Radu Popovici, meşterul de suflete de la AVIV

Centrul pentru persoane vârstnice din Făgăraş, AVIV, este locul unde fiecare persoană sau colţ de încăpere are o poveste. Este locul unde tristeţea poate fi transformată în zâmbet, iar lacrimile pot deveni simbol al bucuriei. Este locul unde oamenii îl iubesc şi îl respectă pe cel de lângă ei. Este locul  unde  cei fără ajutor pot redefini  ceea ce însemna cândva pentru ei ,,acasă”. Este locul devenit o mare familie pentru persoanele care îşi trăiesc anii bătrâneţii laolaltă,  deşi sunt străini unii de alţii. Acestui loc, AVIV i-a dat însemnătate, deşi coordonatoarea, Anca Vlavian,  nu este de prin partea locului. Şi-a ales  personalul  care deserveşte centrul  uzând de definiţia familiei cu tot ce presupune aceasta. Astfel,

regăsim alături de bunicii de la AVIV persoane  care pot înţelege şi respecta vârsta şi problemele ei. Întâlneşti aici  câte un asistent lângă fiecare persoană internată, iar din  clubul centrului răzbat zilnic ecourile proiectelor  îndrăzneţe şi bine organizate care redau  beneficiarilor  clipe de bucurie, dar şi scopuri noi prin care regăsesc frumuseţea vieţii.  Radu Popovici este unul dintre truditorii de la AVIV, cel care a transformat imaginea centrului, dându-i  o altă înfăţişare  uzând de talentul şi meseria lui. A lăsat Bucureştiul pentru a se retrage în acest colţ din centrul ţării, în inima Ţării Făgăraşului, la azilul AVIV. Radu Popovici este artist plastic, absolvent al Academiei de Arte Plastice, dar  în acei ani în care licenţa se obţinea în urma unui studiu  aprofundat şi nu altfel.  Face echipă bună cu coordonatoarea Sorina Corman, profesor universitar din Sibiu,   cu   Corina Filip, Simona Pisu, Georgeta Cornea, Mariana Urdea  şi  alte persoane care prin munca lor  duc proiectul AVIV al Ancăi Vlavian mai departe.  Artistul plastic Radu Popovici   a venit la Făgăraş să fie ,,meşter de suflete“, aşa cum spune el.  S-a încadrat şi a completat echipa AVIV oferind beneficiarilor  un colţ de rai. Povestea artistului plastic Radu Popovici care s-a îndrăgostit de Făgăraş  este  la fel de frumoasă precum meseria acestuia.  Un dialog cu artistul plastic de la AVIV este  o incursiune în viaţa reală a României ultimelor   decenii care nu poate fi separată de activitatea Centrului de servicii AVIV.

Absolvent al Academiei de Arte Plastice

,,Am absolvit Academia de Arte Plastice, Secţia ceramică, sticle, metal şi design.  Specializarea mea a fost pe vitralii,  iar lucrarea de licenţă mi-am susţinut-o la Miercurea Ciuc unde am completat vitraliile de la liceul de matematică-fizică, unitate  care, înainte să vină comuniştii la putere, a fost şcoală confesională catolică. Aici am conceput o orgă pe un vitraliu. Comuniştii au scos sfinţii de pe vitralii,  iar rectorul nostru, care era critic de artă, s-a gândit să realizăm o lucrare care să aducă totuşi aminte de arta Evului Mediu, dar care să nu supere sistemul de atunci. Când auzeau de sfinţi,   comuniştii înnebuneau, mai ales că era vorba de sfinţi catolici, iar acea zonă  crea probleme regimului, ca de altfel şi astăzi. Directorul liceului şi profesorii au fost primitori cu noi. Am făcut lucrarea de diplomă împreună cu sculptorul Gheorghe Maftei, fiul regretatului actor Ernest Maftei. Gheorghe Maftei ar fi avut tot drumul către actorie, ţinându-se cont de notorietatea tatălui său, dar nu avea talentul marelui actor, pentru a fi un mare actor îţi trebuie în primul rând forţă. S-a descurcat însă foarte bine ca artist plastic. Asistent l-am avut chiar pe fartele meu,  Dan Popovici,  care a fost conferenţiar toată viaţa. El a fost şi coordonatorul lucrării noastre de diplomă. Meritul cel mai mare însă l-a avut meşterul Nicolae Crăciun, care a realizat cuptorul pentru sticlele colorate,  iar pentru vitralii am făcut  cilindrii. Cuptoarele trebuiau păzite. Noi am făcut totul artizanal, lucru care acum nu se mai face pentru că sticla se ia de-a gata din Germania sau Polonia. Atunci era unicat, toate efectele erau în masă cu degrade ca în anul 1200 d.Hr. Totul se făcea manual, inclusiv sticla. Acum nu se mai pot realiza astfel de lucruri, pentru că ar costa enorm“ explică artistul Radu Popovici.

Amintirile copilăriei

,,Tata, Ionel,  era agronom şi era din Tecuci,  iar mama, Lina, a fost chimist în industria alimentară.   Mama a făcut facultatea la Iaşi şi era originară din Tighina. A rămas însă la Iaşi, unde a fost elevă în perioada războiului. Familia mamei, o soră şi mama ei,  a fost deportată în Kazahstan.   Pe bunicul meu, tatăl mamei, care a fost profesor de matematică şi director de şcoală, l-au ucis bolşevicii în anul 1941, cînd l-au deportat. Numele bunicului meu a fost Ioan Morozan. Alla, mătuşa mea, a făcut facultatea acolo, s-a căsătorit cu un rus, iar din acest mariaj a rezultat verişoara mea, Nina. Cînd Hruşciov a venit la putere, le-a dat voie refugiaţilor să se întoarcă în locurile de baştină, iar mătuşa mea s-a întors acasă, la Tighina. A făcut facultatea veterinară, ca şi soţul ei. Ea mai trăieşte, am văzut-o chiar anul trecut, la Chişinău, pentru că s-a întors în Basarabia. Eu am copilărit la Bucureşti, în zona Obor, acum Sectorul 2, unde am făcut şi şcoala gimnazială,  clasele I-VIII. După o vreme ne-am mutat la periferia capitalei, un cartier numit Balta Albă. Am absolvit Liceul de artă ,,Nicolae Tonitza“ după numele celui mai celebru pictor modern român. Notorietatea acestuia a crescut mai mult chiar decât a lui Grigorescu pentru că a făcut parte din suita reginei Maria. El a pictat la Balcic, locul unde s-a retras regina României. La liceu am studiat pictura, desenul, modelajul apoi trebuia să îţi alegi secţia la care vroiai să te înscri pentru facultate“ povesteşte Radu Popovici.

Aventura militară şi poneii de la Vânătorii de Munte

,,În anul 1975 am intrat la Academia de Arte Plastice dar, mai întîi, a trebuit să   fac   nouă luni de stagiu militar, aşa cum se obişnuia în vremea aceea. În cazul în care făceai prostii în armată piedeai facultatea. Deveneam ofiţeri numai după ce terminam facultatea, în armată erai doar simplu soldat, fără niciun grad. Am făcut armata la Tîrgu-Jiu, arma Vînători de Munte. Trebuia iniţial să ne ducă la Rânca, în Parîng, dar am rămas la Tîrgu-Jiu pentru că am fost opriţi de comandant să plecăm în aplicaţii. Cei de la Arte plastice şi Conservator eram mai fragili decât alţi recruţi. Ce să facă un pianist sau un violonist într-o unitate în care era nevoie de abilităţi motrice deosebite şi de forţă? Nici nu puteam lucra la aparatele de antrenament, ne era foarte greu. Cu un an înainte îi avuseseră pe studenţii de la actorie care le-au dat mult de furcă sergenţilor şi comandanţilor unităţii. Aceştia aveau o personalitate foarte puternică şi, în plus, erau obraznici. Au cerut să nu li se mai trimită actori pentru că nu iubeau disciplina. Când am ajuns noi, se povestea de un student de la actorie, unul  Stofăr, care i-a înnebunit. Tot în armată am prins perioada în care nu era voie să porţi iconiţă la tine pentru că, pe atunci Biserica nu prea avea ce căuta în Armată.  Țin minte că se făcea control în valize, iar la un monumentalist i-au găsit fresce. Ăştia au crezut prima dată că este sectant, habar n-aveau de arta italiană, nu erau în stare să facă diferenţa dintre artizanat şi Academia de Artă. Ei confundau şcoala de meserii cu facultatea. În orice caz, în ziua de azi lumea este mai pregătită din acest punct de vedere. Numai de actori şi de artişti nu aveau ei nevoie în unitate, pentru că le încurcau treburile. Unitatea de la Tîrgu-Jiu aparţinea de cea  de la Curtea de Argeş şi aveam acolo un regulament de ordine interioară şi pază. Căluţii au fost cele mai frumoase amintiri cu care am rămas din armată.  În unitate exista pavilion ecvestru, erau ponei   pentru cărat armamentul şi lucrurile soldaţilor pe munte, însă nu puteau fi călăriţi. Unitatea era una dintre cele mai serioase şi avea toate condiţiile pentru această armă, de la schiuri şi până la arme. Printre militari erau foarte mulţi sportivi de performanţă, mai ales cei care concurau la probele de pentatlon. Am avut noroc că nu ne-au pus şi pe noi la acele aparate. Din foştii locotenenţi  mulţi sunt acum comandanţi cu ştate vechi. Majoritatea dintre noi, fiind artişti, desenam caii toată ziua. Parcă erau cai japonezi, cu o coamă foarte frumoasă. Echipamentul nu depăşea stadiul de la 1900: coşuri împletite, transport samarizat pentru alimente şi muniţie. Era ca în filmele cu şerpaşi la care ne uitam noi. Cei care îngrijeau poneii îşi cunoşteau foarte bine meseria, erau oameni de la munte. Practic ăştia dormeau cu ei. Noi eram de la oraş şi nu ştiam nimic despre cele ale muncii. Am rămas din armată cu un teanc de hîrtii ce conţineau schiţe şi desene.   Comandanţii ne mai puneau să desenăm, iar pe cei de la  Conservator, să cînte. Scriam partea grafică a lozincilor. Unii erau puşi la panouri, iar alţii făceau pe scribii la caietele şi programările ofiţerilor pentru schimbul de gardă. Am avut noroc că nu am prins vreun război că  la modul în care eram noi pregătiţi, nu am fi făcut faţă. Acum altfel se face armata. Îi văd mereu pe elevii Şcolii de Aplicaţie prin Făgăraş, au cu toţii ţinută de sportivi. Cu aceiaşi colegi cu care am făcut armata m-am întîlnit la facultate“ a spus Radu Popovici.

Cutremurul din 77

,,În perioada 75/76 am început primul an de facultate. Anul I a fost liniştit, dar în anul II, după cutremur, a început nebunia. Acel cutremur a afectat toate structurile societăţii româneşti şi Ceauşescu a trecut la reparaţii. S-a terminat cu taberele de vară, dar cel mai grav a fost că nivelul de trai a scăzut cumplit. Toată lumea mergea la cărămizi şi reparaţii,  erau obligaţi să presteze muncă voluntară, inclusiv studenţii.   Cea mai mare prostie a fost ca fundaţiile blocurilor să fie turnate de nişte copii.  Eram chemaţi pe şantier, număraţi, după care ni se dădea drumul pentru că nu eram pregătiţi pentru aceste lucruri. Primii secretari de la facultate le promiteau diriginţilor de şantier că le trimit  mână de lucru, dar studenţii erau nepregătiţi“ îşi aminteşte artistul.

Foamea din anii 80

,,În anii 80 a început foamea. Cei de la Buzău ne rugau să le ducem de la Bucureşti cafea, acel nechezol, care avea  o pungă verde de cafea amestecată cu năut.   După 84/85 a început să nu se mai găsească nici în Bucureşti. După ce am terminat facultatea am fost repartizat la fabrica de sticlă de la Buzău fiind încadrat ca ,,proiectant modele“, cuvîntul ,,designer“ nu îi plăcea lui Ceauşescu pentru că suna occidental. Ei îi spuneau ,,creator modele“,  dar creator este doar Dumnezeu. La fabrică eram dotaţi: aveam nisipul de Miorcani care era adus din Nordul Moldovei, foarte eficient pentru producţia de sticlă, pentru că atunci nu se făcea import. Sticlarii erau bine plătiţi, ca şi cei din combinate. Fiecare zonă avea fabrici importante de sticlă: Buzău, Berca, Tîrgu-Jiu, Mediaş, Dorohoi, Cluj etc. Mereu apăreau fabrici noi, pe lîngă cele tradiţionale, pentru că se făcea export. Acest lucru însemna salarii. Sticlarii erau bărbaţi, iar femeile erau distribuite la ambalaje, decar sau proiectare. Din acest punct de vedere lucrurile mergeau bine, exista o siguranţă socială,  care acum nu mai este. Nu ştiu în ce măsură foştii sticlari îşi primesc acum pensiile pentru că şi-au uzat sănătatea acolo. Muncitorilor nu li se da antidotul (laptele) sau echipament de protecţie,  acele costume de azbest şi ochelari de sudor. Oricum oamenii nu le purtau pentru că nu erau educaţi în acest sens, ca în Canada sau Germania unde erau altfel de reguli. La Buzău am stat un an, după care m-am întors la Bucureşti, la Combinatul Fondului Plastic unde erau atelierele reunite ale artiştilor. Acolo se făcea bronz, turnătorie, cioplitorie, adică tot ce presupune nevoia unor artişti care aveau comenzi mari: pavilioane pentru vapoare, care rezistă la salinitate, tipografie, acuarele, rujuri, plastilină. Fabrica avea şase sute de oameni, majoritatea cu pregătire, până la necalificaţi. Lucrau cu noi şi puşcăriaşii, care se  reabilitau la locul de muncă,  dar nici nu ştiam că lucram cu ei, se comportau normal. O parte din salariile lor mergea la familii, erau integraţi. Acum, dacă le dau drumul, fac numai prostii.   Am cunoscut din rândul lor  tâmplari foarte buni şi aflai că au făcut afaceri cu aur şi erau băgaţi la puşcărie. De fapt, erau tehnicieni dentari. Înainte făceai puşcărie pentru cincizeci de dolari“ relatează Radu Popovici.

A făcut vitralii la Braşov

“În anii 80, la Braşov voiau să restaureze centrul vechi. În acea perioadă de sărăcie noi am avut multe comenzi aici. Cred că nemţii le cereau treaba asta, pentru că erau schimburile de saşi şi de evrei. Atunci au început reparaţiile, şi implicit la  vitralii. La Poiana Braşov era plin de nemţi, iarna găseai ţigările B.T. care erau la mare căutare atunci, helas, cafea ness sau amigo. Când ne întorceam de la Braşov, şeful ne cerea întotdeauna să îi aducem un cartuş de B.T. Dacă ajungeai la Bucureşti cu o cutie de ness erai boier. Aşa m-am apropiat de Făgăraş. Țin minte că am făcut vitralii şi la Braşov, tot împreună cu Maftei, la ,,Ceai-cafea-Orient“, cum se numea atunci, în centrul oraşului. Am mai confecţionat un vitraliu la un magazin de pielărie. Lângă ARO era un hotel unde am făcut un curcubeu pe un vitraliu. Toţi turiştii străini aduceau valută, era o perioadă de vârf. Am rămas la fabrică până după revoluţie, în perioada 1981-1992, după care s-a închis. După ce s-a închis fabrica am trăit ca liber profesionist, vânzând la galeriile de artă“ spune Radu Popovici.

Povestea Vlavian AVIV

,,Vărul meu, Dinu Vlavian, a fost psiholog la penitenciarul pentru minori Tichileşti, de lîngă Brăila, un bun profesionist. El a murit la 49 de ani, iar Anca, soţia lui, a intrat în sistemul căminelor la moartea lui Dinu. S-a băgat chiar şi în inspecţii. A înfiinţat centre şi cămine AVIV la Galaţi şi Făurei, lângă Brăila. Domnul  Bogdan Taflan, directorul de la Asistenţa Socială, i-a propus să deschidă un astfel de centru şi la Făgăraş. În afară de brânza ,,Făgăraş“ nu ştiam nimic despre acest loc. Anca, verişoara mea, mi-a spus: ,,Ştii unde te văd eu pe tine? La un cămin de bătrâni!“. Faptul că mă aflu aici este doar meritul ei. Era o perioadă în care comenzile îmi scăzuseră dramatic şi am acceptat propunerea de a colabora cu ea. I-am propus să iniţiez aici o tabără pentru pictură, dar am început să fac mult mai multe lucruri. Când am venit, pereţii centrului erau goi şi am găsit doar câteva cazuri sociale în această clădire, oameni aduşi din blocul 5 de la gară. Mai sînt şi acum cîţiva dintre ei care trăiesc aici. Au fost lăsaţi aici pentru că nu aveau unde să stea. Îşi găteau singuri, fiecare avea butelie şi aragaz propriu, dar trăiau foarte greu. Unii dintre ei deschideau un aragaz şi aprindeau chibritul la alt aragaz. Apoi a început schimbarea.   Ancăi i s-a propus să preia cazurile sociale în schimbul acestei clădiri. Condiţia ei a fost să îşi aleagă singură oamenii şi să nu i se impună personalul. Bătrînii care se află aici contribuie şi ei cu ceva din pensiile lor, iar cu banii lor se mai aduc cîteva cazuri sociale aici, ceea ce nu este un lucru rău“ mai spune Radu.

Terapie prin artă

,,Cînd am ajuns la Făgăraş m-am apucat de pictură şi pentru  bătrîni şi împreunăcu ei   am făcut  o ,,tabără de pictură“. Trebuie să spun, pentru că m-a impresionat,  toată mobila de aici a fost făcută de un tâmplar foarte bun din zonă care s-a specializat în Italia, îl cheamă Lăcătuş. Acest meşter a făcut cameră cu cameră. Pe lîngă pictură, am început să mă ocup şi cu instalaţii. Clădirea a fost făcută la început de mântuială, pentru că nu avea un scop anume, prizele săreau mereu, iar apa curgea întruna. Anca nu a făcut o recepţie a clădirii atunci când a preluat, iar firma care a făcut clădirea nu mai există, iar proiectantul a dispărut şi el, nu-i mai găseşte nimeni.  Deşi clădirea nu a fost gândită ca un cămin de bătrîni, noi am reuşit, în timp, să îi dăm această structură. Cei de la Armată ne-au ajutat în prima fază să facem curăţenie, după care am reuşit să definitivăm panotarea pe pereţi. Acum beneficiem şi de expoziţia de fotografie a lui Cornel Comici, cea cu Făgăraşul vechi. Eu personal am adus de la Braşov pânzele care împodobesc pereţii şi culorile. Anca nu avea suficiente fonduri şi am început să lucrez fără pensule. Astfel am conceput toate combinaţiile în culori. Am lăsat culorile să intre una într-alta, ca într-un puzzle. Am ales în cele din urmă această variantă pentru că pensulele murdăresc culoarea. Peretele este ca o glazură, aşa cum se lucrează pe sticlă, se aruncă cioburile şi se combină în timp ce lucrezi. Aceasta este o tehnică foarte veche, adusă din Orient: culorile care sînt pe bază de ulei plutesc pe apă şi sunt înglobate în hârtia care vine pe deasupra lor. Înainte, cărţile vechi, legate în piele, aveau filele de început cu efect sidefat, marmorat, făcut în tehnică de culori plutitoare. Primele pagini erau marmorate, ca un solz de peşte. Aşa am lucrat şi eu. Am pus culorile pe pânză, am mişcat pânza iar ele se uneau precum osmoza. Cu pensula nu puteai realiza aşa ceva, pentru că trebuia să ai răbdare de chinez. Aşa au apărut lucrările care împodobesc acum pereţii centrului. Treptat, au început să mă ajute şi bătrînii. Prima dată m-am blocat când am văzut atâtea cărucioare şi cârje,  dar mai  apoi, oamenii au început să-şi povestească viaţa. Găseşti la toţi puncte comune: trecutul, familia şi modul în care au ajuns aici. Din aproape în aproape, am început să leg cu ei prietenii, de la paharul de cafea până la plimbarea din curte. Au început să mă ajute şi ei cu ce se pricepeau mai bine şi aşa ne-am împrietenit  şi am reuşit să colaborăm.  Activitatea artistică îi ajută foarte mult şi îi scoate din starea de tristeţe, putem spune că este o terapie prin artă şi prin muncă, mai bine zis ergo-terapie. Dacă te văd că iei iniţiativa să realizezi ceva, încep să facă şi ei prin imitaţie. Am remarcat că nu îi poţi condiţiona, fac din plăcere, cât timp vor şi cât le permite sănătatea. Munca, confecţionarea lucrurilor de artizanat împreună cu mine, plimbările le fac foarte bine psihicului. Pe unii îi mai scot uneori prin oraş, când este timp şi vreme prielnică. Toţi au câte o poveste de viaţă. Am realizat împreună cu aceşti ,,bunicuţi“ mărţişoare, lucruri de artizanat, pe care am reuşit să le valoroficăm sau le-am făcut câte un mic cadou celor care au adus donaţii pentru centrul nostru“ spune Radu despre munca cu persoanele care vieţuiesc acum la centrul Aviv din Făgăraş.

Anca Vlavian coordonează întreaga activitate din pat

După cum spune Radu Popovici, sănătatea Ancăi Vlavian,  cordonatorul principal al centrelor, s-a deteriorat în timp, datorită eforturilor depuse pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. ,,Anca este bolnavă de plămîni şi conduce totul din pat. Centrele Vlavian sunt creaţia ei, pentru că ştie cum să vorbească cu personalul, cunoaşte foarte bine psihologia şi, mai ales, psihologia femeilor. Ştie cum să coordoneze totul începînd de la bucătăteasă, portari, asistenţi coordonatori, totul. Ea nu mai crede în binevoitori demult ci doar în persoanele care au demonstrat în timp că sînt de încredere şi poate să se bazeze pe ele. Anca Vlavian a adus aici foarte multe lucruri luate de la un colecţionar de anticariat din Rîşnov, inclusiv picturile care împodobesc studioul. Avem în club şi o pianină veche,  dar trebuie să găsim un meşter-acordeor ca să o putem pune în funcţiune. Anca mai este ajutată în munca pe care o desfăşoară de vărul ei, inginerul Nicu Rădulescu din Iaşi. Soţia acestuia, Cristina Rădulescu, este manager la teatrul din Iaşi şi are o vastă experienţă în domeniu. Mai mult ca sigur, ei vor duce mai departe visul Ancăi“ a spus Radu Popovici, ,,meşterul de suflete“ de la Vlavian Aviv. Radu Popovici are o fată, Ioana, care l-a moştenit. ,,Fata mea a terminat, la rândul ei, Artele Plastice, soţia mea, Eugenia, a decedat. Eram divorţaţi. Fiecare cu destinul lui, asta e viaţa“ concluzionează artistul.

(Ştefan BOTORAN)