fata a fost răpită de un haiduc. Estera a cerut atunci ajutorul munţilor, iar stâncile au auzit rugăminţile ei. Într-o noapte de iulie, muntele s-a prăvălit şi a îngropat fata, haiducul, dar şi un păstor cu turma lui. Suprafaţa actuală a lacului este de aproximativ 11 hectare, iar adâncimea ajunge la 9,6 metri. Astăzi, Lacul Roşu păstrează aspectul unei văi înecate. Vârfurile brazilor din vechea pădure sînt mărturia celor întâmplate. Iar acest lucru impresionează turiştii români şi străini.

Cheile Bicazului, drumul săpat în munte de apele rîului Bicaz
 

     Nici nu-ţi revi bine după ce ai vizitat Lacul Roşu că ţi se înfăţişează cel mai impresionant drum săpat în munte de apa Bicazului şi a afluenţilor acestuia. Cheilor Bicazului impresionează prin maiestuozitatea pereţilor de stâncă şi sălbăticia peisajului. O zi caldă şi însorită de toamnă aşa cum au avut parte foştii deţinuţi politici a dat zonei mai multă strălucire iar culorile pastelate ale pădurilor în alternaţă de la verde la maro izbucnind pe alocuri în roşcat puternic sau galben auriu au creat imaginea unei lumi de basm. Impresia puternică pe care o lasă această minune a naturii se păstrează pe lungimea celor 8 kilometri de-a lungul cheilor străbătute de serpentine întrerupte de vîrfurile golaşe ,,Gîtul iadului" şi ,,Piatra Altarului" care se înalţă semeţe spre soare. Primul drum de acces spre Chei s-a construit în anul 1910, dinspre Gheorghieni, iar sectorul de drum spre Bicaz a fost dat în exploatare mult mai târziu, în anul 1937. „Pe lungimea lor de 8 kilometri, Cheile sînt săpate 4 km în calcare, pe sectorul cunoscut sub numele de Cheile Mari, şi 4 km în Conglomeratele de Bârnadu, pe sectorul Cheile Mici; în extremitatea lor estică, Bicazul traversează bara de calcare a masivelor Surduc-Munticelu. Pe parcursul Cheilor, denivelările ating valori de peste 350 de metri, cu maximum în sectorul numit , de la confluenţa cu Bicăjelul” se consemnează în lucrarea ,,Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Ghidul siturilor geologice şi fizico-geografice". Rîul Bicaz, cu cei patru afluenţi, Cupaşul, Lapoşul, Bicăjelul şi Şugăul, au săpat în timp în rocă şi apoi în calcar, realizându-şi curgeri subterane, finalizate prin prăbuşiri, din care au rezultat ruperi de pantă cum este cea din zona Serpentinelor Mari, şi humuri cum este turnul Pietrei Altarului. Cercetătorii spun că apele Bicazului au parcurs mai întâi un proces de eroziune adîncindu-şi albiile apoi au format văi adânci cu caracter de chei, urmată de o alta carstică. Având în vedere că era mezozoică se întinde de acum circa 250 milioane ani şi până acum circa 65 milioane de ani în urmă, rezultă că formarea Cheilor a însemnat un proces îndelungat, al cărui rezultat îl vedem astăzi în această formă impresionantă.

Sute de vieţi omeneşti, sate, biserici şi cimitire dispărute, este tributul Barajului de la Bicaz
 

     Colosul de la Bicaz dăinuie din 1960, iar pentru edificarea lui au murit mulţi oameni. Privind spre pereţii înalţi ai barajului, foştilor deţinuţi politici li se derulează ca-ntr-un film suferinţele şi chinurile trăite în urmă cu mai bine de 55 de ani. ,,Numai Dumnezeu ştie cum au scăpat cei care au ajuns în lagărul de muncă de la Bicaz. Lacul se întinde pe 45 de km" spune Octav Bjoza privind de-a lungul lacului format în faţa barajului. De aproape 55 de ani, barajul de la Bicaz ţine piept pentru 1,2 miliarde de metri cubi de apă ai celui mai mare lac artificial de pe râurile interioare ale României. Prin construcţia barajului s-au pus bazele sistemului hidroenergetic românesc, însă lucrarea s-a făcut cu enorme sacrificii şi multă suferinţă. Barajul de la Bicaz trebuia să se numească iniţial Vladimir Ilici Lenin. Inginerul român Dimitrie Leonida a realizat primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic în 1908, dar lipsa finanţării a dus la realizarea lui abia după cel de-Al Doilea Război Mondial. Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a trei şantiere amplasate la intrarea şi respectiv ieşirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj. La temelia barajului au fost excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă, aproape cât volumul barajului, 1.625.000 metri cubi de beton. Construcţia barajului Bicaz a durat 10 ani (1950 - 1 iulie 1960) odată cu apariţia planului naţional de electrificiare. Pe şantier au fost folosite excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra şi drăgi sovietice. Porţile barajului s-au închis pe data de 1 iulie 1960. Peste 15.000 de oameni au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. Forţa de muncă a fost însă asigurată de foştii deţinuţi politici care au fost organizaţi în colonii de muncă şi de militari. Unul din lagărele de muncă s-a aflat la Dodeni şi a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului şi, în partea amonte a tunelului de aducţiune. Celălalt lagăr de deţinuţi politici a fost în cartierul Ciungi (actualul stadion din Bicaz). În timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. O explozie a unei pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi. Construcţia are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit doar de Porţile de Fier I, şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară. Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa. Barajul nu este unul monobloc, ci este format din 30 de ploturi (blocuri) separate, este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare. Au fost strămutaţi 18.760 de oameni pentru a închide barajul şi pentru a se forma lacul de acumulare. Strămutarea a început în anul 1956, iar unele sate precum Răpciune, Cârnu, Reţeş au dispărut în totalitate. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost şi ele dislocate. Preoţii satelor Hangu şi Fârţagi au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-şi îndemne enoriaşii la slujba de duminică, să-şi mute morţii în noul cimitir de pe Dealul Chiriţenilor. A luat astfel naştere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morţilor”, cel pe care au fost cărate osemintele. Înainte de închiderea barajului au dispărut 22 de sate. Biserica de la Hangu, o bijuterie arhitectonică a acelor vremuri, a sfârşit prin a fi dinamitată în 1959, cu un an înainte de închiderea barajului. Tocmai de aceea în zonă se vorbeşte de ,,un blestem al locului". Totuşi o biserică a fost salvată din lac prin mutarea la Muzeul Satului, cea din Răpciuni. În incinta barajului există un seismograf de mare sensibilitate. În ipoteza unei catastrofe la acumularea de la Bicaz, unda ar parcurge distanţa de 260,7 km, până la confluenţa cu Dunărea, în 12 ore. La lacul Bâtca Doamnei (intrarea în Piatra Neamţ), unda ar ajunge în 32 de secunde, iar la CHE Bacău în 147 de secunde. Calculul ipotetic pentru înălţimea valului produs, la 75% avariere, este estimat la 60 de metri în aval de barajul Bicaz, iar înălţimea undei de viitură ar scădea treptat, ajungând la 19,5 metri (Bâtca Doamnei -Piatra Neamţ), 8,3 metri (de la Lilieci până la Baza de agrement Bacău), iar la confluenţa cu Dunărea - 5,42 m.

Mausoleul Eroilor de la Mărăşeşti: ,,Pe aici nu se trece!"
 

     Nu putea fi ocolit Mausoleul de la Mărăşeşti de către foştii deţinuţi politici pentru că era o bună ocazie pentru ei de a îngenunchea în faţa gloriei eroilor care au luptat în Războiul de Reîntregire a României din anul 1917. Cei mai tineri din grup au putut afla lucruri care lipsesc din manualele de istorie. Mausoleul este situat pe drumul european E 85 între Focşani şi Adjud, locul unde între 21 iulie - 21 august 1917 armatele române au luptat împotriva armatelor germane, armata română pierzând peste 21.000 de militari. Iniţiativa construirii monumentului a aparţinut Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, în cadrul Congresului desfăşurat la 8 iunie 1919, în Senatul României din Bucureşti. Construcţia a fost ridicată după planurile arhitectului Georgel Cristinel şi sub coordonarea unui comitet prezidat de Principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino. Pe campiile de luptă de la Mărăşeşti armata română a ţinut piept atacurilor armatei inamice, care voia să străpungă poarta Moldovei pe la Mărăşeşti, dar s-au izbit de răspunsul luptătorilor români: ,,Pe aici nu se trece!" obţinînd astfel o mare şi strălucitoare victorie. În confruntările de la Mărăşeşti au pierit 480 de ofiţeri şi 21.000 de soldaţi români. Actualmente mausoleul adăposteşte 5.073 de soldaţi şi ofiţeri în 154 de cripte individuale şi 9 cripte comune de pe 18 culoare. Pe frontispiciul monumentul stă scris: ,,Întru slava eroilor neamului". Piatra de temelie s-a pus în data de 6 august 1923, iar la 28 septembrie 1924 s-au inaugurat criptele în prezenţa Reginei Maria Lucrările s-au reluat după 12 ani, în anul 1936. Inaugurarea edificiului a avut loc la 18 septembrie 1938, in prezenta Regelui Carol al II-lea. În faţa Mausoleului, a fost stabilit Eroul necunoscut de către un copil de trupă. Tatăl baiatului murise în primul război mondial, fiind unul dintre miile de eroi necunoscuţi. După ce şi mama lui a murit, băiatul a fost crescut lîngă Regimentul din Craiova. Pentru că a fost cel mai bun elev din promoţie, Săndulescu a fost desemnat să aleagă eroul necunoscut. In centrul mausoleului este dispus sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, decedat la 21 iulie 1919. Generalul Eremia Grigorescu fost decorat cu Steaua Romaniei şi Ordinul Sfîntul Gheorghe şi Sfanta Ana a Ţarului Rusiei, a fost Prim Cavaler al Legiunii de Onoare şi a primit o sabie de samurai avînd gravate cuvintele ,,Pe aici nu se trece!" Pe ,,Culoarul Cavalerilor", alături de maiorul mitralior Grigore Ignat sau locotenentul Gabriel Pruncu, se află şi mormîntul Măriucăi Zaharia, copila de 12 ani din Haret care a ajutat armata română, transmiţînd din nucul aflat în spatele casei date despre inaintarea nemţilor, pînă în momentul în care a fost doborîtă de gloţul unui lunetist neamţ. Se spune că Mausoleul de la Mărăşeşti impune un respect atît de mare, încît Hitler, în momentul în care aviaţia aliaţilor bombarda Valea Prahovei şi ameninţa Moldova, i-a cerut lui Antonescu să trimită la Mărăşeşti doua subunităţi de antiaeriană care să apere Mausoleul. Ansamblul memorial este impunător şi este format din: mausoleu, muzeul luptelor de la Mărăşeşti, platforme şi terase exterioare, terasarea în trepte, alei de acces, ansamblul statuar şi monumentul ce marchează perimetrul în care a fost amplasat Mormântul Eroului Necunoscu. La intrarea în perimetrul complexului, perpendicular pe mausoleu se află o curte pietruită, cu două alei, pe marginile acestora străjuind câte 5 statui.

Mănăstirile care i-au adăpostit pe luptătorii anticomunişti
 

     Obiectivele incluse în programul foştilor deţinuţi politici au fost şi mănăstirile Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec şi Neamţ. Aici au fost aprinse lumînări în memoria acelor camarazi de suferinţă ai căror paşi au ajuns şi pe aceste meleaguri. Şi n-au fost puţini. Octav Bjoza a relatat despre un fost coleg de suferinţă care s-a călugărit, osemintele fiindu-i îngropate în cimitirul Mănăstirii Văratec. Pentru Vartolomeu Dolhan au aprins o lumînare la mormînt. ,,L-am întîlnit pe Vartolomeu Dolnah după mulţi ani cînd eram tot într-un pelerinaj împreună cu colegii din asociaţie. Nu ştiam că se călugărise. La Rîşca ne-a invitat unul dintre călugări să ne arate cum se pictează o frescă. Era acolo un călugăr. La un moment dat luase furtunul şi a dat un jet puternic de apă peste pictură. M-am blocat crezînd că va distruge frumoasa pictură. Călugărul care picta mi-a explicat că apa şi umezeala vor face mult mai vie pictura. Şi aşa era, sfinţii deveniseră vii. I-am recunoscut glasul şi am îndrăznit să-l întreb unde era prin anii 1959-1960. M-a privit îndelung şi a exclamat: tu eşti Octăviţă? Ne-am îmbrăţişat, timp în care ni s-au perindat în faţa ochilor suferinţele îndurate în închisoarea Gherla, în lagărele de muncă din Balta Brăila şi din Delta Dunării unde am fost împreună. Am aflat apoi că ajunsese la Mănăstirea Văratec după ce s-a îmbolnăvit unde a fost îngrijit de măicuţele de acolo. Mormîntul îi este la această mănăstire" povesteşte Octav Bjoza, preşedintele AFDPR. Relatările foştilor deţinuţi politic întregesc istoria vie a acelei perioade, iar acţiunile pe care Asociaţia le organizează au un scop educativ pentru generaţiile de azi. În toate acţiunile organizate de foştii deţinuţi politic nu lipsesc elevii şi studenţii care au şansa să cunoască adevărata faţă a istoriei contemporane.

Manastirea Secu, veche de cinci secole
 

     Este o vatră monahală a cărei vechime se ridică la aproape 500 de ani. În jurul anului 1500, pe domeniul feudal al Cetăţii Neamţului, pe valea Pîrîului Secu, se aşeaza un grup de sihaştri care vor întemeia mai apoi, în anul 1530, sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, calugar de la Mănăstirea Neamţ, schitul cu acelaşi nume: Schitul lui Zosima. Domnitorul Petru Rareş (1527-1546) a clădit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. Episcopul Melchisedec Ştefănescu aminteşte că pînă în anul 1910, pe zidul clopotniţei din mănăstire, în nişa unde se află acum o frescă înfîţişîndu-l ăe Sf. Ioan Botezatorul, se găsea pisania originală de la biserica construită de Voievodul Petru Rareş. În secolul al XVII-lea, Nestor Ureche, vornicul Ţării de Jos, tatăl cronicarului Grigore Ureche, împreună cu soţia sa Mitrofana, ctitoresc mănăstirea de piatră, în formă de cetate dreptunghiulară, cu biserica mare în mijlocul zidurilor, căreia iau fixat hramul „Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezatorul”.

Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria
 

     Urcând pe valea pîrîului Secu, se ajunge la Mănăstirea Sihăstria al cărui ansamblu arhitectural se întinde pe un platou însorit din coasta muntelui, în aşa numita ,,Poiană a lui Atanasie". Conform unei însemnări din Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii, şapte monahi ai Mănăstirii Neamţ ar fi întemeiat aici o mică sihăstrie, în jurul anului 1640. Ceva mai târziu, în 1655, episcopul de Huşi Ghedeon - ucenic al Mitropolitului Varlaam Moţoc - ridică în "Poiana lui Atanasie" o mică biserică de lemn şi câteva chilii pentru vieţuitorii deja aflaţi acolo. Răpusă de vreme şi de incursiunile cetelor de tătari de la începutul secolului al XVIII-lea, această biserică se ruinează în jurul anului 1730, ceea ce determină pe un alt episcop Ghedeon să ridice un nou lăcaş cu hramul "Naşterea Maicii Domnului". Schitul Sihăstria îşi va dezvolta obştea monahală şi zestrea de clădiri, până în anul 1821. Atunci au fost incendiate biserica şi chiliile de turci, călugării au fost ucişi sau au bejenit prin pădurile din jur, iar tezaurul s-a pierdut. S-au ridicat actuala biserică de piatră, corpul de chilii de pe latura sudică, turnul porţii şi turnul-clopotniţă, precum şi zidul de incintă care conferă Sihăstriei aspectul unei mănăstiri fortificate. Părintele Ilie Cleopa a ajuns aici în 1944, dar persecuţiile comuniştilor l-au determinat să urce în munte. Revine la Sihăstria în 1964 unde rămîne pînă în 1998 cînd pleacă la cele veşnice.

Mănăstirea Neamţ, ctitorită de voievodul Ştefan cel Mare
 

     Mănăstirea Neamţ este cel mai mare şi mai vechi aşezământ monahal din Moldova, fiind declarat monument istoric Mănăstirea este atestată documentar din 1407, însă rădăcinile în timp ale activităţii monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Muşat (1375-1391), care a construit prima biserică din piatră, astăzi dispărută, însă, pe amplasamentul mănăstirii, existase o bisericuţă mai veche din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea şi are hramul Înălţarea Domnului. În vara anului 1933, intra ca vieţuitor al Mânăstirii, Ilie, fiul lui Maxim şi al Ecaterinei Iacob. Acesta va deveni mai târziu Sfânul Ioan Iacob Românul de la Hozeva. În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniţă cu 11 clopote, Seminarul Teologic "Veniamin Costache", precum şi un muzeu cu o colecţie de artă bisericească şi sala tiparului. Specific este Aghiazmatarul circular din faţa mânăstirii, unde se face sfinţirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în anul 665 în Israel, făcătoare de minuni. Aşezământul are cea mai mare şi mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) şi a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale. În camera mormintelor este îngropat Ştefan Voievod (unchiul lui Ştefan cel Mare). O întîmplare deosebită petrecută în 1986 a scos la iveală moaştele unui sfînt necunoscut. Aleea pavată din curtea mănăstirii s-a deschis prin minune cîteva nopţi la rînd pînă cînd călugării au săpat să afle cauza care duce la o astfel de întîmplare. Aşa au fost descoperite moaştele frumos mirositoare care, de atunci, au fost denumite ,,moaştele sfîntului necunoscut". Racla a fost depusă în pronaos pentru închinăciune, iar locul unde au fost descoperite a fost marcat printr-o placă din marmură. Oricum Biserica ctitorită de Ştefan cel Mare rămîne principalul monument istoric şi de arhitectură moldovenească din incinta mânăstirii, de o eleganţă şi frumuseţe deosebite. Dimensiunile şi monumentalitatea ansamblului au sporit prin introducerea în construcţie a unor elemente noi: pridvorul, situat în faţa intrării şi sala mormintelor, sau gropniţa, amplasată între pronaos şi naos. Turla se ridică în mijloc, iar nouă contraforturi masive susţin zidurile până la nivelul bolţilor. Faţadele sunt frumos ornamentate în stil autohton moldovenesc, rezultat din îmbinarea elementelor bizantine (ceramică smalţuită, cărămizi şi discuri diferit colorate, în verde, în galben, în brun) cu cele gotice (contraforturile şi ancadramente de uşi şi ferestre). Pictura din absida principală, naos şi sala mormintelor aparţin ultimilor ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare, iar cea din pridvor şi pronaos este din timpul lui Petru Rareş.

Mănăstirea Agapia pictată de Nicolae Grigorescu
 

     Mănăstirea Agapia este renumită pentru pictura interioară a bisericii, operă a celebrului pictor român Nicolae Grigorescu (1838-1907). Petrecînd iarna în Munţii Neamţului şi nevoit să-şi cîştige singur traiul, pictorul se va înţelege cu un negustor din Piatra Neamţ să-i pună la loterie (o practică frecventă la acea vreme) una dintre cele mai reuşite icoane şi s-o expună în vitrină, ceea ce avea drept consecinţă un adevărat succes. O altă icoană o trimite Taveftei Ursache, stareţa Mănăstirii Agapia, pe care o cunoscuse cu prilejul bolii lui Iosif Gheorghian. Frumuseţea icoanei şi renumele de care se bucura Grigorescu în calitate de meşter zugrav o determină pe aceasta să-i încredinţeze decorarea murală a întregii mănăstiri, care avea o suprafaţă de aproape 2.000 de metri pătraţi, contra sumei de 2.000 de galbeni, şi a „trei odăi de şezut”. Contractul a fost semnat la 2 aprilie 1858 şi prevedea un termen de cel mult şase luni pentru terminarea lucrărilor. Şi-a luat drept ajutoare pe meşterul italian Luis Girardelli, zugrav de ornamente, şi pe fratele său Ghiţă, cu care mai lucrase, de altfel, şi în alte ocazii. Grogorescu avea pe atunci doar 20 de ani. Se ştie că Grigorescu încerca să cuprindă cu pensula cât mai mult din frumuseţea peisajului românesc şi de a cunoaşte cât mai adânc sufletul omului simplu. În realizarea figurilor de sfinţi, artistul s-a inspirat din chipurile ţăranilor şi ţărăncilor din satele vecine, din cele ale călugăriţelor de la mănăstire sau ale vizitatorilor. Istoricii de artă presupun că pictura murală „Proorocul Daniil” ar fi de fapt un autoportret al artistului. Între anii 1858-1860, Grigorescu a pictat interiorul bisericii într-un stil laicizant realist inspirat din compoziţiile vestiţilor pictori ai Renaşterii: Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci. Lucrate minuţios, cu multă siguranţă şi îndemânare, icoanele ating perfecţiunea tehnică, câteva dintre ele (Maica Domnului, Iisus) fiind catalogate drept opere capitale ale stilului neoclasic în arta românească. În ceea ce priveşte pictura murală, s-a spus că vastele compoziţii ce acoperă partea de deasupra pereţilor, bolţile, cupolele, pandantivii şi arcurile ce separă diversele părţi ale bisericii reprezintă o formă de artă nemaiîntâlnită la noi până atunci. În pereţii laterali ai bisericii, din pridvorul iniţial (astăzi aflat în pronaos) se află o nişă cu ancadramente din piatră sculptată, unde au fost descoperite mormintele ctitorilor: hatmanul Gavriil Coci, soţia sa Liliana şi fiica lor Safta. Mănăstirea Agapia este situată pe valea pîrîului Agapia, fiind străjuită de dealurile Muncelu, Ciungi, Bogoslov şi Dealul Crucii. Complexul mănăstiresc cuprinde bisericile „Sf. Voievozi”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Ioan Bogoslovul” şi paraclisul „Sf. Nicolae”, clădirile de incintă şi satul mănăstiresc alcătuit din 141 de case monument istoric, între case aflîndu-se şi casa memorială „Al. Vlahuţă”. Ansamblul mănăstirii Agapia are o suprafaţă de peste 50 ha, din care 35 ha curţi şi clădiri. Ctitorul Mănăstirii Agapia din Vale sau Agapia Nouă este hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653). El a construit Biserica cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” în perioada 1641-1643, după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol.

Mănăstirea Văratec, locul unde s-a retras Veronica Micle
 

     Mănăstirea Văratec este cea mai mare mănăstire de maici din România, aici vieţuind peste 400 maici. Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului", stăreţia şi clădirile administrative şi Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul "Regina Maria" . Edificiul este înconjurat de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiţionale ţărăneşti unde locuiesc maicile şi care se înşiră pe uliţe înguste. În anul 1935, în apropiere de absida răsăriteană a Bisericii "Adormirea Maicii Domnului", a fost amplasată statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată de sculptorul Ion Jalea.
Veronica Micle (1850-1889) s-a retras la Văratec la două săptămâni de la înmormântarea poetului Mihai Eminescu. A locuit în casa Fevroniei Sârbu, obişnuind să se plimbe prin împrejurimi. Avea des migrene şi era deprimată. În noaptea de 2/3 august 1889, poeta s-a sinucis cu arsenic. Doctorul Taussig a pus diagnosticul de congestie cerebrală şi astfel Veronica Micle a fost înmormântată la 5 august în cimitirul mănăstirii, la umbra unui brad. Pe crucea modestă de lemn, a fost încrustat un epitaf scris chiar de Veronica Micle.

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."