•   Istoria Grupului Gavrilă prin ochii regizorului Constantin Popescu
  •  Cum l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu
  •   ,,Mi-ai făcut treaba, dragă Lucio, timp de doi ani”
  •   Serialul ,,Brazii mor în picioare” a dezvăluit pentru prima dată ororile securităţii comuniste în satele făgărăşene

 

Cînd a fost prima proiecţie a filmului de lung metraj ,,Portretul luptătorului la tinereţe” al regizorului Constantin Popescu jr la Făgăraş , sala a fost arhiplină.  Foştii deţinuţi politici şi urmaşii lor au privit înmărmuriţi ecranul timp de 2h50’,varianţa lungă fiind proiectată, fără să schiţeze vreun gest. Era o linişte deplină în care se puteau auzi chiar şi gîndurile fiecăruia dintre ei.  Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, a urmărit filmul în picioare.  Ion Ilioiu (atunci 83 ani) deşi bolnav, şi-a exprimat sentimentele şi amintirile plîngînd şi aplaudînd din cînd în cînd, precum un copil.  Toţi priveau ecranul şi lacrimile  le curgeau involuntar.  Fiecare se cufundase în propriile  amintiri  trăite în urmă cu o jumătate de veac.  Filmul le-a readus în faţa ochilor şi ai minţii  acei ani trăiţi în umilinţe, bătăi, anchete şi tortură.  Şi -au derulat ororile prin care au trecut atunci, şi-au văzut trupurile măcinate  şi zdrobite de  aparatele de tortură comuniste, de ciomegele torţionarilor. Şi-au văzut camarazii morţi şi aruncaţi în toiul nopţii în gropile comune de cine ştie pe unde,  au retrăit anchetele  fără de sfîrşit în care li se cerea să-şi trădeze camarazii sub ameninţarea armei. Au fost unii dintre ei care au părăsit sala, spunînd că  nu mai pot  trăi încă odată acele  crunte  vremuri. I-am întrebat la finalul filmului ce au simţit. Răspunsurile au fost aceleaşi: ,,Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp”.  ,,Trebuia să aibă alt titlu acest film: ,,Hăituiala” pentru că  era mai potrivit cu suferinţele acelor eroi” a spus atunci un făgărăşean.

Filmul şi partizanii făgărăşeni

Proiecţia filmului la Făgăraş a fost organizată de ziarul Monitorul de Făgăraş în 18 noiembrie 2010 şi au fost prezenţi  mulţi dintre actori,    echipa de filmare şi regizorul Constantn Popescu jr. Era prima dată cînd, spunea regizorul Constantin Popescu jr,    a stat faţă în faţă cu personajele lui. În rest le studiase lupta doar din cărţi şi documente.  Nu ştia că în Făgăraş mai trăieşte un luptător din Grupul Gavrilă, Ion Ilioiu. Evenimentul organizat de Monitorul de Făgăraş în 2010 a fost o reuşită.  Istoria filmului a însemnat pentru regizor un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului şi încă vreo doi pentru filmări.  ,,Portretul luptătorului la tinereţe” i-a umplut regizorului Constantin Popescu jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului. Se voia o trilogie din care prima parte era dedicată rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, iar următoarele rezistenţei de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş .  Dar nu s-a mai continuat.  Filmul  s-a concentrat  pe  povestea cutremurătoare a   celei mai longevive grupări anticomuniste, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, care a  rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, pînă când au fost trădaţi.

,,Eu nu voi mai trăi acei ani”

Ideea unui film artistic despre Grupul Gavrilă  ajunsese şi la Ion Gavrilă Ogoranu, atunci cînd era în viaţă.   Dar  nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat. ,,Încă nu este momentul, atunci cînd ultimii comunişti, persoane şi idei, vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani”,  îmi spunea Ion Gavrilă Ogoranu.  Cu toate acestea  un film s-a realizat, dar Ion Gavrilă Ogoranu n-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idée. Ion Gavrilă Ogoranu a murit la 1 mai  2006, la 83 de ani.  Regizorul Popescu n-a avut ocazia să-l cunoască personal.

Regizorul a ajuns să-i viseze pe luptători

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui film bazîndu-se  pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul documentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturisea că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea. ,,Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu. Un bărbat curajos şi demn.    M-a impresionat naturaleţea lui şi figura lui aparte” spunea regizorul.   Constantin Popescu a discutat de nenumărate ori despre subiectul filmului şi cu mine, ca apropiată a  lui Ion Gavrilă Ogoranu cînd i-am  împărtăşit foarte multe lucruri pe care nu le ştia despre partizani.

Prima întîlnire cu  Ion Gavrilă Ogoranu

Era prin 1996. În paginile ziarului local am început un serial pe care l-am denumit «Brazii mor în picioare» şi care prezenta povestea familiilor de făgărăşeni implicate în Rezistenţa anticomunistă. Aveam material pentru ani de zile pentru că la orice poartă băteam prin satele făgărăşene găseam câte o familie care a trecut prin calvarul comunist. Ţara Făgăraşului a dus cea mai grea şi aprigă luptă împotriva comunismului. Aici Securitatea a convocat batalioane întregi pentru a-şi putea impune vrerea şi principiile bolşevice. Pe atunci nu ştiam de volumele I şi II  ale domnului Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc». Mai mult, nici nu-l cunoşteam pe luptător, deşi la fiecare episod titrat în ziar îi foloseam numele, citat de persoanele intervievate. Am publicat zeci şi zeci de episoade. Ziarul a ajuns şi la Alba, mai precis la Gâltiu, unde locuia dl Ogoranu. Într-o zi de primăvară ploioasă din 1998 m-am trezit la birou cu un bătrân cu părul alb ce avea un zâmbet tineresc în colţul gurii. M-a întrebat dacă-l cunosc. I-am spus că nu-l cunosc, dar putem vorbi fără probleme orice subiect vrea să abordeze cu mine ca jurnalist. «Mi-ai făcut treaba, dragă Lucio, timp de doi ani. Ai strâns în acest ziar suferinţele celor cu care am fost în munţi şi ale celor care ne-au ajutat pe noi. Am aflat răspunsuri la multe din întrebările care m-au măcinat ani la rând. Am venit până la Făgăraş să-ţi propun să le strângem pe toate acele episoade într-un volum pe care să-l semnăm amîndoi.» A fost prima întâlnire cu dl Ogoranu.

 

Materiale culese de prin sate

Au  urmat multe alte întîlniri. Am editat volumul, prima ediţie, la Timişoara. Am petrecut împreună, în faţa foilor de hârtie, nopţi multe şi albe. A venit şi la Rucăr, dar n-a ratat momentul şi s-a dus pe dealuri şi în vii   pentru a reface drumurile străbătute cu o jumătate de veac în urmă.  Se întorsese abătut. Îmi spusese o istorioară:  Brâncoveanu avea în sat o fată la care se gîndea. Nu ştiu dacă s-au întîlnit vreodată. Învăţasem istoria grupului din Munţii Făgăraşului pe dinafară, pe ani, zile şi chiar ore. Ajunsesem să-l contrazic la anumite episoade, iar dânsul punea totul pe seama memoriei, cu toate că la acest capitol sta foarte bine. Dar nu se punea cu «încăpăţânarea» mea, cum îmi zicea deseori. «Trebuie să fac cum spui că n-o scot la capăt cu tine. Fie şi un lup mâncat de oaie.» De atunci am mers împreună prin sate să găsim persoanele şi familiile care i-au ajutat, atunci, în munţi. Am strâns obiecte şi bunuri care au aparţinut luptătorilor, pe care le-am folosit ulterior la organizarea de expoziţii cu această temă (1999 la Făgăraş, 2000 la Muzeul Brukental ­ Sibiu, 2001, Muzeul de Istorie ­ Braşov etc). Am fost împreună la Memorialul de la Sighet, la CNSAS şi am consultat arhivele în care erau dosarele grupului, «Banda Gavrilă».

Întîlnirile dintre foştii luptători

Merită menţionate întâlnirile dintre foştii  luptători. De exemplu:  Ogoranu -­ Ilioiu; Ogoranu ­- Olimpiu Borzea din Viştea; Ogoranu ­- Dumitru Moldovan din Lisa; Ogoranu -­ Ioan Buta din Părău; Ogoranu ­- preotul Ioan Glăjar din Ucea, Ogoranu- ­ Anica Stângu din Cincu, etc. Am asistat la astfel de întâlniri, dar n-am putut să-mi stăvilesc emoţiile şi lacrimile. Vorbeau de suferinţele lor, numeau trădătorii, vecini şi consăteni de-ai lor, despre cruzimile torţionarului Gheorghe Crăciun sau ale lui «Ciungu» etc. Aş dori oricărui tânăr să aibă parte de poveţele şi îndrumările unui vârstnic precum a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Un om deosebit, cu principii solide, creştine. Se mândrea că este fiu de ţăran şi ori de câte ori avea ocazia promova viaţa satului transilvan, tradiţiile locului, credinţa, adevărul şi dreptatea. Când era întrebat ce este, meseria, răspundea simplu, «agricultor», deşi a fost student la două facultăţi, Agronomia fiindu-i foarte dragă.

 

S-a retras şi a scris pentru posteritate

După ’90, după ce a fost refuzat de revoluţionarii aflaţi la Televiziunea Română care l-au considerat bătrân pentru a-i ajuta, dl Ogoranu a mai avut o încercare prin care spera ca vocea lui să fie auzită de popor şi de conducătorii ţării. A candidat pentru Senatul României în 2000, dar n-a adunat destule voturi pentru a putea vorbi de la tribuna Parlamentului. Atunci s-a retras în faţa cărţilor sale pentru a duce la îndeplinire acea promisiune pe care şi-au făcut-o în Muntele Buzduganu, în aprilie 1095: care va supravieţui, să scrie ce a fost, ce au vrut, cum şi pentru ce au luptat pînă la sacrificiu. A scris istoria trăită a luptătorilor din munţi. Volumele «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc», şapte la număr, descriu Rezistenţa anticomunistă trăită atât de grupurile de luptători şi de susţinători ai acestora, aşa-numita Rezistenţă activă şi Rezistenţă pasivă, dar şi evenimentele descrise de Securitate în dosarele întocmite la vremea aceea de reprezentanţii lor. Talentul de orator şi de scriitor ale dlui Gavrilă Ogoranu l-au determinat să depăşească sfera istoriei şi să publice şi alt gen de scrieri, roman, versuri, amintiri. Cititorii pot lesne să-l numească un Ion Creangă al Ţării Făgăraşului după volumul special intitulat «Amintiri din copilărie».”

,,Noi nu ne vom linişti nici cînd ne vor bate cuiele”

Dacă Ogoranu ar fi fost întrebat despre cele mai de seamă momente ale vieţii sale lungi şi zbuciumate, s-ar fi oprit la  copilăria, şcoala, biserica, familia, în special mama lui sau surorile lui,  pe care le-ar fi descris în amănunt, fără să  plictisească. Dacă ar fi fost întrebat despre lupta din munţi,  ar fi descris pe fiecare coleg de-al său. Niciodată nu spunea că el ar fi fost şeful grupului din munţi, ci că fiecare dintre ei avea un rol bine definit. Spunea de exemplu,  că Baciu (Andrei Haşu) era creierul grupului. Avea în memorie fiecare moment petrecut în munţi, fie iarnă, vară. Au stat ascunşi în munţi din 1948 până în 1955, când au fost trădaţi. Nu le-au lipsit din bordeiele construite în munţi sau la şes Biblia sau dicţionarul francez-român sau cărţi. Nelu Novac avea în raniţă cînd a fost prins  caietele de matematică.  Învăţau unii de la alţii: Chiujdea era cu botanica, Remus cu matematica, Ogoranu cu agronomia şi cu orientarea, Haşu cu acoperişurile şi pădurea,  etc. Ţineau foarte mult unii la alţii. Îi uneau aceleaşi principii preluate din familie şi din şcoală. Astfel au scris şi cele trei jurăminte care s-au păstrat până astăzi. În săptămâna patimilor din 1954, pe vârful Buzduganul, când de la Mănăstirea Brâncoveanu se auzeau vocile preoţilor de Înviere, ei au lăsat ultimul testament. Stă mărturie pentru generaţiile viitoare, el găsindu-se în arhivele CNSAS, iar acum  pe internet. Un moment important  ar fi Decembrie 1989. Evenimentele de atunci i-au adus speranţa că lupta lor, a celor din munţi, n-a fost în zadar. Totul s-a spulberat la poarta TVR, când n-a fost lăsat să intre. Îl chinuia soarta românilor care n-au putut scăpa de comunism nici în 1989, nici în 1999, nici în 2000 nici în 2006. O spunea în fiecare an la Comemorarea de la Crucea de la Sâmbăta ridicată în memoria celor căzuţi în Rezistenţa anticomunistă. «Noi nu ne vom linişti nici când ne vor bate cuiele. Iar de acolo de sus, de lângă cei dragi nouă, vom privi la voi, cei rămaşi, şi care trebuie să ne duceţi idealurile mai departe», spunea dl Gavrilă. La fel de important a fost momentul în care a păşit în sediul CNSAS, unde a stat în faţa dosarelor întocmite de călăii luptătorilor. A citit şi studiat fără suflare acele dosare, aflând numele trădătorilor, modul în care i-au fost chinuiţi şi ucişi fraţii de luptă. Fiecare volum pe care a reuşit să-l tipărească  l-a întinerit pentru că îşi împlinea promisiunea făcută celor trecuţi în nefiinţă de tineri, împuşcaţi în 1957 şi ale căror morminte nu se cunosc. Am  colaborat cu Ion Gavrilă Ogoranu din 1998 până când a închis ochii, la 1 mai 2006, când l-am condus pe ultimul drum, la Gâltiu, acolo unde a trăit alături de Ana Săbăduş,  cea care l-a ascuns şi salvat din mâinile Securităţii din 1957 până în 1976.  Şi ea s-a stins la două luni după dl Ogoranu. Cînd trec prin Alba, mă abat prin Gâltiu pentru a aprinde  o lumînare  la mormîntul lui Ion Gavrilă Ogoranu.   Casa în care a locuit, nr. 28, este acum goală,  dar la geamul camerei de la uliţă a rămas biroul la care  dl Ogoranu însera istoria Rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului.    (Lucia BAKI)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here