|
Urletul lor s-a auzit mult timp în noapte. În aer a plutit un miros macabru de carne arsă. Mulţi, prea mulţi, au fost învăluiţi în limbile de foc şi au dat tribut morţii. Pentru cine sau pentru ce au murit? E uşor acum să contabilizăm şi să emitem ipoteze. Puteau fi copiii noştri, ai voştri sau ai lor. Pînă unde duce durerea celor rămaşi? Pînă unde duce suferinţa celor de pe paturile de spital? Sînt doar nişte copii, nişte tineri care au vrut un halloween frumos prin urîţenia lui. ,,Ziua în care vom muri" era piesa rock ce spinteca încăperea plină pînă la refuz. Artiştii trupei, parcă, au ştiut ce va urma cu mult înainte de tragedie. Nimeni din clubul Colectiv nu şi-a imaginat însă cît de urît poate fi infernul.
Pe caldarîmul din centrul Bucureştiului au zăcut trupuri nevinovate. Folile aurii vor rămîne mult timp de acum încolo în mintea celor care s-au aflat la uşa îngustă care a produs vacarmul. Să vezi un copil bîjbîind în întuneric, zdrenţuit de mîna aspră a deznădejdii, debusolat şi singur. Şi cîţi au ieşit aşa din locul cîndva o fabrică de adidaşi, acum transformat într-un club. În realitate însă într-un crematoriu de trupuri, un auschwitz autohton. Nu sîntem pregătiţi pentru catastrofe. Este clar. Din niciun punct de vedere. Capitala şi chiar centrul ei este un butoi cu pulbere în prag de explozie. Şi nu doar Bucureştiul ci orice loc punctat pe harta ţării. Cîte suflete trebuie să mai pierdem pentru a ne trezi? Pentru a înţelege şi conştientiza realitatea.
Am citit mesajul de pe facebook scris în acea noapte de Ioana, o prietenă. Ruga şi se ruga pentru ajutorul celor aflaţi în iad. Cu siguranţă văzînd dimensiunea suferinţei de la Colectiv a retrăit tragedia de la clubul din Constanţa petrecută anul trecut. Era acolo cînd flăcările au cuprins sala, cînd infernul a coborît peste ei, peste cei care cîntau şi ascultau un concert live. A fost cu secunde în faţa celor două tinere care au murit arse şi zdrobite de bîrnele prăvălite peste trupurile lor. Biata Ioana refuza să relateze infernul numai pentru a nu-l mai retrăi povestindu-l. Nu-şi imagina că se va mai repeta vreodată aşa o tragedie. După un an însă, în ultima zi a lui octombrie, s-a produs o catastrofă. Zeci de morţi şi 150 de răniţi sau poate mai mulţi.
Pentru tinerele din Constanţa nu s-a decretat doliu naţional. Nici ordine stricte pentru patronii unor astfel de locaţii. Pentru tragedia de vineri seara însă aceste decizii s-au luat. Trei zile de doliu naţional. Verificări la sînge în toată ţara. Nici Ponta, nici Oprea, nici Iohannis şi nimeni altul nu au cum să aline acum durerea familiilor celor morţi sau ale celor care se zbat între viaţă şi moarte. Ce fac ei, e doar poezie, dar una sumbră. Şi nu e prima.
Un covor de flori şi de lumînări aprinse s-a aşternut la locul tragediei. Un pelerinaj conţinuu al românilor care arată solidaritate cu cei în suferinţă şi durere. Tragedia i-a unit pe oameni. I-a întors cu faţa spre Dumnezeu. A smuls fiecăruia o rugăciune sinceră şi o privire spre cer. O lumînare aprinsă care să anihileze prin lumina ei focul infernului. Pentru multă vreme va pluti în univers întrebarea: De ce copiii noştri? (Lucia BAKI)
|
Editoriale 
