- Luptătorii anticomunişti din satul Olteţ: elevi, studenţi, preoţi, dascălul şi ţărani
Un grup de tineri, elevi şi studenţi, susţinuţi de intelectualii satului, preoţii, dascălul, dar şi de ţărani, au format rezistenţa anticomunistă din satul Olteţ. Au fost atraşi lângă ei şi studenţii Gheorghe Duminică şi Nicolae Stanciu din Aluniş-Olt, dar care se aflau la Combinatul Chimic din Victoria. Au fost arestaţi în 1949 şi condamnaţi, iar după eliberare continuă activitatea anticomunistă. Sunt arestaţi din nou în aprilie 1959 şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Se întorc acasă din închisori şi lagăre de muncă în 1964, sfârşiţi de puteri, bolnavi, când li se rfuză încadrarea în muncă în profesiile lor. Octavian Cârje din Olteţ, stabilit în Braşov, a pus pe hârtie, în august 2008, suferinţele îndurate de el şi de grupul luptătorilor anticomunişti din Olteţ, text pe care Monitorul de Făgăraş îl redă în serialul ,,Rezistenţa Anticmunistă”. Octavian Cârje a decedat în 2011 şi a fost înmormântat în cimitirul din Olteţ. În memoria lui, AFDPR a montat o placă din marmură pe casa în care a locuit.
Grupul de tineri format din elevi şi studenţi
,,Cu mult înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în satul Olteţ din fostul judeţ Făgăraş a luat fiinţă un mic grup anticomunist alcătuit din liceeni de la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş. Din acest grup au făcut parte: Cârje Nicolae, Greavu Nicolae, Cristea Ioan şi Stanislav Iulian la care s-au alăturat preotul greco-catolic Cornea Samoilă, învăţătorul Vichente Lungociu şi destoinicul ţăran Gheorghe Leluţiu. Toţi aceştia prin acţiunile lor, festivităţile lor, antrenează întreaga generaţie tânără de băieţi şi fete care se alătură lor cu sufletul curat. Aceşti tineri făceau parte din generaţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, gândeau la fel ca şi el şi acţionau în acelaşi mod. Urmează perioada de dictatură carlistă care determină grupul să se retragă în clandestinitate, iar tinerii pornesc spre diferite facultăţi. ,,Dictatura antonesciană” are şi ea un rol nefast asupra generaţiei tinere a neamului nostru, intelectualitatea întemniţată, iar cei rămaşi sunt trimişi pe frontul de răsărit de unde în mare parte nu se mai întorc. Diabolica ocupaţie bolşevică ce a urmat începe acţiunea luptei de clasă, a colectivizării şi a desfiinţării noastre ca naţie. Acum a venit rândul generaţiei mele pentru a intra în lupta de apărare a integrităţii neamului, a credinţei noastre, a tradiţiei democratice şi a tot ce aveam noi mai sfânt pe acest pământ, pe care anticristul dorea să o nimicească. Studenţii şi liceenii au fost primii dintre cei ce au observat pericolul bolşevic şi au acţionat în consecinţă, încep să organizeze grupuri pe facultăţi şi liceeele din întreaga ţară, împiedicând acţiunile cotropitorilor. Toate liceele şi facultăţile din Braşov aveau în anul 1948 câte un grup bine organizat. Din Grupul Liceului Industrial ,,Regele Mihai I” Braşov condus de Petrică Paraschiv făceau parte: Pavel Borzea, Gheorghe Sofonea, Nistor Octavian, Cârje Octavian şi Valer Gavrilă. Idealul nostru era: un naţionalism curat, dragoste de neam şi ţară, credinţă în Dumnezeu şi o viaţă de familie demnă. Comunismul instaurat la noi în ţară cu ajutorul tancurilor sovietice nu dorea niciuna din aceste calităţi, iar atunci noi puteam rămâne nepăsători? Desigur, nu. Astfel am început cu toată puterea noastră de convingere, a cuvântului de la om la om să explicăm şi să lămurim. Dar printre cei contactaţi s-au găsit şi oameni de rea-credinţă, care ne-au trădat. Suntem arestaţi cu toţii, înfometaţi şi maltrataţi în beciurile Securităţii din Braşov, apoi depuşi la penitenciarul Braşov în depozitul securităţii şi în final judecaţi, condamnaţi, condamnaţi cu suspendarea exercităţii pedepsei ori achitaţi. După eliberarea din luna iunie 1949, supravegherea permanentă a securităţii era vizibilă la orice pas, în plus vizele săptămânale la postul de miliţie, interdicţia de a părăsi localitatea sau de a urma o facultate fac viaţa aproape imposibilă. La ţară încep presiunile pentru intrarea oamenilor în colectiv, ceea ce îi determina pe aceştia să-i urască pe comunişti.
Stanciu şi Duminecă din Aluniş Olt
În anul 1950 erau în zona noastră doi studenţi olteni urmăriţi de securitate ce lucrau în Combinatul Victoria sub nume fals. Aceştia se numeau Stanciu Nicolae şi Duminecă Gheorghe, ambii din Aluniş Olt. Aceştia sunt foarte repede identificaţi de săteanul meu Nicolae Greavu, care avea deja un mic grup format în satul Olteţ. Din acest grup făcea parte Ioan Leluţiu, Ioan Monea, Vasile Surdu, iar pe mine m-au asimilat din oficiu, ştiindu-mă implicat în aceleaşi acţiuni la Braşov. Era în curs de primire în grup şi Nicolae Oprea, dar depăşiţi de evenimente acest fapt nu s-a mai împlinit. Grupul acţiona în sensul informării sătenilor despre pericolul ce îi aşteaptă prin colectivizarea şi comunizarea populaţiei. Sătenii au înţeles foarte repede preocupările noastre, au devenit conştienţi de pericolul ce îi aşteaptă şi s-au ataşat nouă cu trup şi suflet. Eram sprijiniţi şi de intelectualii mai în vârstă pe care doresc să-i amintesc: Aurel Leluţiu- preot greco-catolic de Roma, Ionică Leluţiu economist (fratele preotului, ambii persecutaţi ulterior, preotul făcând 7 ani de închisoare la Sighet), Alexandru Leluţiu, colonel, permanent încurajând sătenii la rezistenţă şi demnitate. Nu pot să uit destoinicul ţăran Gheorghe Leluţiu ce era permanent alături de noi. Legăturile noastre s-au extins spre Sâmbăta de Sus reluând legăturile cu Octavian Nistor, luptător mai vechi şi în contact aici cu Victor Florea, care pentru activitatea lui anticomunistă este ţinut 20 de ani în închisoare, se eliberează în 1964, nu este lăsat să-şi continue profesia în medicină, face facultatea de mecanică şi devine inginer. Nicolae Stanciu face legătura între grupul nostru şi a celui din Făgăraş, însoţit de mine facem câteva drumuri la Braşov în scopul întâlnirii cu vechiul luptător anticomunist Nicu Păun. În primăvara anului 1951, în zona Făgăraşului, încercuit de securitate, încearcă să fugă, este împuşcat şi prins. După cumplite maltratări în beciurile securităţii dezvăluie legăturile din zonă, după care urmează şi arestarea noastră, a celor din satul Olteţ.
În noaptea de Înviere a anului 1951, aprilie 29
Bătăile clopotelor ce anunţau Învierea Donului, se contopesc cu bătăile securiştilor în uşile familiilor noastre, tot satul este alarmat, asistând neputincis la arestarea noastră. Am fost ridicaţi din mijlocul familiilor ce au rămas cu ochii în lacrimi următorii: Greavu Nicolae, student teolog, Monea Ioan, elev, Leluţiu Ioan, elev, Surdu Vasile, elev, Cârje Octavian, tehnician. Legaţi cu cătuşe la mâini, cu ochii acoperiţi cu ochelari falşi, aruncaţi într-un camion şi transportaţi la Securitatea din Făgăraş, iar în ziua următoare la Securitatea Sibiu. Au urmat două luni de tortură în care nu am văzut lumina zilei şi nici diferenţa dintre zi şi noapte nu o puteam face. Ţinuţi în celulele numite de noi mormânt, fără lumină, iar în loc de pat o scândură pe patru ţăruşi printre care mişunau şobolanii. După aceste două luni suntem depuşi la închisoarea din Sibiu. Judecaţi de Tribunalul Militar din Sibiu, suntem condamnaţi prin Sentinţa nr. 15/1952, după cum urmeză:
1.Greavu Nicolae, student teolog, condamnat la 12 ani temniţă grea
2.Leluţiu Ioan, elev la Liceul Sf. Vasile Blaj condamnat la 12 ani temniţă gtea
3.Monea Ioan, elev la Liceul Sf. Vasile Blaj, 10 ani temniţă grea.
- Cârje Octavian, tehnician proiectant, condamnat 8 ani
- Surdu Vasile, elev la Liceul Sf. Vasile Blajm condamnat la 6 ani
6.Stanciu Nicolae şi Gheorghe Duminecă, studenţi amândoi, sunt condamnaţi la pedeapsa cu moartea într-un proces şi executaţi la închisoarea Cetăţuia din Braşov.
Transferaţi la Jilava
După această condamnare, în luna februarie 1952, suntem transportaţi cu duba tren la închisoarea Jilava pentru triere, după profesiuni şi politica făcută. Greavu Nicolae, Leluţiu Ioan, Monea Ioan şi Surdu Vasile sunt trimişi la închisoarea din Aiud pentru executarea pedepsei, iar eu, Cârje Octavian, sunt trimis la închisoarea din Gherla pentru a lucra în fabrica de acolo. Aici drumurile noastre s-au despărţit şi ne vom revedea în anul 1964. Despre toată suferinţa din închisori s-au scris multe cărţi, dar numai cele scrise de cei ce au pătimit viaţa de închisoare pot exprima cât mai aproape de realitate toate pătimirile, toate umilinţele, toată mizeria şi foamea trăită de noi. Despre reeducarea prin tortură practicată de administraţia iudeo-bolşevică în închisorile din Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, au scris Dumitru Bordeianu, Virgil Maxim şi mulţi alţii. Eu am avut norocul să ajung la închisoarea Gherla când torturile deţinut contra deţinut au încetat. Au continuat turnătoriile şi pedepsele date de politrucii administraţiei, dar m-a ferit Dumnezeu de a fi mutilat sufleteşte.
Coloniile de muncă Periprava, Grindu, Noua Culme
În anul 1954 sunt transferat la închisoarea din Aiud şi rămân în celularul Aiudului până în anul 1959 la expirarea pedepsei dată de instanţă când primesc o nouă pedeapsă administrativă de 60 de luni, dată de securitate. Sunt dus sub excortă la colonia de muncă ,,Culmea Nouă” pe canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi în toamna aceluiaşi an (1959) la colonia ,,Grindu” din Delta Dunării. Aici lucrez în agricultură şi apoi la construcţii sub pază permanentă şi anchete perioadice de la centru. În iarna 1959-1960 sunt trimis la recoltat de stuf în Delta Dunării, muncă istovitoare cu mari pierderi de vieţi omeneşti. În primăvara anului 1960 suntem conduşi pe dunele de nisip din ,,Sahara României” în colonia de muncă Periprava. Aici lucrez până în 29 aprilie 1964 când îmi expiră şi această nouă pedeapsă ilegală şi criminală. Şi aici m-am bucurat de colegi de muncă şi suferinţă excepţionali. Aceştia sunt Ioan Victor Pică, Nicolae Mazăre, Lavric Anton, Moise Bărcuţean şi mulţi alţii. Sunt pus în libertate după 14 ani, una lună şi una zi de închisoare crudă şi nedreaptă dată de o instituţie criminală, Securitatea, ce acţiona la ordinul unei puteri străine. După eliberare, reuşesc cu greu să urmez o facultate şi să obţin diploma de inginer mecanic. Lucrez la intreprinderea de Autocamioane din Braşov până la pensionare”. (Octavian Cârje, 15 august 2008, Braşov)
