Rezistenţa Anticomunistă: ,,A venit tăticul! Avem şi noi tată!”

• 

  

    Scrisoarea unui urmaş  al luptătorilor anticomunişti făgărăşeni despre  suferinţa  din perioada în care părinţii i-au fost arestaţi,  persecutaţi şi condamnaţi la închisoare

Satele făgărăşene erau sub teroarea maşinilor Securităţii, Miliţiei şi ale Armatei. Dominau uliţele satelor într-un spectacol demonic, iar la poarta la care se opreau urma coşmarul. Bătăi, tortură, percheziţii, arestări. Lăsau în urmă lacrimi şi multă durere. Copii, bunici, mame, nu erau obstacole de care să ţină cont pentru a-şi atinge scopurile.   În perioada 1948 până în 1957 când luptătorii din Munţii Făgăraşului au fost executaţi, Ţara Făgăraşului a fost ţinta regimului. S-a continuat însă şi în anii următori, deşi opozanţii regimului erau deja în închisori şi lagăre.  Cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu, liderul Grupului de partizani din Munţii Făgăraşului, ,,s-au găsit multe cozi de topor, iude,  printre făgărăşeni care au trădat lupta noastră”. Când decretul din 1964 i-a eliberat din închisori şi lagăre,  foştii deţinuţi s-au întors acasă. Bolnavi şi  suferinzi.  Pentru   Ana Greavu din Lisa, copil la acea vreme, venirea tatălui ei, Ducu, acasă din închisoare a fost mare sărbătoare.  Pentru mulţi alţi copii revederea cu părinţii sau bunicii  după ani mulţi de  despărţire  a fost cea mai mare bucurie. În casele acestor familii se derulau adevărate pelerinaje, rude, vecini, prieteni veneau să-i vadă pe cei chinuiţi de regim fără motiv.

,,Speranţa moare ultima”

Ana Greavu din Lisa, acum Sucaciu, rememorează anii de prigoană şi de teroare prin care a trecut familia ei. ,,Câtă teamă o fi avut noua orânduire că-şi va pierde puterea pe care a acaparat-o prin forţă! A rostogolit ca un uragan toate forţele securităţii şi asupra satelor din Ţara Făgăraşului să distrugă orice încercare de rezistenţă anticomunistă. Nu a scăpat nici comuna Lisa de  cruda represiune făcută asupra tuturor celor care au îndrăznit să se opună noii orânduiri, dar şi asupra celor ce i-au ajutat pe fugarii urmăriţi cu un adăpost, un blid cu mâncare, o pâine sau o bucată de slănină, un medicament sau un ascunziş unde să scape. Priveam cu teamă, cu ochii plini de uimire, noi, copiii de atunci, coloanele nesfârşite de maşini blindate, pline cu securişti, care căutau, căutau… Şi aşa, rând pe rând, au fost  arestaţi şi din Lisa ţărani, profesori, doctori, preoţi, unii oameni simpli care au comis răul suprem: au favorizat ,,infractorii” care se opuneau orânduriii. Aşa ne-am trezit noi, cei mici, fără tătici, chiar şi fără mămici. Unde-i tata? Unde-i mama? Întrebări fără răspuns pentru noi, dar care au înnegurat de durere chipurile celor rămaşi acasă. Şi au fost mulţi cei ridicaţi de la noi, unora le dau numele, dar au mai fost şi alţii pe care eu nu-i mai ştiu:

•   David Greavu
•   Moldovan Dumitru
•   Moldovan Vasile
•   dr. Moldovan Vasile
•   Munteanu Octavian
•   Haşu Gheorghe
•   Şerban Jean Pop
•  Şerban Gheorghe
•   Munteanu Gheorghe
•   Vulcu Ioan
•   pr. Axente Stanislav
•  Victoria Nicapopii

• 

Judecaţi de urgenţă şi duşi în închisorile groaznice de la Aiud, Gherla, Codlea, Târgşor, Canal, şi oare în ce alte locuri destinate morţii, că doar asta se dorea. Au primit ani grei de temniţă grea, 25 ani,  muncă silnică pe viaţă, să se înveţe minte!

Tatăl meu, Greavu David, a primit muncă silnică pe viaţă, pedeapsă comuntată apoi la 25 de ani. A fost dus, alături de alţi condamnaţi, printre care şi Moldovan Dumitru, legaţi în lanţuri grele, de  au înspăimântat privitorii din gări. Ce crimă au făcut oamenii ăştia? Duşi la închisoarea Gherla. Acolo au suferit foamete şi represalii. Au fost bătuţi cu ranga la tălpi, la palme, băgaţi la carceră pentru nimic, înfometaţi sau hrăniţi cu turtoi cu nisip în el. Dar găseau puterea să îi ajute pe cei mai amărâţi şi bolnavi cu o lingură de zeamă din porţia lor ca să-i întărească.  Pentru că au scos câteva fire dintr-o pătură, ca să repare ciorapii tociţi sau rupţi, au primit lovituri de rangă în palme. Chin pentru ei, amar şi disperare. Ceea ce i-a ajutat să supravieţuiască a fost credinţa în Dumnezeu şi nădejdea că într-o bună zi va răsări soarele şi asupra lor.

Patru ani nu a ştiut nimic de tatăl nostru, dacă trăieşte sau a murit. Rămăsesem în grija unei mame de 31 de ani trei fetiţe, de 5, de 7 şi de 12 ani, şi o bunică de 72 de ani. Îmi amintesc cum toţi copiii de pe uliţa noastră am făcut un altar cu lumânări, candele şi iconiţe la care ne rugam cu toţii să vină acasă ,,tata Ducă”, tăticul nostru. Ne simţeam singure şi neajutorate. Ce teamă am mâncat când, prin 1962, au venit iar în casa noastră securiştii, urlând la bunica şi la mămica să se înscrie în colectiv. ,,Banditelor, vă omor!”, strigau la ele, iar noi tremuram de frică. Parcă-i văd cum au întors icoanele din casa noastră cu faţa la perete. Maica se închina întruna. O imagine care cu greu se mai poate şterge din mintea unui copil. După 4 ani, am primit o carte poştală din Gherla, de la tăticu, prin care ne spunea că e bine şi că are dreptul la un pachet de 5 kg cu alimente. Am dedus că l-au scos la muncă. Ne-am culcat fiecare dintre noi cu cartea poştală sub pernă. Ce fericite eram! Tăticu trăia! Am suferit enorm că nu aveam tată care să ne ocrotească aşa cum aveau alţi copii. A venit apoi anul 1964, anul în care s-a dat amnistia generală. Rând pe rând s-au întors acasă cei plecaţi. Unii au făcut 2, 3, 4, 6, 10, 17 ani de închisoare. Tatăl meu a fost închis 6 ani la Gherla.

,,Nenea Ducă” a adus sărbătoare în sat

Venirea din închisoare a tatălui meu a fost o adevărată sărbătoare pentru tot satul. A coborât în gara din Voila. Întâmplător se afla acolo un nepot al tatălui meu. Au venit pe jos, iar vestea că vine ,,nenea Ducă” s-a împrăştiat fulger prin tot satul. Cu mic, cu mare, tot satul l-a întâmpinat şi l-au însoţit pe tatăl meu până acasă. L-au îmbrăţişat, l-au sărutat, nu i-ar fi mai dat drumul. Noi eram de rând cu oile în sat şi eram la păscut în afara satului. Când un băiat a venit într-un suflet n să ne cheme acasă, am ştiut că s-a întâmplat minunea: a venit tăticu. Ne-am făcut loc cu greu prin mulţime să ajungem la el. Niciunul nu puteam vorbi de emoţie şi de bucurie, doar lacrimile ne curgeau părău. A venit tăticul! Avem şi noi tată! Nu puteam crede că este adevărat şi nici nu ne-am mai desprins din braţele lui. Un băiat ,,a zburat” cu motocicleta şi a adus-o acasă pe sora mai mare, aflată la Şcoala agricolă din Sibiu.

,,Caii noştri unde-s? Unde-s vitele? Ce-aţi semănat în locuri?”

,,Nu mai avem nimic! S-a făcut colectiv!”

Dar acum eram toţi împreună şi aşa am luat viaţa în piept şi am răzbit.

Venea la noi uneori Dumitru Moldovan şi depănau amintiri din anii grei de închisoare. Îşi aminteau cum şi-au tăiat în Gherla, unul altuia, lanţurile ce le intraseră în carne. Noi ascultam cu sufletul la gură poveştile  adevărate care ne păreau ca venite din altă lume. Ce i-a ţinut în viaţă pe aceşti oameni atît de încercaţi? Doar credinţa în Dumnezeu şi nădedea că într-o zi va fi mai bine. Speranţa moare ultima!” (Ana Sucaciu, născută Greavu)

 Chinurile lui Mitru al Bambului din Lisa

„În varful unei foste fabrici germane, tronau patru tablouri uriaşe şi un steag roşu. M-am  urcat până acolo şi am  dat jos steagul. Fără nicio ezitare, i-am dat foc.  Apoi am scos pietrele din buzunar şi le-am aruncat în tablouri. Peste câteva zile, m-a dat în vileag un vecin din sat. Am fost  condamnat la un an de închisoare şi am făcut 8 luni.  Aveam 18 ani atunci.  Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca  la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea  despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat  în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor ,,patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin. Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus căsunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au adus acasă atunci, Nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Era prin ’50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi cu Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi o armă. În felul acesta am activat până în 1951, toamna. Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş.  L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii. Pe data de 23 noembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Eu mergeam înainte, la vreo 150 m, iar tata în urma mea. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate. M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure. Era pe la ora 3 dimineaţa. În timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Atunci au tras în mine.  Două cartuşe mi-au intrat prin burtă, unul a ieşit prin şold, celălalt prin picior. Vedeam prin întuneric nişte umbre mari, care veneau spre mine. M-am rostogolit.  Parcă mă afundam într-o fântână adâncă, cu apă limpede şi vedeam cum totul se învârtea în jurul meu. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut.  Am fost dus la spital în Făgăraş. Am fost operat, operaţia, mi s-a zis, că a durat 6-7 ore. Ştiu de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie.  Au fost chinuri mari după operaţie, când a început anchetarea mea. Eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap, îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura şi când îi dădeau drumul, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam. Anchetator era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus la anchetă de vreo 3-4 ori. Am avut odată o confruntare cu tata”. În aprilie 1953 a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea. A fost dus direct la Canal, aşa rănit cum era, cu lanţuri la picioare. A fost pus la muncă, la încărcat vagoane cu piatră. După o lună a făcut ocluzie intestinală şi l-au internat la infirmerie, apoi la spital. Aici îi uitase un tifon de 40 cm în burtă. A fost dus apoi la Jilava unde a stat 1 an, iar de aici la Gherla, după care readus la Salcia. S-a eliberat de la Jilava, la 13 aprilie 1964.

Rezistenţa din satul Lisa

•  Ioan pop – Fileru: pădurar, a urcat în munţi alături de grupul Gavrilă în 1951. Este arestat în martie 1956, condamnat la moarte şi executat în 1957.
•   Dumitru Moldovan, al Bambului: fost elev la Radu Negru. A fost condamnat în 1948 la un an de închisoare pentru acţiune anticomunistă.  După eliberare continuă activitatea anticomunistă alături de tatăl său. Este rănit grav într-o confruntare cu securitatea în toamna anului 1951. Este arestat şi condamnat la 20 de ani de închisoare.
•  Vasile Moldovan: ţăran, tatăl lui Dumitru. Urcă în munte alături de fiul său. Este prins de securitate, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Moare în lagărul de la Periprava.
•   Axente Stanislav: preot greco-catolic.  A sprijinit grupl din unţi încă din primii ani. În casa lui s-a luat legătura cu doi comandanţi de regimente, alcătuindu-se un plan  de acţiune pentru extinderea rezistenţei anticouniste. Securitatea a aflat despre acest plan. A fost arestat şi condamnat.
•  Gheorghe Haşu: meşter de acoperişe, constructor, veteran de război, văr cu Laurean Haşu. A fost gazdă şi sprijinitor al grupului Gavrilă. A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.
•   Victor Haşu: tatăl lui Victor Haşu, au sprijinit amândoi grupul din munţi.
•  Elena Haşu: sprijinitoare a grupului
•   David Greavu (Duca): ţăran, condamnat pentru sprijinirea grupului din munţi
•  Alexandru Greavu: condamnat pentru că l-a găzduit pe Dumitru Moldovan
•   Maria Pop: soţia lui Jean Pop, condamnată la închisoare pentru că şi-a sprijinit soţul, forţată să divorţeze, avea 3 copii mici.
•  Savu Paler şi Silvia, soţia lui: Gazde pentru luptători, condamnaţi
•   Gheorghe Muntean: ţăran, condamnat
•   Vichente Muntean: ţăran, condamnat
•   Gheorghe Şerban: condamnat
•   Alexandru Rus: condamnat
•   Ioan Greavu (Mei): condamnat
•  Nicolae Paler: condamnat
•   Vasile şi Alexandru Văcaru: condamnaţi
•  Moise Popa: condamnat
•   Remus Popescu: refugiat din Basarabia, condamnat
•   Vasile Muntean: student, medic, sprijinitor al grupului, condamnat.
•  Octavian Munteanu: ţăran, frate cu medicul Vasile Muntean, gazdă a grupului din munţi. Condamnat la muncă silnică pe viaţă
•   Şerban Cornilă: socrul lui Fileru, cu soţia Victoria, au fost gazdă pentru luptătorii din munţi. Condamnaţi
•   Nicapopii Victoria: văduvă cu 3 copii, soră cu Gheorghe Cordea, gazdă pentru grupul din munţi. Condamnată
•   Alexandru Broscăţean: pădurar, prieten cu Fileru, condamnat
•   Nicolae Paler: învăţător, sprijinitor al grupului. Nu a fost condamnat
•  Mircea Paler: sprijinitor al luptătorilor
•   Ioan Şerban Paler (Băzoan): sprijinitor al luptătorilor, arestat şi chinuit de securitate.
•   Ioan Cătană: maior deblocat. Participă la înţelegerea din 1949 când  au luat parte pr. Stanislav, Andrei Haşu şi Ion Gavrilă. A oferit armament grupului.

(Lucia BAKI)