Muntele Moria, situat în partea de răsărit a Ierusalimului Vechi, chiar lângă Poarta de Aur, la circa trei sute de metri de Grădina Ghetsimani şi Valea Cedrilor, ne duce de la Avraam evreul care a plecat din Ur-ul Mesopotamiei, până la Ioshua, adică Iisus Hristos căruia noi îi spunem Mesia cel proorocit de profeţii din vechime. În acest loc s-a întâmplat una dintre faptele pe care mintea omului nu o poate înţelege: Avraam îl aduce ca jertfă pe fiul său, Isaac, după cum îi porunceşte un Dumnezeu pe care îl credem, la prima impresie, cel puţin paradoxal: o zeitate care îşi pune tatăl să-şi jertfească fiul, nimic ieşit din comun dacă ne gândim la faptul că numeroase popoare, precum vechii cartaginezi, recurgeau la astfel de jertfe pentru a-şi îmblânzi zeităţile. De unde a fost luat acest Dumnezeu care i-a poruncit lui Avraam să-şi ucidă fiul? A fost o încercare pentru Avraam, care n-a pregetat, şi s-a supus fără să crâcnească. Dar a venit din văzduh un înger, un sol al ,,eliberării“, care i-a spus: ,,Dumnezeu numai ţi-a încercat credinţa, nu-ţi ucide fiul!“. Trebuie totuşi să facem un exerciţiu de imaginaţie ca să ne punem în locul lui Avraam, părintele a trei religii, care sunt în conflict şi în ziua de astăzi.
Sacrificiu şi binecuvântare
Biblia spune: ,,După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: ,,Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Și Dumnezeu i-a zis: ,,Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu! Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: ,,Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi“. Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă,le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: ,,Tată!“ Iar acesta a răspuns: ,,ce este, fiul meu?“ Zis-a Isaac: ,,Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă? Avraam însă a răspuns: ,,Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!“ Și s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: ,,Avraame, Avraame!“ Răspuns-a acesta: ,,Iată-mă!“ Iar îngerul a zis: ,,Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău“. Și ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Și ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui isaac, fiul său. Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică Dumnezeu poartă de grijă, şi de aceea se zice astăzi: ,,În munte Domnul Se arată“ (Facerea 22, 1-15). Ce a făcut, de fapt, Avraam? A renunţat la ceea ce iubea mai mult pentru un Dumnezeu care îi cerea ceva ieşit din comun, chiar anormal să-şi ucidă copilul de dragul acestei zeităţi ce se pretindea ,,Dumnezeul cel adevărat“. Avraam şi-a pus viaţa, viitorul genealogic, dar şi speranţa, în mâinile acestei ,,persoane“ metafizice care i-a cerut mai întâi să părăsească ţinutul strămoşilor săi pentru un viitor nesigur, o călătorie spre ,,necunoscut“, apoi îi cere să-şi sacrifice fiul natural, care a venit ca o ,,binecuvântare“ pentru credinţa lui, pentru că, din punct de vedere natural, el şi Sara nu puteau avea copii. Teologic ne putem da cu părerea în multe feluri: ,,preînchipuirea“ jertfei lui Iisus pe Cruce, etc. Nouă ne place să facem legătura între iudaism şi creştinism prin prisma credinţei noastre, dar pentru ochiul avizat al istoricului, al cercetătorului, care lucrează cu alte instrumente, lucrurile stau cu totul altfel. Între creştinism şi iudaism nu este nicio legătură, decât faptul că o grupare ,,eretică“ s-a rupt la un moment dat şi a urmat un învăţător ,,obscur“ pe care evreii nu l-au recunoscut iar adepţii săi au riscat totul pentru că au crezut în El şi L-au mărturisit ca pe Fiul lui Dumnezeu ce s-a pogorât în istorie, pentru a curăţi istoria. Aşa privesc istoricii lucrurile. Înseamnă că suntem eretici dacă cercetăm şi alte idei? Devenim apostaţi dacă ne legăm şi de instrumentele cercetării? Este un demers obligatoriu să cunoaştem iudaismul la el acasă, şi nu cum ,,vrem“ noi să-l vedem. Acest lucru nu înseamnă că noi nu îl mărturisim pe Iisus ca pe om şi Dumnezeu. Nu în ultimul rând, pe Mesia cel proorocit de Isaia şi alţi profeţi. O altă binecuvântare vine asupra lui Avraam, ca răsplată pentru credinţa lui, urmată de o nouă promisiune: ,,Și a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer către Avraam şi a zis: ,,Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi ca nisipul de pe ţărmul şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu“ (Facerea 22, 16-18). Bineânţeles, punctul de vedere al creştinilor este că neamurile pământului au fost binecuvântate prin Iisus Hristos, plecat şi el din poporul lui Avraam la un moment dat, însă majoritatea evreilor nu împărtăşesc această opinie, şi trebuie să cunoaştem lucrul acesta însă fără a părăsi adevărurile credinţei noastre. Dalai Lama, de exemplu, spune că este foarte periculos să-ţi schimbi credinţa.
Între credinţă şi puterea magico-religioasă
,,În facerea, spune Mircea Eliade, un singur sacrificiu este descris în detaliu: acela al lui isaac (22: 1-19). Domnul i-a cerut lui Avaraam să-i aducă jertfă propriul său fiu în holocaust (olah) şi Avaram se pregătea să-l sacrifice, când lui Isaac i-a fost substituit un berbec. Acest episod a dat naştere la numeroase controverse. S-a remarcat, între altele, că termenul ,,holocaust“ este repetat de şase ori. Or, acest tip de sacrificiu pare să fi fost împrumutat de la canaaneeni după instalarea definitivă a triburilor. S-a vorbit, de asemenea, despre ,,idealizarea trecutului“. Totuşi, nu trebuie uitat că Facerea conţine numeroase istorii sordide, ,,care arată că redactorii erau preocupaţi mai degrabă de transmiterea fidelă a tradiţiilor decât de idealizarea lor“. Oricare ar fi originea sa, episodul ilustrează cu o forţă inegalată în Vechiul testament semnificaţia profundă a credinţei ,,avraamice“. Avraam nu se pregătea să-şi sacrifice copilul în vederea unui rezultat; cum a făcut-o Mesha, regele moabiţilor, sacrificându-şi întâiul născut pentru a forţa victoria sau Jefte, care s-a angajat faţă de Iahve să-i ofere în holocaust prima prima persoană care, după victorie, va veni în întâmpinarea sa, fără să-şi imagineze că aceasta va fi propria fiică, unicul copil. Nu e vorba în cazul lui Avraam, de sacrificiul primului născut, ritual care, de altfel, n-a fost cunoscut decât mai târziu şi care n-a devenit niciodată obişnuit la israeliţi. Avraam se simţea legat de Dumnezeul său prin ,,credinţă“. El nu ,,înţelegea“ sensul actului pe care Dumnezeu i-l ceruse, în vreme ce aceia care îşi ofereau primul-născut unei zeităţi, îşi dădeau prea bine seama de semnificaţia şi forţa magico-religioasă a ritualului. Pe de altă parte, Avraam nu se îndoia deloc de sfinţenia, perfecţiunea şi atotputerea Dumnezeului său. Prin urmare, dacă actul prescris avea toate aparenţele unui infanticid, aceasta era din cauza neputinţei înţelegerii umane. Numai Dumnezeu cunoştea sensul şi valoarea acestui gest care, pentru toţi ceilalţi, nu se distingea în nici un fel de o crimă. Avem aici de a face cu un tip special de dialectică a sacrului: ,,profanul“ nu numai că e transmutat în ,,sacru“, părăsindu-şi structura sa dintâi (o piatră sacră nu încetează de a fi piatră), dar ,,sacralizarea“ nu este sesizabilă decât de către inteligenţă: infanticidul nu este transformat într-un ritual vizând un anumit efect specific (cum se petreceau lucrurile la aceia care îşi sacrificau primii născuţi). Avraam nu îndeplinea un ritual (pentru că el nu urmărea nici un obiectiv şi nu înţelegea sensul actului său); pe de altă parte, credinţa lui îl asigura că nu era vorba de o crimă. S-ar spune că Avraam nu se îndoia de ,,sacralitatea“ gestului său, dar ea era ,,irecognoscibilă“ şi, prin urmare, incognoscibilă. Meditaţia asupra acestei imposibilităţi de a recunoaşte ,,sacrul“ (deoarece ,,sacrul“ este cu desăvârşire identificat cu ,,profanul“) va avea consecinţe considerabile. După cum vom vedea, ,,credinţa avraamică“, va permite poporului evreu, după a doua distrugere a Templului şi dispariţia statului, să suporte toate încercările tragicei lui istorii. Şi, tot astfel, meditând asupra exemplului lui Avraam, într-o epocă atât de tîrzie precum secolele al XIX-lea şi al XX-lea, unii gânditori creştini au surprins caracterul paradoxal şi, în ultimă instanţă, ,,irecognoscibil“ al credinţei lor“. Avem exemplul lui Kierkegaard, părintele existenţialismului, care renunţă la logodnica sa în speranţa că Dumnezeu i-o va restitui, pentru că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Credinţa avraamică ne urmăreşte toate aspectele vieţii noastre, pentru că în scenă intră metafizicul, iar acest ,,metafizic“ aduce cu sine şi speranţa, dar nu cea din ,,cutia Pandorei“ ci speranţa clădită pe ,,stânca credinţei“. (Ştefan BOTORAN)
