A doua extindere a Comunităţii ,,Celor Șase“, ajunsă la Uniunea Europeană de astăzi, a implicat, după cum am văzut, aderarea Greciei. Fără Grecia, nu poţi vorbi despre cultura şi civilizaţia europeană iar Uniunea Europeană fără cultura elenistă ar fi fost de neconceput. Elenismul s-a impus încă din antichitate prin Alexandru Macedon şi diadohii, generalii şi moştenitorii săi. Să nu uităm că şi Biblia consemnează razmeriţa împotriva elenismului prin fraţii Macabei. Sfîntul Apostol Andrei a evanghelizat Grecia şi a fost martirizat în Patras (Ahaia). Părinţii Bisericii creştine s-au folosit foarte mult de platonism în răspîndirea credinţei. Să nu uităm faptul că legislaţia bizantină a codificat dreptul roman sub Justinian şi a transmis-o întregii Europe. Dreptul roman este materie importantă şi obligatorie în toate facultăţile de drept. Cetatea greacă a avut o mare contribuţie în transmiterea primelor norme politice mai complexe precum democraţia.
Știinţa politică greacă şi cetatea
Știinţa politică modernă a Europei are în spate ştiinţa politică greacă. ,,În momentul cînd intrăm în marea problemă a dezvoltării politice occidentale, este necesar să facem pe scurt inventarul instrumentelor noastre de cunoaştere. Ca să rezumăm într-un cuvînt resursele atelierului nostru, dispunem de două ştiinţe politice, cea veche şi cea nouă, adică ştiinţa politică greacă şi ştiinţa politică modernă, pe care am putea-o numi europeană, fiindcă a fost elaborată, din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea, în special de italieni, britanici şi francezi“. Să nu uităm aici codul napoleonian care mai influenţează şi acum sistemul legislativ european. Cetatea a fost locul în care s-a desfăşurat experienţa politică a Greciei antice. ,,Experienţa greacă a fost experienţa de ,,a se cîrmui pe ea însăşi“ spune Pierre Manent, tocmai prin aceasta a fost o experienţă politică, şi anume prima experienţă politică. Această experienţă inedită a ajuns la cunoaşterea de sine într-o ştiinţă nouă, ştiinţa politică, aşa cum este ea elaborată în operele lui Tucidide, Platon şi Aristotel. Dubla creaţie greacă scoate în evidenţă în mod cît se poate de instructiv cercul în care nu încetăm să ne agităm: ştiinţa politică e ştiinţa experienţei politice, dar ştiinţa şi experienţa sînt deopotrivă distincte şi inseparabile. De aici, întrebarea: în ce măsură ştiinţa desăvîrşeşte experienţa, care, în absenţa ei, ar rămîne trunchiată sau confuză, ori, dimpotrivă, o falsifică, luminînd-o cu o lumină care nu mai este cea a experienţei politice propriu-zise? În orice caz, în experienţa greacă s-a desfăşurat într-un cadru definit, cel al cetăţii: acest cadru a fost condiţia de posibilitate a experienţei. ,,A te cîrmui pe tine însuţi“ presupune cetatea: politica, în sensul plin şi originar al termenului, presupune polis-ul. Acesta e sensul formulei lui Aristotel ce rezumă ştiinţa politică greacă: ,,Omul este o fiinţă politică“. Cum cetatea este, potrivit grecilor, forma politică cea mai conformă naturii omului, ba chiar singura cu adevărat naturală, analiza greacă nu doar a vieţii politice propriu-zise, ci şi a vieţii morale şi în general a vieţii umane este o analiză a vieţii oamenilor în cetate; în ochii învăţaţilor greci, fenomenul uman se dezvăluie, în primul rînd şi mai ales, în cetate. Am putea spune: lucrurile politice sînt lucrurile înseşi“ (Metamorfozele cetăţii).
Aristotel şi Europa
Din scrierile lui Aristotel ne sare în ochi, încă de la prima vedere, un element pe care istoria Europei moderne, mai ales de la 1848 încoace, la definit ,,naţionalism“. Cuvintele lui Aristotel, ,,fără un neam, fără o lege şi fără un sălaş“ este printre primele, dacă nu chiar prima, definiţii care s-au dat naţionalismului. Aristotel îi defineşte pe cei care nu au o cetate astfel: ,,Totodată, o astfel de fiinţă este în mod natural dornică de război, fiind ca o piesă izolată în jocul de pietricele“. Legea vechilor greci şi a celorlalte popoare antice se raportau la un panteon de zei. Acum, ,,legea“ s-a transformat într-un panteon creştin, păstrînd elementul comun: zeii au fost înlocuiţi cu sfinţii. ,,La începutul secolului I d.Hr., abia dacă existau monoteişti în lume. În jurul anului 500 d.Hr., unul dintre imperiile cele mai mari ale lumii, Imperiul Roman, era un stat creştin, iar misionarii erau ocupaţi să propovăduiască creştinismul în alte părţi ale Europei, Asiei şi Africii. Pînă la sfîrşitul primului mileniu d.Hr., majoritatea oamenilor din Europa, vestul Asiei şi nordul Africii erau monoteişti şi imperii care se întindeau de la Oceanul Atlantic în Himalaya pretindeau că reprezintă voinţa unicului Dumnezeu atotputernic. La începutul secolului al XVI-lea, monoteismul domina cea mai mare parte a Afro-Asiei, cu excepţia estului Asiei, majoritatea oamenilor sînt adepţii uneia sau alteia dintre religiile monoteiste, iar ordinea politică globală este clădită pe temelii monoteiste. Totuşi, aşa cum animismul a continuat să supravieţuiască în cadrul politeismului, la fel politeismul a continuat să supravieţuiască în cadrul monoteismului. În teorie, dacă cineva crede că puterea supremă din univers are interese şi preferinţe, ce rost mai are să venereze puteri parţiale? Cine vrea să abordeze un birocrat neînsemnat cînd biroul preşedintelui îi este deschis? Ba chiar teologia monoteistă tinde să nege existenţa tuturor zeilor cu excepţia Zeului suprem şi să abată ploaie de foc şi pucioasă asupra oricărui îndrăzneşte să-i venereze. Cu toate acestea, a existat întotdeauna o prăpastie între teoriile teologice şi realităţile istorice. Majoritatea oamenilor au avut dificultăţi să digere pînă la capăt ideea monoteistă. Au continuat să împartă lumea în ,,noi“ şi ,,ei“ şi să vadă puterea supremă din univers ca prea îndepărtată şi străină pentru nevoile lumeşti. Religiile monoteiste au dat zeii afară cu mult tam-tam, doar ca să-i primească înapoi pe uşa din dos. Creştinismul, de exemplu, şi-a construit propriul panteon de sfinţi, al căror cult diferea foarte puţin de cel al zeilor politeişti. Aşa cum zeul Jupiter apăra Roma, iar Huitzilopochtli apăra Imperiul Aztec, la fiecare regat creştin avea propriul sfînt protector care îl ajuta să depăşească dificultăţile şi să cîştige războaiele. Anglia era ocrotită de Sfîntul Gheorghe, Scoţia de Sfîntul Andrei, Ungaria de Sfîntul Ștefan, iar Franţa îl avea pe Sfîntul Martin. Oraşele şi tîrgurile, profesiile, ba chiar şi bolile, fiecare aveau propriul sfînt. Oraşul Milano îl avea pe Sfîntul Ambrozie, în timp ce Sfîntul Marcu avea grijă de Veneţia. Sfîntul Florian îi apăra pe coşari, în timp ce Sfîntul Matei le dădea o mînă de ajutor perceptorilor de impozite aflaţi la ananghie. Dacă sufereai de migrene, trebuia să te rogi la Sfîntul Acachie, dar, dacă te dureau dinţii, atunci Sfînta Apollonia era un auditor mult mai indicat. Sfinţii creştini nu doar că semănau cu vechii zei politeişti. Adesea erau chiar aceşti zei politeişti deghizaţi. De exemplu, zeiţa principală a Irlandei celtice înainte de adoptarea creştinismului a fost Brigid. Cînd Irlanda a fost creştinată, Brigid a fost şi ea botezată. A devenit Sfînta Brigit, care e şi în ziua de astăzi cea mai venerată sfîntă a Irlandei catolice“ este de părere Yuval Noah Harari în Scurtă istorie a omenirii. Este adevărat că sfinţii au avut rolul de a înlocui zeii politeişti, lucru făcut chiar avîndu-se concursul Bisericii, dar, dacă mergem în profunzime, detaliile schimbă total datele problemei. De la ,,cetate“ sau oraş a apărut cetatea-stat, adică polisul. În Europa, mai întîi a fost Imperiul Roman, apoi Imperiul Roman creştin, împărţit după 395 între Apus şi Răsărit. Imperiul Roman a dăinuit o bună perioadă de timp prin Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin. După căderea Imperiului Roman de Apus sub lovitura popoarelor barbare, statul şi administraţia a dispărut. În acest context, Biserica a fost nevoită să le înlocuiască. Astfel că, mai tîrziu, principii Europei au fost cei care dădeau socoteală suveranului pontif, adică papei. În Bizanţ, lucrurile au stat invers. Împăratul, sau Bazileul, a substituit rolul împăratului păgîn, care era unsul zeilor. Aici, el a devenit unsul Dumnezeului ,,adevărat“, adică creştin, ocrotea Biserica în numele acestui Dumnezeu iar Biserica se ruga pentru succesul în războaie şi sănătatea familiei imperiale, proces cunoscut în istorie sub denumirea de simfonia. A apărut aici, mai tîrziu, cezaro-papismul, adică împăratul şi-a arogat, în numele de uns al lui Dumnezeu, dreptul să intervină în treburile interne ale Bisericii. Din Imperiu, au apărut în epoca modernă, statele naţionale. Ce este statul? Un teritoriu pe suprafaţa căruia trăieşte o populaţie cu afinităţi de limbă, cultură, obiceiuri, legi şi aceeaşi religie. Vorbim în contextul european. În ceea ce priveşte legislaţia popoarelor Europei, ea este tributară celei romane şi tradiţiei iudeo-creştine, mai ales prin cele zece porunci ale lui Moise.
Statul modern
Este extincţia la scară mai mare a ,,cetăţii“ greceşti şi, la început, romane, înainte ca Roma să devină, de la Republică, Imperiu. Statul a cunoscut mai multe definiţii de-a lungul timpului dar, dacă sîntem atenţi, unele pleacă de la premisele lui Aristotel. ,,Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei“ defineşte Mihail Kogâlniceanu problema. Engels spunea: ,,Statul este un produs al societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare“. Francis Bacon: ,,În tinereţea unui stat înfloresc armele; la vîrsta mijlocie a unui stat, învăţătura; după aceea ambele împreună pentru un tip oarecare; la vîrsta declinului unui stat înfloresc meşteşugurile şi comerţul“. Kubisher spune: ,,Statul este ultima revoluţie care a reuşit“ Mai sînt şi alte definiţii ale statului. ,,Într-o accepţiune generală, statul este o formă organizată a puterii poporului, adică mecanismul sau aparatul statal. Statul mai este definit şi ca instituţie, care are ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabil de a-şi determina singură propria sa competenţă, organizată fiind în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile, legislativă, executivă şi jurisdicţională. Această instituţie, în sensul ideii de ordine, este concretizată într-un număr de norme juridice, în conformitate cu care, în sînul grupării umane, se desfăşoară anumite activităţi în vederea realizării unor scopuri sociale de durată. Caracterul instituţional al statului se manifestă, din acest punct de vedere, prin faptul că el constituie o organizaţie umană, întemeiată pe un număr de reguli de drept, în cadrul căreia se desfăşoară activităţi în vederea înfăptuirii unor scopuri sociale determinate“ (Radu Constantin Pricope, Florin Alexandru Hrebenciuc, Legislativul Uniunii Europene). Uniunea Europeană spune că nu vrea să anuleze caracteristicile statului, ci vrea să se erijeze într-o familie de state care au în comun democraţia.
Bizanţul şi codificarea dreptului roman
Sistemul legislativ european a moştenit valorile dreptului roman transmise pe filieră bizantină, adică tot greacă. Acest proces de revoluţionare legislativă a avut loc sub împăratul Iustinian I (483-565). Iustinian ajunge împărat bizantin în anul 527 d.Hr. Codificarea Dreptului roman de către acest împărat ilustru în ,,Corpus Juris Civilis“ a avut şi încă mai are o influenţă majoră asupra legislaţiei din majoritatea ţărilor europene. Iustinian a adus Imperiul Roman aproape de fostele graniţe din perioada de glorie. El a avut o contribuţie foarte importantă la dezvoltarea jurisprudenţei asigurînd codificarea a unui număr de 4652 de ordonanţe imperiale numite ,,Codex“ şi a redactat un compendiu al opiniilor celor mai buni autori în Drept, ,,Digestele“, un manual studenţesc intitulat ,,Institutele“ şi o colecţie de legi, ,,Novellele“. Toate acestea au alcătuit ,,Corpus Juris Civilis“. În prefaţa lucrării ,,Institutiones“, împăratul făcea următoarea afirmaţie: ,,Puterea împărătească se cuvine să fie nu numai de arme împodobită, dar şi de legi trăinicită pentru ca astfel să poată cîrmui cum trebuie, atît în vreme de pace, cît şi în vreme de război. Și împăratul roman e biruitor nu numai în luptele cu vrăjmaşii, dar şi cînd alungă, pe cale legiuită, nedreptăţile celor vicleni; astfel devine el deopotrivă trainic ocrotitor al dreptului şi învingător asupra duşmanilor biruiţi“. El a mai vorbit şi despre importanţa codificării acestor legi. În ,,Constitutio Deo auctore“, Iustinian spunea: ,,Și astfel, deşi din tot ceea ce există pe nimic nu te poţi sprijini mai bine decît pe tăria legilor care, înlăturînd orice nedreptate, rînduiesc aşa cum se cuvine şi lucrurile dumnezeieşti şi pe cele lumeşti, totuşi am găsit că în vremea noastră legile care descind de la întemeierea Romei şi din vremea lui Romulus sînt atît de încurcate, încît tărăgănindu-se la nesfîrşit această stare a lor, cu greu ar putea fi priceput de vreo minte omenească“. Legislaţia de azi a Uniunii Europene tinde să reunească tot ceea ce este mai valoros din tradiţia greco-romană şi iudeo-creştină, pentru că aici este începutul civilizaţiei Europei Unite. (Ştefan BOTORAN)
