Rezistenţa Anticomunistă: Lenuţa Faina a purtat securitatea 4 ani pe urmele ei

Luptatorii din rezistenţa anticomunistă, acum bătrâni, cer celor tineri să detroneze pentru totdeauna minciuna şi să studieze istoria. „ Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-l preamarească pe Dumnezeu nu puteţi face nimic. Trebuie să ştie copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor şi să le urmeze pilda“, spun vocile eroilor care au strigat în Piteşti, Gherla, Jilava sau în alte închisori şi lagăre comuniste. Un personaj aparte şi unic din Rezistenţa Anticomunistă românească a fost Lenuţa Faina. Ea întregeşte lista femeilor care au luptat în Rezistenţa anticomunistă din Ţara făgăraşului. În anii de prigoană, Lenuţa şi-a luat numele de Ana din Aluniş pentru a face  faţă timp de 4 ani furiei Securităţii. Curajul cu care Lenuta Faina a înfruntat tăvălugul comunist i-a atras porecla de „Crăiasa munţilor“.  „Toate legendele au un sâmbure de adevăr. Că aveam un păr bogat, ce îmi ajungea până la brâu. Şi o „craiasă“ cum putea să fie, decât frumoasă“. Date despre tânăra luptătoare mi-au fost puse la dispoziţie de către Ioniţă Greavu din Noul Român, luptător în Rezistenţa Anticomunistă din Ţara Făgăraşului.

Focuri de armă în casa Fulicea din Braşov
 

Lenuţa Faina s-a născut la 12 mai 1927 într-o familie din satul Mărgineni, judeţul Făgăraş, Victor şi Carolina Faina. Termină studiile liceale comerciale la Blaj şi Braşov. Ultimul ei domiciliu a fost Braşov, strada Transilvania nr. 5. Nu era căsătorită şi nu avea serviciu.   Într-una din serile din octombrie  1948 a vizitat-o la Mărgineni, la casa parinteasca, Ioan Dumitriu, un adept al Mişcării Legionare care evadase din închisoarea Arad. Acesta o anunţa că Victoria Fulicea, sora ei, împreună cu soţul ei, Alexandru, au fost arestaţi de colonelul de securitate Teodosiu de la Braşov. Casa Fulicea de la Braşov era cunoscută ca punct conspirativ unde se ascundeau legionarii. Lenuţa Faina a plecat împreună cu Dumitriu la Braşov. S-au oprit la Terezia Fulicea, pentru a se informa în legătura cu cele întâmplate. Securitatea era peste tot. Ajunşi la casa Tereziei, au găsit uşa încuiată. Din interior, au deschis două persoane îmbrăcate în pijama. Pe cei doi i-a întâmpinat o imagine surprinzatoare: două uniforme de securitate aşezate pe un scaun, iar pe masă chipiurile şi armele celor doi securişti. Erau doi ofiţeri de securitate cu grad de locotenent. A urmat un schimb de focuri din care cei doi securişti au murit. Lenuţa şi Dumitriu au fugit spre Tâmpa, dar în graba lor, fata şi-a uitat sacoşa în care se aflau actele ei, alimente şi haine. Astfel, Securitatea a aflat cu uşurinţă cine sunt autorii. Au început căutarile şi arestările.
Pribegi prin Ţara Făgăraşului
 

Primii arestaţi de securiţti au fost părinţii Lenuţei de la Mărgineni, apoi rudele lor apropiate. Lenuţa şi Dumitriu au luat trenul spre Făgăraş, au coborât în gara Perşani, au trecut peste deal la Şinca Veche şi au mers pe jos spre Mărgineni. În sat erau multe maşini ale securităţii, iar ofiţerii îi căutau prin tot satul. „Pentru că Dumitriu era străin de aceste locuri, totul a rămas pe umerii mei. Am mers la o mătuşă a mea, Lina Urs, care avea casa la marginea satului. Ea ne-a spus că părinţii mei au fost duşi cu o maşină undeva, iar copiii au fost lăsaţi singuri în casa şi încuiaţi. Ne-a sfătuit să plecăm unde vom vedea cu ochii pentru că securiştii sunt foarte furioşi şi trag cu armele după omenii din sat. N-am avut de ales. Am plecat spre munte cu scopul să ajungem la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, la părintele Arsenie Boca în care aveam încredere şi care ne putea adăposti. Din păcate am aflat că părintele a fost arestat de Securitate. Ne aflam în mare încurcătură. Mi-a venit în minte că la Cârtişoara, cumnatul meu, Alexandru Fulicea, avea o familie prietenă, Orlanda Ioan. Am plecat peste câmp şi pâraie, noapte fiind, am ajuns într-un târziu la Cârţişoara, la familia Orlanda. La intrarea în curte ne-a vazut o vecină a acestuia. Prima întrebare a prietenilor cumantului meu a fost dacă ne-a văzut vecina lor, lelea Mili, care era informatoarea Securităţii. Pentru că răspunsul meu a fost afirmativ, Orlanda a hotărât să ne adăpostească în altă parte, pentru că la ei era periculos. Ţinta era Alexandru Bratu din Noul Român. Am plecat însoţiţi de Orlanda pe lângă Olt până în acel sat. Am aflat ulterior că doi jandarmi au sosit la casa Orlanda imediat după ce am plecat noi şi l-au arestat pe tata lui Sandu, pe care l-au bătut pentru a spune despre noi. La podul de peste Valea Noului trecea un om înalt pe care l-a abordat Orlanda. Era Ioniţă Greavu. Acesta ne-a preluat, ne-a dus la el acasă, ne-a hrănit, ne-a schimbat hainele şi după două zile ne-a adăpostit în casa profesorului dr. Ioan Goia situată la marginea satului, un loc liniştit şi nu prea circulat. Aici am fost aprovizionaţi cu alimente şi de Petru Apost, iar cu lemne de Aurel Filip, amândoi din Noul Român. Ioniţă Greavu dirija totul. Uşa o deschideam la un consemn şi stam în casă tot timpul. Ioniţă ne-a aprovizionat cu arme şi munţtie, ne-a făcut buletine de identitate noi la Primăria din Noul Român unde notar era Gheorghe Freciu, vecin cu Ioniţă. Această situaţie de acalmie şi de refacere a forţelor a durat până în decembrie când a căzut prima ninsoare“, se arată în scrisoarea Lenuţei Faina pe care mi-a pus-o la dispozitie Ioniţă Greavu. Pentru faptul că Lenuţa Faina şi Ioan Dumitriu au fost ascunşi în casa Goia, profesorul a fost chemat în faţa Tribunalului Militar Braşov ca inculpat. Avocatul Ionaşcu, apărătorul familiei Goia, l-a scos pe profesor din cauză pentru că acesta nu cunoştea situaţia. De fapt Ioniţă Greavu i-a folosit casa fără acordul lui, profesorul locuind la Cluj. La respectivul proces a fost doar avocatul şi fiul profesorului Goia, inginerul Florin Goia. Lenuţa şi Dumitriu erau obligaţi să ia din nou drumul pribegiei. S-au hotărât să apeleze la un prieten din Arpaşul de Jos, doctorul veterinar Gheorghe Petraşcu. Plecarea din casa Goia a avut loc seara pe la orele 21. Lenuţa Faina, Dumitriu, Petru Apost şi Ioniţă Greavu plecau în noapte pe drumul spre Arpaş. La nici 2 km parcurşi au fost somaţi să se oprească de către doi paznici, Aurel Negru şi Nicolae Dindeal. Au scăpat cu greu de ei pentru că aveau ordin să ducă la postul de jandarmi pe toate persoanele întâlnite noaptea în câmp.
O iarnă în Munţii Apuseni
 

„Am plecat cu trenul de noapte spre Sibiu. Ne-am oprit în Avrig, la familia Oancea. Aici, am poposit trei săptămâni după care am fost nevoiţi să plecăm mai departe. Singurul loc unde ne puteam adăposti era la familia Dumitriu în Munţii Apuseni. Aici am stat doar câteva zile, pentru că familia lui Dumitriu avea o casă mică şi neîncăpătoare. Am hotărât amândoi să urcăm în munţi, unde erau casele provizorii ale oamenilor ce vara făceau fân. Ne-am strâns alimente şi îmbrăcăminte şi am urcat pe munte. A fost o iarnă grea şi foarte geroasă pe care am trăit-o departe de sat şi de oameni. Vântul a troienit zăpada, a fost un ger năprasnic, cea mai grea iarnă din viaţa mea. Traian, fratele lui Dumitriu, ne aducea din când în când cartofi şi apă“, se mai arată în scrisoare. Spre primăvară cei doi fugari au fost nevoiţi să părăsească muntele şi pustietatea lui. Zăpada nu era încă topită. Au găsit într-un colţ al colibei o troacă pe care au folosit-o la coborâre. Seara erau deja în sat la familia camaradului ei de suferinţă Dumitriu. O soră a lui Dumitriu i-a anunţat că sunt căutaţi de securitate prin sat. Au părăsit satul la miezul nopţii îndreptându-se spre Sibiu şi Făgăraş. „Se formase prin satele judetelor Sibiu şi Făgăraş un şir de oameni ce ne primeau cu drag şi cu multă căldură“.

În bordei la Poiana Sibiului

     În vara anului 1951, cei doi au fost găzduiţi de Ioan Rodeanu din Poiana Sibiului. Ei şi-au făcut un bordei chiar lângă stâna lui Rodeanu, unde se simţeau în siguranţă. Această stare n-a durat însă prea mult, pentru că Securitatea a aflat de ei de la informatori. Au plecat spre Sebeş unde au fost primiţi de oameni sufletişti care le-au oferit cazare în case, şopuri şi fânare. Astfel, i-au cunoscut pe Vasile Savu, pe croitorul Stanilă Gheorghe, pe învăţătorul Vasile Lupu şi pe Urzică. „Era un om foarte simpatic. La o anchetă la Securitate, Urzică a declarat că noi aveam o puşculiţă cu ţeavă strâmbă cu care puteam puşca după zid. Mult au mai cotrobăit securiştii să găsească acea puşcă. Dar nu a fost găsita pentru că nu exista“, i-a povestit Lenuta Faina lui Ioniţă Greavu. De la Sebeş au plecat la David Raţiu la Racoviţa, dar şi aici Securitatea i-a depistat. Didu, cum îl numeau pe prietenul lor, Raţiu, i-a scos din sat într-o căruţă, acoperiţi cu tulei de porumb. Au plecat spre munte, dar într-una din zile s-au confruntat cu securiştii în luptă directă. „Pe o cărare de munte am întâlnit patru pădurari în uniformă. Unul pe nume Bobanga s-a aruncat ca o fiară la picioarele lui Dumitriu pentru a-l imobiliza. A urmat o luptă din care Bobanga a fost grav rănit, decedând în drum spre spital. În faţa acestei situaţii eu am strigat: Toţi armele jos şi patru paşi înapoi. Am reuşit să scăpăm în adâncul pădurii“, se mai arată în scisoarea Lenuţei Faina. Acest incident a fost foarte dureros, pentru că acel Bobanga era fratele lui Ioan Bobanga, cel care i-a găzduit pe fugari cu multă bunavoinţă. Lenuţa şi Dumitriu şi-au continuat drumul. Au ajuns la Avrig, la Oancea, care i-a găzduit un timp. De aici au plecat spre Săcădate. În drum spre gara Avrig au fost opriţi de doi jandarmi, care i-au legitimat şi le-a luat actele la postul de miliţie, reţinându-le până a doua zi. Ei nu s-au mai dus să-şi ridice actele. La trei săptămâni după acest incident, la primăria din Noul Român au venit doi securişti cu buletinele confiscate. A fost interogat notarul Freciu în privinţa acelor acte. Notarul n-a recunoscut că le-a eliberat el chiar dacă au fost luate amprente şi probe de scris. Ancheta a durat două săptămâni după care cazul a fost abandonat. De la Săcădate a urmat Glâmboaca, unde Aurel Moisin şi un anume moş Tăvală i-a găzduit părinteşte timp de două săptămâni. Pentru că era tot mai greu să se ascundă de securişti, ei s-au hotărât să se alăture grupului din munţi condus de Ogoranu. Pentru aceasta aveau nevoie de ajutorul lui Ioniţă Greavu din Noul Român. Făcând slalom printre privirile vecinilor lui Ioniţă care erau informatori au ajuns în şopronul prietenului lor. Erau obosiţi, aveau încălţămintea distrusă şi muniţiile pe terminate. Ioniţă Greavu le-a completat toate cele necesare: binoclu, hărţi, 150 de cartuşe şi bocanci. Au stat doar câteva zile pentru a se odihni şi apoi au plecat. În acea perioadă podurile de trecere peste Olt aveau pază militară din comanda securităţii şi care aveau ordin să legitimeze orice trecător. Cu ajutorul lui Gheorghe Bucureasa, şeful grădinii de zarzavat de lângă Olt, prieten cu Ioniţă Greavu, ei au trecut Oltul cu barca. Operaţiunea le-a reuşit, dar Bucureasa a fost anchetat de Securitate fiind pârât de Aurel Negruţ, paznicul de noapte. După acea acţiune, securiştii au confiscat toate bărcile de pe Olt.

A devenit Ana de la Aluniş

     Lenuţa şi Dumitriu au ajuns din nou la Ioan Rodeanu la Poiană. De aici au plecat pe la mulţi alţi prieteni şi cunoscuţi. Lenuţa a ajuns la un cojocar unde a învăţat meserie şi să brodeze. Acolo oamenii au cunoscut-o sub numele de Ana de la Aluniş. Ea ajuta în acel sat la secerat. De multe ori securiştii care erau prezenţi printre ţăranii care secerau îi lăudau hărnicia neştiind însă cine este acea tânără pricepută şi harnică. Într-o zi, Lenuţa s-a hotărât să meargă din nou la David Raţiu, la Racoviţa. Era prima dată când cei doi fugari se despărţeau. Dumitriu, pe numele adevarat Ionele Gheorghe, originar din Arieşeni-Scărişoara, a rămas la Poiană. Acolo el s-a înfruntat cu securitatea. În luptă deschisă cu securiştii a fost trădat şi omorât. Eroul Ioan Dumitriu zace într-un mormânt necunoscut, fără cruce, familia lui neştiind nimic despre modul în care a trecut în nefiinţă fiul lor. Lenuţa spunea tuturor: „Niciodată n-am stiut ce-i frica, am avut un curaj nemaipomenit. Adevărul e că am simţit aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu în momentele grele ale vieţi mele“. Prin închisori detinuţii politici vorbeau foarte des de Elena Faina, zicându-i „Crăiasa munţilor şi zâna pădurilor (femeie vrajită), pentru că nimeni nu se putea apropia de ea, nici securitatea. Erau de fapt basme cu care oamenii înfometaţi şi chinuiţi îşi făceau inima bună“.
Arestată de Crăciunul din 1952
 

Ramasă singură, Lenuţa Faina a continuat pribegia prin ţară. „Simţeam ca o chemare arzătoare de a mai vedea o dată familia lui Ioniţă Greavu, care în momentul cel mai greu şi de răscruce al vieţii mele m-a primit cu drag şi cu caldură riscând foarte mult. Aveau trei copii mici şi doi batrâni de peste 80 de ani. Cu toate acestea, Ioniţă şi Victoria Greavu au riscat foarte mult, fiindu-mi prieteni şi sfătuitori. A fost ultimul meu drum la Noul Român. Am venit pe podul de peste Olt de la Arpaş. M-a oprit santinela şi m-a întrebat cine sunt. I-am răspuns că sunt din Scorei şi am mama grav bolnavă şi mi-a cerut să o anunţ pe sora mea din Noul Român să vină acasă. Soldatul m-a crezut şi mi-a spus să mă duc. La Noul Român am stat o noapte şi o zi. În a doua noapte, prietenul şi camaradul lui Ioniţă, Aurel Filip, a venit cu un car cu boi să mă scoată din sat. M-au acoperit cu otavă şi am plecat spre Arpaş. Am mers cu carul până aproape de Scorei unde ne-am despărţit. Prietenii mei s-au întors acasă pe alt drum, pe la Cârţa scăpând uşor de somaţia santinelei. Eu am rămas la familia Oancea. În ajunul Craciunului în 1952, pe la miezul nopţii, a venit securitatea să mă aresteze. Am fost din nou trădată. În faţa securiştilor era Dordea din Sibiu. Era un om slăbuţ şi mic de statură, care ştia pe unde mă ascundeam. M-au luat din pat unde dormeam cu fata lui Oancea şi m-au scos în curte temându-se să nu trag în ei cu arma automată. În stradă mă aştepta un camion militar plin cu soldaţi şi alte trei maşini mici. Toţi erau într-o tensiune şi o nervozitate nemaiîntâlnită. Un căpitan mi-a luat poşeta. L-am întrebat zâmbind de ce era nevoie de o armată pentru a aresta o singură femeie. Dacă nu eram arestată intenţionam ca în dimineaţa aceea de Crăciun să urc la Suru. Nenorocul meu, ghinion. Se încheiau patru ani de pribegie prin ţară. M-au dus la Sibiu, la securitate. Din celula care mi-a fost repartizată, cu ochelari de tablă, m-au dus în faţa colonelului Crăciun. Acesta m-a întrebat pentru început de ce nu m-am predat până atunci. I-am raspuns: Pentru că în anul 1948, până să-ţi dovedeşti nevinovăţia erai omorât în bătaie. După această primă întâlnire cu cel mai odios securist a urmat drumul lung şi greu al anchetelor de zi şi noapte. Au fost atât de grele, dar le-am suportat cu cinste şi demnitate. În tot timpul cât eram în celulă mă rugam la Dumnezeu. Am fost condamnată la 25 de ani muncă silnică“, se destăinuia în scrisoare Lenuţai Faina. Nu am găsit date despre perioada de detenţie a Lenuţei Faina. După executarea a 14 ani de muncă silnică a fost eliberată. S-a căsătorit cu Aurel Popa, legionar, din Decea-Alba. Se uneau astfel două vieţi marcate de lagărele şi temniţele comuniste. În aceeaşi scrisoare, ca de altfel şi în volumul „Lacrima Prigoanei“, ambele semnate de luptătoare, apar urmatoarele:
l. Ionica Fulicea a murit în închisoarea Gherla chinuit şi torturat în acţiunea demascării duse de Popa Ţanu.
2. Sandu Fulicea a ajuns acasă la Margineni după şapte ani de detenţie împreună cu soţia lui, Victorita. Sandu s-a stins din viaţă fără a i se putea stabili un diagnostic.
3. Dumitriu (Ionele Gheorghe) a murit împuşcat în luptă cu securitatea în Poiana Sibiului, doarme undeva fără cruce, fără să ştie cineva.
Elena Faina Popa a murit la 21 februarie 1996 şi este înmormântată în cimitirul din Decea. (Lucia BAKI)