9 Mai 1877: România independentă. Carol I semnează proclamaţia de independenţă la 10 Mai

Prin Războiul de Independență înțelegem participarea Principatelor Unite Române (Moldova și Țara Românească) la conflictul ruso-turc, desfășurat între anii 1877-1878, în urma căruia România a obținut independența de stat și a alipit Dobrogea.

 Războiul a izbucnit ca urmare a necesităţii Principatelor Române de a se elibera de sub dominaţia turcească şi a beneficiat de un context internaţional favorabil. În 1875 a izbucnit răscoala în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. În 1877 Rusia a declanşat un nou război împotriva Turciei. Liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și proclamă independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta și se anunța independența absolută a României. A doua zi, 10/22 mai, proclamația și totodată legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I. Ca urmare a noilor realități, guvernul român a decis ca cei 914.000 lei, însemnând tributul datorat Turciei, să fie direcționați spre bugetul armatei țării. Proclamarea independenței României a avut parte de suportul opiniei publice internaționale, dar cu toate acestea unele țări europene, precum Franța, au întâmpinat acțiunea românilor cu răceală, iar altele, precum Regatul Unit, cu adversitate.  La 4/16 aprilie 1877, România a semnat convenţia cu Rusia prin care permitea armatei ruse să treacă pe teritoriul ei şi să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. În temeiul aceleiaşi convenţii, armata română s-a angajat să fie concentrată în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse au trecut Dunărea şi au început operaţiile pe teritoriul Imperiului Otoman, dar s-au lovit de rezistenţa lui Osman Paşa, la Plevna, fiind nevoite să oprească înaintarea.

În iunie 1877, armata română intră în toiul operaţiunilor militare de peste Dunăre, cu Diviziile 2 şi 4 infanterie şi cu o divizie de rezervă. Efectivul românesc se ridica la 38.000 de oameni şi 108 tunuri. Armata rusă şi română va porni un atac în 30 august/11 septembrie  care va duce la cucerirea redutei Griviţa 1 de către români. La 9/21 noiembrie, românii au cucerit şi cetatea Rahova. Plevna a reuşit să reziste până la 28 noiembrie/10 decembrie, fiind încercuită de trupele ruso-române. Osman Paşa a încercat să străpungă încercuirea şi să se retragă, dar manevra sa a eşuat, astfel încât el şi armata sa s-au predat. După căderea Plevnei, trupele române au trecut la asedierea Vidinului, iar cele ruse au pornit  către Constantinopol. Au cucerit Plovdiv (Filipopol) şi Edirne (Adrianopol) şi au ajuns în apropierea capitalei la 18/20 ianuarie 1878. În aceste condiţii, Turcia a fost nevoită să ceară un armistiţiu, astfel că la 19 februarie/3 martie 1878, s-a semnat tratatul de la San Stefano. În tratatul de pace, printre altele, era recunoscută şi independenţa României. Prevederile acestui tratat, favorabile României, au fost întărite de către puterile apusene la congresul de la Berlin din vara anului 1878. România a fost recunoscută ca stat independent şi i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei.Portului Constanţa i-a fost asigurat accesul direct la Marea Neagră, în schimb Rusia câştiga gurile Dunării şi relua în stăpânire judeţele din sudul Basarabiei, care fuseseră retrocedate României prin tratatul de pace de la Paris din 1856. (Enciclopedia României). Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din păcate, aceasta nu a fost singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea armistițiului, aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.

Carol I, domn şi rege
Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.  Carol s-a născut în Sigmaringen la 1839, fiind al doilea fiu al prinţului Karl Anton si al principesei Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbřl. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu aceasta. România era în acea perioada sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.A domnit 48 de ani pe tronul României fiind şi cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti.

Drumul lui Carol

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Primul popas după intrarea lui în ţară a fost la Drobeta Turnul Severin de unde a fost însoţit de Brăteanu pe ruta Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgoviste, drum cunoscut sub numele de ,,Drumul lui Carol“ pînă la Bucureşti. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceza: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială”. Carol rămîne cu titlul de domn pînă în 26 martie 1881 cînd este proclamat rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima constituţie

Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Articolul 82 specifică: ,,Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.”   Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul ca din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

A adus independenţa României faţă de Imperiul Otoman

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.  În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă Imperiul Otoman, după un război intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Razboiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

România 1878-1913
În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol I ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. România a întâmpinat anumite dificultăţi în obţinerea recunoaşterii independenţei. La negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano Dobrogea intra în componenţa statului român, dar era cedat sudul Basarabiei, mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegaţia română condusă de I.C. Bratianu a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de ,,Sublima Poartă,” dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege până la ultimul soldat. Independenţa a fost recunoscută după acceptarea ,,schimbului” de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul pâna în martie. Rascoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Carol I a murit subit
Domnia îndelungată a lui Carol Ia ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins de necesitatea intrării în război de partea Imperiului German.
Guvernul s-a opus însă cu vehemenţă dorinţei regelui. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moarteala 10 octombrie 1914.

Regina Elisabeta a României 

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit, dar conform constituţiei aprobate de el, nu avea voie să-şi ia de soţie o femeie de origine română. În 1869 a plecat în Germania să-şi caute o soţie. La 3 noiembrie 1869 a luat-o de soţie pe Elisabeta, prinţesă de Wield. Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 dar care a decedat în martie 1874, de scarlatină. Relaţiile din cuplu regal au fost destul de reci după pierderea unicului copil. Regina a fost cunoscută şi sub pseudonimul literar, Carmen Sylva. A fost cea care a dat Bucureştiului supranumele de ,,micul Paris“ al Balcanilor. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol I, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Pentru aaceastă inetrvenţie, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.

 (Ştefan Botoran)