Joi, 30 ianuarie a.c., îi prăznuim pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Pentru că sunt prăznuiţi împreună, sărbătoarea poartă numele de Sfinţii Trei Ierarhi.
Sfântul Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare face parte dintre scriitorii încadraţi în grupul capadochienilor. Aceşti autori au arătat o mare înclinare spre Şcoala Alexandrină. Vasile cel Mare, Grigore de Nissa- fratele mai tânăr al Sfântului Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz au făcut parte din acest grup. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, la Cezareea Capadochiei, într-o familie creştină înstărită. Bunicul său a fost martirizat în vremea prigoanei lui Diocleţian, iar bunica lui din partea mamei, Macrina, a fost ucenica Sfâtului Grigore Taumaturgul, în Pont. Mama sa se numea Emmeria, iar tatăl său, care se numea tot Vasile, a fost unul dintre cei mai renumiţi retori şi avocaţi ai cetăţii. Familia a fost binecuvîntată cu zece copii, dintre care patru au fost dăruiţi Bisericii: Macrina, fiica cea mare, a îmbrăţişat haina monahală şi a înfiinţat o mănăstire de maici în proprietatea ei de la Annesi, iar alţi trei dintre copii au ajuns episcopi- Vasile, Grigore de Nissa şi Petru de Sebaste. Vasile este instruit mai întâi de către tatăl său, după care îşi completează studiile la Cezareea, Constantinopol, unde frecventează cursurile renumitului rector Libanus şi la Atena unde a rămas în jur de patru-cinci ani. Aici i-a avut colegi pe viitorul împărat Iulian Apostatul şi pe Grigore De Nazianz cu care a legat o strânsă prietenie. În anul 356 se întoarce acasă şi profesează o vreme ca retor, dar este convins în cele din urmă de sora sa, Macrina, să se călugărească şi el. În anul 357 d.Hr. se botează şi vizitează cele mai vestite mănăstiri din Egipt, Siria şi Palestina, după care îşi vinde averea şi se retrage într-un loc pitoresc din apropierea Neocezareei, pe marginile Irisului, în apropiere de Annesi. Aici îl găseşte prietenul său, Grigore de Nazianz, în timp ce Vasile lucra la Filocalia origenistă (358-359) şi la regulile pentru călugări. Eusebiu de Cezareea îl hirotoneşte preot cu gândul de a-l avea lângă sine. În anul 370 Vasile îl urmează în scaunul de episcop, cu toate uneltirile partidei ariene. Avea vârsta de 40 de ani când a ajuns mitropolit al Capadochiei şi exarh al Pontului. A luptat cu pana şi cuvântul împotriva ereziilor, în special împotriva arienilor şi macedonienilor, dar s-a impus chiar şi în faţa împăratului Valens. Împăratul, adept al partidei ariene, a luat cu forţa o biserică din Antiohia şi a dat-o arienilor. Atunci Vasile s-a dus la Constantinopol unde l-a înfruntat pe împărat. ,,Tot la învinuiri te întorci Vasilie? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa“ i-a reproşat împăratul. Sfântul Vasile însă a replicat: ,,Se cuvine mie, pentru dreptate a muri. Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de o credinţă cu tine“. În cele din urmă, prin consensul lor, cele două tabere s-au rugat în faţa bisericii închise şi pusă sub pază severă, aşteptând răspunsul Cerului. În momentul în care Vasile a rostit ,,Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin“ s-a auzit un zgomot prelung şi uşile s-au deschis. El a întemeiat şi un spital pentru săraci la marginea oraşului. A păstorit doar nouă ani pentru că s-a stins la vârsta de 49 de ani din cauza regimului sever de viaţă pe care şi l-a impus şi a mortificărilor făcute. Scrierile sale au avut un caracter practic şi ascetic, bazate pe adevărurile dogmatice. Spicuim din prodigioasa operă a Sfântului Vasile cel Mare: ,,Contra lui Eunomiu“, ,,Despre Sfîntul Duh“, ,,Despre originea răului“, ,,Despre Botez“, ,,Despre Credinţă“, ,,Despre Judecata lui Dumnezeu“, ,,Moralia“. Cele două reguli ale sale, mare şi mică, fac din el legislatorul monahismului răsăritean, iar scopul lor a fost acela de a reglementa moral şi juridic şi de a dezvolta viaţa comună (cenobitică) a călugărilor, preferând-o celei eremitice, singuratice. ,,Educaţia cu forţa nu poate fi temeinică, ci doar ceea ce pătrunde cu bucurie şi veselie rămâne înrădăcinat adânc în sufletele receptive“ este una din vorbele sale de duh. ,,Morţilor li se cuvine să doarmă peste măsură, nu celor vii“ mai spunea el.
Sfântul Grigore de Nazianz
Tatăl său a fost un păgân convertit la creştinism de către soţia sa, Nona, şi ajuns mai târziu episcop de Nazianz. Grigore s-a născut în acelaşi an cu prietenul său, Sfâtul Vasile cel Mare, în anul 330, la Arianz, lângă Capadochia. Îşi începe mai întâi studiile în casa părinţilor săi, după care pleacă la Cezareea Palestinei, bogată în biblioteca şi amintirile despre Origen. De aici purcede spre Alexandria Egiptului unde se adapă la izvoarele spirituale ale acestei şcoli celebre. La vârsta de douăzeci de ani intră în Şcoala superioară, ,,cea de aur“, din Atena unde studiază vreme de zece ani literatura, filosofia şi elocinţa. Se botează în anul 360 şi petrece o perioadă împreună cu prietenul său, Vasile cel Mare, pe malul Irisului. În anul 371 Sfântul Vasile cel Mare îl hirotoneşte episcop de Sasima, dar el consideră prea mare această demnitate arhierească şi se va retrage o perioadă la Nazians. ,,Fiind înzestrat cu capacităţi intelectuale deosebite, se distinge ca învăţat şi creator de poeme religioase. Darul elocinţei şi al aprofundării studiilor cu caracter teologic i-a adus supranumele de ,,Teologul“. Cuvântul său este rostit cu putere de convingere în Constantinopol, în predicile magistrale din capela Anastasis , ,,Învierea“ (Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar Onomastic Creştin). Predicile Sfântului Grigore au fost incluse în ,,Cuvântări teologice“ şi cunoscuta lucrare ,,Cuvântare apologetică“. În noiembrie 380 este numit episcop în Constantinopol, dar o parte a episcopatului i-a contestat numirea în cadrul celui de-al II-lea Sinod ecumenic din 381 care s-a ţinut la Constantinopol pe motivul că a refuzat numirea anterioară în cetatea Sasima. Îşi cere demisia, nu înainte de a ţine o cuvântare cu privire la cele două lumi, temporală şi atemporală. El a spus, în momentul în care şi-a înaintat demisia: ,,totul este schimbător…pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare“. Se va întoarce mai întâi la Nazianz, de unde se va retrage la Arianz, unde îşi va petrece ultimii ani de viaţă în rugăciune, studiu şi definitivarea lucrărilor începute. A plecat la Domnul în anul 390, după ce a lăsat în urmă o operă clară cu precizări dogmatice care au fost evidenţiate la Sinodul de la Calcedon din anul 451.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur face parte din scriitorii de factură antiohiană. ,,În jumătatea a doua a secolului al IV-lea, Antiohia Siriei ajunsese la apogeu politic, fiind favorizată de poziţia sa comercială şi militară. Din punct de vedere creştin, se bucura de un mare prestigiu care, în timpul sinoadelor contra lui Paul de Samosata, i-a tot crescut, devenind câmpul de luptă dintre arieni şi catolici. Aici demult se formase o şcoală creştină tradiţională care, sub influenţa studiilor profane de aici, ce preferau ştiinţele exacte şi pozitive (logica, matematica, medicina, dreptul), în dauna studiilor filosofice, se folosea, mai ales în interpretarea Sf. Scripturi, de o metodă ştiinţifică riguroasă, cu prioritate istorică şi literară. Şcoala aceasta s-a distins contra lui Origen şi contra Şcolii Alexandrine şi a apărut ca providenţială contra ereziior născânde, fiind reprezentată de bisericani foarte inteligenţi şi foarte culţi, aşa încât şi-a câştigat stima tuturor“. (Ioan M. Bota, Patrologia) Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut prin anul 344, în Antiohia, dintr-o familie nobilă. Tatăl său era ,,secundus magister militium Orientis“, înalt funcţionar al Imperiului şi comandantul trupelor imperiale din Siria. Este ucis într-o luptă iar Antuza, soţia sa, va refuza să se mai căsătorească pentru a-şi creşte cât mai bine copilul. A rămas văduvă la vârsta de douăzeci de ani. Sfântul Ioan a studiat elocinţa, filosofia, dreptul civil şi a pledat în procese. A fost elevul retorului Libanus şi al filosofului Andraghatius. În anul 369 este remarcat de episcopul Meletie, se botează şi este făcut lector, perioadă în care a ascultat lecţiile lui Diodor din Tars. În anul 374, după ce mama sa trece la cele veşnice, se retrage într-o mănăstire din jurul Antiohiei, iar după o vreme se va duce să locuiască într-o peşteră trăind o viaţă aspră. În anul 380 se reîntoarce la Antiohia pentru că sănătatea sa precară nu a suportat acest regim auster de viaţă. În anul 381 Meletie îl hirotoneşte diacon, iar în 386 este hirotonit preot de către episcopul Flavian şi însărcinat să predice Cuvîntul Domnului în catedrala din Antiohia. Omiliile sale îi vor duce faima pretutindeni. ,,În 387, în urma unor mari impozite şi jecmăniri ale fiscului imperial, a fost dărâmată statuia împăratului şi a familiei sale din Antiohia, act considerat crimă de les maiestate, pe care împăratul Teodosie hotărî să o pedepsească aspru. Populaţia disperată aştepta pedepsele. Episcopul Flavian plecă la Constantinopol să ceară iertare împăratului, chiar în începutul Păresimilor (N.R- Postul Paştelui), iar Sf. Ioan începu o serie de ,,omilii asupra statuilor“ în care, comentând Vechiul Testament, încuraja poporul abătut şi disperat, cerându-i în acelaşi timp să ducă o viaţă morală, părăsind viciile şi dezlipindu-se de bunurile lumeşti trecătoare. Când ţinu cea de-a 21-a omilie, anunţă succesul misiunii lui Flavian în faţa împăratului care, emoţionat până la lacrimi, acordă iertare poporului…“. (Ioan M. Bota, Patrologia). În anul 397, după ce episcopul Nectarie s-a stins din viaţă, Sf. Ioan Gură de Aur este numit episcop al Constantinopolului de către împăratul Arcadie. ,,Om energic, Sf. Ioan Gură de Aur a început să combată toate neregulile şi viciile, pe câte le vedea în cler, în mănăstiri, în poporul de jos şi în puternicii zilei, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, necruţând pe nimeni. El şi-a propus să reformeze şi să curme abuzurile în care alunecase biserica; suprimă mai întâi orice lux al casei episcopale, împiedică clerul să folosească în profitul său şi în paguba săracilor generozitatea persoanelor bogate; apără fecioarele şi diaconesele, oprindu-le să mai locuiască la clerici, ceea ce le expunea calomniilor despre corectitudinea lor, ceru văduvelor o conduită ireproşabilă, un nealterabil devotament, ceea ce îi aduse ura neîmpăcată alor trei dintre ele, care se uniră mai tîrziu cu împărăteasa Eudoxia pentru a-l pierde. În sfârşit, reorganiză administrarea averilor şi făcu un mare număr de opere de caritate“. (Ioan M. Bota, Patrologia) Începând cu anul 401 relaţiile sale cu împărăteasa Eudoxia în special, şi curtea imperială se înrăutăţesc. ,,Ele au fost reluate mai târziu, dar într-un mod rece; toţi cei loviţi de reformele episcopului s-au grupat treptat împotriva lui, îndeosebi Severin de Gabala, prelat curtezan, favoritul Eudoxiei. Sosirea Fraţilor Mari (Lungi) în anul 402, înveninară cu totul relaţiile Sf. Ioan Crisostomul cu curtea imperială şi precipitară un deznodământ pregătit de multă vreme. Călugării din Nitria, conduşi de cei care se numeau Fraţii Mari, persecutaţi în Egipt ca origenişti de Teofil, episcopul Alexandriei (401), s-au refugiat la Constantinopol. Episcopul îi găzdui fără să-i primească în comuniune; el refuză chiar de a primi o inscripţie din partea lor contra sa, dar curtea imperială îi chemă pe Sf. Ioan, pe Teofil şi pe Sf. Epifaniu să se justifice asupra acestei situaţii a origeniştilor refugiaţi la Constantinopol. Sf. Epifanie, sosit, află din informaţii sigure că Sf. Ioan nu-i origenist şi nu este în comuniune cu Fraţii Mari, dar Teofil, sosit în anul 403, îl acuză de erezie pe Sf. Ioan, reuşind să adune 26 de episcopi împotriva Sf. Ioan, împreună cu încă 10 episcopi nemulţumiţi şi cu cele trei văduve protejate de curtea imperială, care se socoteau insultate de patriarh, ele şi împărăteasa. Sinodul, prezidat de Teofil, convocă pe Sf. Ioan în localitatea ,,La Stejar“, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăţi de calomnii sau de lucruri ridicole. Ioan nu se prezentă şi, de aceea, fu depus“. (Ioan M. Bota, Patrologia) Sfântul Ioan Gură de Aur este exilat din ordinul împăratului Arcadie, mai întâi în Bitinia unde era căutat de mulţi dintre ucenicii săi, iar apoi în Armenia. Se stinge însă din viaţă în drum spre Armenia, din cauza itinerariului parcurs în mare parte pe jos şi a chinurilor şi umilinţelor din partea soldaţilor ce-l însoţeau, la Comana, pe malul Mării Negre, astăzi localitatea Bizeri din Turcia. Era data de 14 septembrie 407. Înainte să-şi dea sufletul în mâna lui Dumnezeu a rostit celebrele cuvinte: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“. Sf. Ioan Gură de Aur a lăsat posterităţii numeroase tratate de teologie, scrieri exegetice, dogmatico-politice, morale (,,Despre Penitenţă“, ,,Despre Sărbători“), sau cu caracter practic- ,,Despre căinţă“, ,,Despre duşmanii vieţii călugăreşti“, ,,Către călugărul Stagiriu chinuit de diavol“, ,,Comparaţie între un rege şi un călugăr“. Au rămas celebre cele două ,,Paraeneses ad Teodorum lapsum“ către un prieten sedus de o femeie pe nume Hermiona, prin care îl sfătuia pe acesta să-şi reia viaţa călugărească. Este vorba despre viitorul episcop de Mopsuestia. ,,Mai bine să te afli în întuneric, decât să nu ai prieteni“ obişnuia să spună Sfîntul Ioan Gură de Aur. ,,Nu trebuie să fugi de luptă, nici s-o provoci primul; aşa şi victoria va fi mai răsunătoare“ este o altă maximă celebră a Sfântului Ioan Gură de Aur. (Ştefan BOTORAN)
