Când s-a ales locul pentru construirea complexului de fabrici de la Ucea, localnicii n-au realizat amploarea proiectului, dar nici faptul că vor rămâne fără terenuri. Era anul 1938, iar edificarea unei intreprinderi chimice noi care să producă pulberi explozive la poalele Munţilor Făgăraş era de utilitate naţională. Astfel s-a avut în vedere ca satele din apropierea locului ales pentru construcţii să fie locuite de populaţie formată din români pentru a se evita eventualele acţiuni de sabotaj. Era perioada apropiată războiului. În plus de asta, s-a mai avut în vedere că urbea care urma să se dezvolte pe lângă aceste fabrici să reprezinte pentru satele din jur un centru de dezvoltare economică, socială şi politică. An de an complexul de la Ucea s-a extins astfel că după 1944 a rupt şi din satele din jur, iar anul 1954 a bifat înfiinţarea Oraşului Victoria.

Exproprieri pe bandă

Satele învecinate întreprinderii chimice şi a oraşului Victoria au fost afectate de construcţia acestor două obiective şi au predat statului român, prin expropriere, importante suprafeţe de teren. Au fost emise tot felul de decrete şi decizii care au susţinut exproprierea şi care au lăsat vechile composesorate existente în aceste sate fără terenuri. Putem exemplifica aici composesoratele din Ucea de Sus, Corbi, Ucea de Jos, etc. Un decret emis la data de 3 august 1940 impunea eliberarea terenului necesar construririi Fabricilor Ucea şi a celor două căi de acces, şoseaua şi calea ferată, suprafaţa expropriată fiind de 462 hectare. Decretul pentru exproprierea terenului necesar construirii oraşului muncitoresc Ucea s-a dat în anul 1951. După începerea producţiei, mulţi dintre localnicii din satele învecinate fabricii s-au angajat şi s-au calificat la locul de muncă, unii dintre ei devenind locatari ai noii colonii industriale. Dacă în deceniile care au urmat localnicii au devenit din ţărani specialişti în fabrică primind şi statut de ,,orăşean”, acum se retrag în satele natale. Şi asta pentru că fabrica şi-a restrâns activitatea foarte mult.

Pribegii şi oierii de la Arpaşul de Sus

 Este situat în partea de vest faţă de oraşul Victoria, între văile Arpaşul Mare şi Arpăşel, înainte de confluenţa acestora. Data întemeierii satului nu se ştie cu siguranţă, dar bătrânii spun că au avut aşezări aici din vechime familii de oieri şi pribegi. Familiile Căpăţână, Gliga, Marin, Nanu, Stoica, Tudor, sunt vechi, băştinaşe. În timp s-au mai stabilit aici noi familii. Cele mai multe au făcut parte din grupa grănicerilor veniţi aici din Dobra. Este familia Dobrilă. Familia Fogoroş a venit din Făgăraş, Smădu din jurul Iaşilor, Dateş se trage din oamenii care au servit la curtea grofilor. Familiile Turcu, Cârţoveanu sunt ale oierilor veniţi şi rămaşi aici de pe alte meleaguri. Popa, Murariu, Cismaş sunt nume pe care familiile le-au luat după numele meseriilor practicate de ei. În anul 1827 s-a ridicat aici o fabrică de sticlă în Valea Albota, la S-V de Arpaşul de Sus care mai târziu a fost mutată în Valea Arpaşul Mare între cabana Arpaş şi casa de la Baraj. Apoi fabrica a fost mutată la Porumbacul de Sus. La această fabrică au lucrat nemţi şi săteni din alte localităţi firmând aici al doilea sat, la poalele muntelui. În 1880 sticlăria s-a mutat rămânând locul nepopulat pentru că muncitorii au părăsit şi ei zona. O statistică întocmită la 1927 arată că la Arapaşul de Sus erau 397 familii cu 1731 membri dintre care 1575 erau români, 149 ţigani şi 7 nemţi. Ţiganii au fost aduşi aici din Banat de grofi pentru a-i folosi la munca la pădure, la lemn. Pământul era foarte steril, iar oamenii au plecat pentru a-şi găsi noi surse de trai, unii în alte localităţi, iar alţii au emigrat peste ocean. La început de secol au plecat în America şi s-au stabilit acolo peste 100 de persoane. Cei care au rămas în sat se ocupau cu creşterea vitelor, tăierea lemnului şi diferite meşteşuguri. Sătenii de la Arpaşul de Sus erau renumiţi prin meşteşugul mâinilor,ei fiind căutaţi ca pălmaşi în împrejurimi. După deschiderea fabricilor Ucea localnicii din Arpaşul de Sus s-au angajat aici şi făceau naveta la muncă folosind autobuzele ITA pentru fiecare schimb.

Corbi, satul cel mai sărac din zonă

Satul Corbi este aşezat la 3 km sud de şoseaua naţională Făgăraş-Sibiu între comunele Viştea de Jos şi Ucea de Jos, pe o vale ce are direcţia S-N. Satul era populat în totalitate de români. La recensământul din anul 1928 satul număra 100 de familii cu 396 membri, iar după aproape 40 de ani, respectiv în 1966, satul avea 310 membri. Sătenii se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi pădurăritul. Aici oamenii erau constituiţi în composesorat. La început de secol XX un număr 24 de persoane au plecat în America. Prin construirea Fabricilor Ucea a fost expropriată întreaga pădure a ,,Composesoratului foşti coloni şi boieri” din Corbi. Într-o adresă din data de 26 septembrie 1940 care se referă la expropriere se arată: ,,Dintre comunele expropriate cea mai lovită este comuna cea mai săracă din zonă, Corbi, căreia i s-a luat în întregime pădurea, proprietate colectivă a comunei”. Satul Corbi era renumit pentru sărăcia lui. A rămas în popor expresii despre starea acestui sat: când cineva începea să se laude, un altul se adresa ascultătorilor ,,laudă moara din Corbi!”. Asta pentru că în Corbi n-a existat niciodată moară. Familii originare din Corbi au fost: Cândea Nicolae, maistru chimist, angajat la combinat în 1952, Mihai Nicolae, strungar din 1949, Boldea Ion, maistru mecanic din 1948, Bîrsan Maria, operator chimist, căsătorită cu Vighici.

Cătunul cu 21 de case

Sumerna este în ziua de azi un cătun ce aparţine de comuna Ucea din punct de vedere administrativ. Este amplasat la poalele Munţilor Făgăraş, la 5 km de Ucea de Sus. În 1968 existau în Sumernă 21 de case cu 27 familii. Pe terenul Sumernei s-a propus iniţial să se amplaseze colonia Fabricilor Ucea. Proiectul a fost anulat pentru că era necesară construcţia unui pod peste râul Ucea care n-ar fi putut fi camuflat împotriva unor eventuale atacuri aeriene. Toţi locuitorii Sumernei au fost angajaţi ai fabricilor motiv pentru care au fost construite drumuri de acces din sat până la combinat. Aici n-au fost însă construite niciodată magazine, iar copiii mergeau la şcoală la Victoria. Astăzi aici s-au  edificat vile turistice, case de vacanţă, un parc fotovoltaic şi o şosea modernă.

Incendiul care a dislocat satul

Comuna Ucea de Jos este situată pe malul stâng al Oltului, în dreptul vârfurilor montane Tărîţa şi Gîrdomanul, fiind străbătură de drumul naţional Braşov-Sibiu. În partea de apus curge pârâul de munte Ucea Mare în lungul căruia este înşiruită comuna. Înainte de 1843 locuitorii satului aveau locuinţele aşezate de-a lungul drumului. Un incendiu a distrus toată partea de răsărit a satului, iar locuitorii rămaşi fără case s-au stabilit în partea de miază-noapte a satului, pe locul unde astăzi este Ucea de Jos. În 1928 în comună existau 178 de locuinţe iar dintre acestea doar 165 aveau fântâni. Convieţuiau aici 999 locuitori, dintre care 865 băştinaşi. În luna martie 1966 existau 970 de locuitori. Înainte de 1848 sătenii erau iobagi şi plăteau zeciuială şi lucrau câte 2 zile pe săptămîna pe moşia lui Bruckenthal. Acesta deţinea o proprietate de 250 jugăre, ceea ce însemna 144 hectare. Nu lucrau pe moşia lui Bruckenthal boierii care făceau serviciul de pază la graniţă. După anul 1848 când s-a desfiinţat iobăgia, s-au împărţit pământurile la boieri şi iobagi, iar moşia lui Bruckenthal ajunge la statul ungar care va prelua terenurile dintre comună şi Olt în suprafaţă de 500 jugăre înfiinţând o fermă domenială modernă. Pământul nefiind îndestulător faţă de numărul locuitorilor din comună se aduceau cereale şi din alte părţi. Şi de aici au plecat în America 60 de persoane. Bătrânii satului îşi amintesc de prima şcoală a satului care a funcţionat în case particulare. Învăţau aici numai copiii iobagilor. Boierii în schimb, puţini la număr, îşi trimiteau copiii la Şcoala Grănicerească din Viştea de Jos. În anul 1855 s-a înfiinţat prima şcoală confesională, iar în anul 1898 s-a mai înfiinţat şcoala de stat ungurească unde era un singur învăţător. Multe familii din sat s-au mutat la Victoria după înfiinţarea combinatului unde au fost angajaţi: Căpăţînă Nicolae, lăcătuş mecanic angajat în 1943, Cucu Nicolae, lăcătuş angajat în 1951, Glăjar Irimie, electrician din 1952, Glăjar Maria, laborantă şi soţul ei Glăjar Peicu, din 1954, Bărbat Ion, electrician, Băcilă Gheorghe, inginer, Ivan Viorica, învăţătoare căsătorită cu medicul Bucşe, Fuciu Olimpiu, maistru electrician angajat în 1952, Glăjariu Ion, maistru chimist împreună cu soţia Olimpia.

Ucea de Sus, satul locuit doar de români

Este aşezat la poalele Munţilor Făgăraş, în dreptul vârfurilor Tărîţa şi Gîrdomanu, la 4 km sud de Ucea de Jos pe pârâul Ucea Mare. Este satul cu o populaţie curat românească. Până în anul 1848 a fost un sat de iobagi care lucrau pe moşia grofului ce deţinea întreg pământul satului. Printre iobagi existau şi câteva familii boierinale care aveau propriile pământuri şi lucrau ca grăniceri. Printre boerii satului amintim pe Bărbat şi Vlădumitrel. După apariţia legii de împroprietărire din 1848 la Ucea de Sus a mai rămas o moşie a grofilor de 250 jugăre aşezată la poalele Munţilor Făgăraş şi care se numea ,,Margini-Branişte”. În anul 1880 această moşie este cumpărată de săteni. În anul 1928 satul număra 280 de familii cu 1300 locuitori, toţi români. Pământul ucenilor de Sus era clasificat în trecut în rândul pămîntului neproductiv, de categoria a V-VII, pentru că nu satisfăcea nici măcar nevoile locuitorilor. A fost motivul pentru care 180 de persoane au emigrat în America. Prima şcoală a satului a funcţionat în case particulare unde învăţau copiii de boieri şi cei de iobagi. Data începutului acestor şcoli nu este cunoscută, dar ambele au durat până în 1859, când s-a înfiinţat prima şcoală confesională ortodoxă pentru toată comunitatea şi pentru boieri şi pentru foştii iobagi într-un loc primitiv, de lemn, care a servit ca loc de şcoală până la 1882. În acest an s-a făcut inaugurarea imobilului şcolar din piatră şi cărămidă. La răsărit de satul Ucea de Sus, pe marginea şoselei de acces, s-a ridicat o fabricuţă de cărămidă, în anii de început a lucrărilor de la Ucea, de Olga Cocora, soţia unui ofiţer din cadrul Fabricilor Ucea- locotenent dr. ing. chimist Dumitru Cocora. În timp fabrica a fost demolată. În dreptul fostei fabrici de cărămidă, de o parte şi de alta a şoselei, s-au constuit cu timpul câteva case. În localitatea Ucea de Sus erau construite 24 de case. Salariaţii combinatului care locuiesc în satul Ucea de Sus făceau naveta pentru fiecare schimb cu autobuzul. Unii uceni au devenit locuitori ai oraşului Victoria. Au fost angajaţi în combinat: Bărbat Virgil, maistru chimist angajat în anul 1955, Pandrea Alexandru, tehnician angajat în 1958, Dobrin Angela, căsătorită cu Niţu contabil s-au angajat în 1952, Bărbat Viorel, maistru mecanic, a fost primul inventator din combinat, Lazăr Carol, mecanic, din 1944. În ziua de azi, ucenii de Sus beneficiază de fosta moşie boierească din Margini-Branişte, pe care au cuprins-o în composesoratul cu aceeaşi denumire, şi pe care au dat-o în folosinţă unui investitor care le achită sume substanţiale de bani anual. Pe marginea acestei moşii s-au iscat mai mereu dispute între săteni.

Viştea de Sus, satul boierilor

Satul este aşezat pe malul stâng al râului Viştea al cărui izvor se află în versantul nordic al Vf. Moldoveanu, 2543 m, pe care localnicii îl numesc ,,Colţul Viştei Mari”. Denumirea satului vine de la numele ,,Vista”, din slavoneşte, ceea ce în limba română se traduce ,,Viştea”. Prima monografie a satului a aparţinut învăţătorului Aurel Peicu. Pământul aici este sărac şi în memoria oamenilor există vorba veche ,,slănina pământului nu-i decât de 3-4 degete”. De la Viştea de Sus s-au expropriat pentru constrirea Fabricilor Ucea 72 ha teren neîmpădurit situat în partea de est a fabricii, care ulterior a fost împădurit. Numărul total al locuitorilor, bărbaţi femei şi copii, la 1928, a fost de 1420. În sat erau familii boiereşti: Bârsan, Cioară, Harăbală, Iancu, Pocoiu, Popa, cu ramurile Baştea, Bucelea, Taciu, Sarsamă, Şandru, Şofariu, Vulcan. Satul a dat cel mai mare număr de locuitori ai oraşului Victoria. Îi amintim aici pe Boantă Liviu, profesor, Popa Vasile, bucătar, Bălaşa Victor, Bancu Vasile, Cojocaru Victor.

Pădurenii din Viştişoara

Viştişoara este un cătun înscris la comuna Viştea situat în partea de răsărit a combinatului care în timp a devenit o colonie a combinatului datorită angajaţilor care şi-au construit aici case. A fost primul sat care a fost electrificat, în anul 1957. Satul a fost construit mult înaintea amplasării combinatului şi se presupune că istoria lui s-ar duce undeva în secolul XIII. Iniţial Viştioara s-a numit Danu, fapt confirmat de învăţătorul Aurel Peicu şi de o hartă veche pe care erau însemnate numele Danu şi Boantă pe locul cătunului. Aici a funcţionat o şcoală care a luat fiinţă în anul 1936, primul învăţător fiind Bica Gheorghe din Voivodenii Mari. Locuitorii cătunului erau numiţi ,,pădureni” şi erau în număr de 34 familii care se ocupau cu pomicultura, creşterea animalelor şi vânătoarea. S-au mutat din Viştişoara la Victoria Lucreţia şi Minerva Olteanu care prin căsătorie au devenit Solomon şi Ţăruş. Astăzi cătunul are destinaţie turistică, dar singurii turişti sunt localnicii cu dare de mână care şi-au edificat aici vile şi cabane, urmând să beneficieze şi de o infrastructură modernă.  (Lucia Baki)

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here