Acestor valori le-am putea spune, ca într-o poveste, metamorfozele sunetului ,,i”. Ca sunet al vorbirii  intră în componenţa multor cuvinte, dar nu se mulţumeşte numai cu atât, ci vrea să-şi facă prezenţa distinctă prin rol. Mai întâi, din punct de vedere fonetic, ,,i” este una din cele şapte vocale ale limbii române: a, ă, â (î), e, i, o, u. Trebuie să nuanţăm. Are valoare de vocală lungă (centru al silabei) numai în cuvinte precum: inel, idee, bine, fiu, mină, marinar (ma-ri-nar) când în jurul lui se construieşte silaba. În schimb este semivocală, adică are o durată mai scurtă, în cuvinte precum: cai, iarnă, iederă, iute, când centrul silabei îl dă cealaltă vocală, ce deţine rolul de a fi lungă: a, e, u. Cele două vocale vecine formează astfel un diftong. Mai există o situaţie când ,,i” este doar un sunet şoptit, poţi, marcând de fapt pluralul. În domeniul vocabularului, al formării cuvintelor, ,,i” este unul din prefixele care dau sens negativ. Exemplu: real- ireal, legal-ilegal, logic-ilogic. Este sinonim cu ,,ne-„.  Funcţiile lui ,,i” se diversifică şi mai mult, gramatical, în spaţiul morfologiei. Devine o desinenţă când marchează ca terminaţie formele flexionare (schimbătoare) ale substantivelor, adjectivelor, pronumelor şi verbelor. Aşa de exemplu, desinenţă de plural la substantive: pom-pomi, plop-plopi, om- oameni, băiat- băieţi, fiu- fii, copil- copii; la adjective: bun- buni, rău- răi. La verbe indică persoana a II-a: cânt-cânţi, lucrez- lucrezi, scriu- scrii. Ca parte de vorbire distinctă ,,i” poate fi articol hotărât, postură în care se ataşează la finalul substantivelor şi adjectivelor, marcând şi pluralul: pomi- pomii, (al doilea ,,i”), elevi- elevii, codri- codrii, fii- fiii, înalţi- înalţii copaci. Tot ca parte de vorbire ,,i” are valoare de pronume personal, formă neaccentuată. Urmăriţi: ,,I se spune” (i=lui), ,,I-am spus”, ,,Nu-i spun” (Nu îi spun). Şi tot ,,i” se poate prezenta ca una din formele scurte ale verbului ,,a fi” (este) la indicativ, prezent: ,,El i acasă” (-este),  ,,Cine-i acolo?”, ,,Ce-i acolo?”, ,,El nu-i de vină!” În concluzie, cine nu-i atent la valorile minusculului ,,i”  poate săvârşi majore greşeli de ortografie sau dacă citeşte nu sesizează toate sensurile mesajului. (Prof. Liviu IOANI)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here