Psihologia este o ştiinţă care studiază trăsăturile sufleteşti, spirituale şi morale ale unei persoane: gândirea, inteligenţa, voinţa, stările afective, caracterul. Pornind de la individ, cercetările psihologice s-au extins, din secolul al XIX-lea şi asupra comunităţilor umane, fiind elocvente în conturarea profilului moral-spiritual al popoarelor şi naţiunilor. Privitor la poporul român, a rămas de referinţă lucrarea prof. Dumitru Drăghicescu ,,Din psihologia poporului român”, apărută la Bucureşti, în 1907 şi reeditată în 2013. Psihologia unui popor, spune autorul, nu este un dat fix, repetabil, aproximativ, la fiecare din indivizii aparţinători, ci o suită de stări, atitudini, comportamente descifrate în timp, influenţate de o mulţime de factori. Factorii care determină psihologia colectivă pot fi de natură fizică: rasa, clima, geografia (aşezarea, relieful, mare, munte) şi de natură istorico-socială. Mai importanţi sunt cei din urmă, în care se includ: organizarea statului, instituţiile publice, legile, alcătuirea societăţii, starea materială şi culturală, raporturile cu vecinii, dependenţa de puterile străine. Autorul analizează evoluţia acestor factori, pe parcursul a două milenii, de la etnogeneza daco-romană, până la vremea scrierii cărţii, când România era un regat, fără ca unitatea politică naţională să fie înfăptuită. D. Drăghicescu subliniază că neamul nostru are o istorie întunecată, s-a menţinut multă vreme la limita supravieţuirii, ceea ce a frânat dezvoltarea proprie, unitară, omogenă şi neatârnată. După retragerea legiunilor romane, în anul 270, valurile de lovituri sălbatice ale popoarelor migratoare, urmate, epoci întregi, de stăpânirea bulgaro-slavă, turcească, grecească (fanariotă), ungurească, rusească, hegemonia puterilor europene au menţinut neamul românesc într-o perpetuă stare de servitute: ,,La noi au poruncit şi s-au făcut stăpâni toţi câţi au trecut”. Trecutul nostru, cu excepţia unor mici intervale, a fost impersonal, anonim, nu cum am fi dorit noi, ci după jugul şi capriciile vecinilor. Opresiunile istorice au determinat degradarea trăsăturilor psihologice ale neamului nostru, extinderea mentalităţilor negative. Românul se caracterizează prin pasivitate. Limitat la o rezistenţă defensivă, nu angajează nicio energie pentru a se afla în ofensivă. Lipsa de voinţă îl face superficial, preferă improvizaţia în locul efortului metodic, de durată. Acestea îl fac leneş, apatic, gata să dea vina pe fatalitate, ori să aştepte la nesfârşit miracole, chiar de la relicvele considerate sfinte. Prin nepăsare şi fatalism românul devine indolent şi apatic. Dacă necazul vine de la Dumnezeu sau de la Necuratul, e inutil să lupţi împotriva lui. Autorul este alarmat de faptul că în sufletul poporului s-au îngrămădit prea multe superstiţii şi prejudecăţi, care lasă realitatea în ceaţă, ignoră raţiunea şi ofilesc acţiunea. La 1906, când au fost formulate aceste observaţii, autorul anticipează că România se află la un început de drum, prin care va depăşi cu forţe proprii şi dezvoltare independentă, vitregiile trecutului. (Prof. Liviu IOANI)
