Munţii Făgăraşului au ascuns de detaşamentele şi batalioanele Armatei, Miliţiei şi Securităţii luptătorii anticomunişti din Grupul Gavrilă,  ,,bandiţi” aşa cum i-a numit regimul.  Timp de 7 ani, 19 tineri  din satele făgărăşene au bătătorit cărările munţilor înfruntând zăpezile iernii, gerul şi vântul de pe crestele Făgăraşilor, ploile reci de toamnă, pericolul animalelor sălbatice, de cele mai multe ori flămânzi, uzi, înfriguraţi. Au fugit în permanenţă din calea  urmăritorilor, zi şi noapte parcurgând fără odihnă  zeci de km, de la altitudini montane până peste Olt spre dealurile Târnavelor. Majoritatea dintre ei erau doar nişte copii când s-au aventurat în lupta anticomunistă, elevi de liceu, care au avut o singură dorinţă, să respecte ceea ce au învăţat în familie şi în şcoală: dreptate, adevăr şi credinţă în Dumnezeu. Astăzi se cunoaşte prea puţin despre traseele  urmate de luptători prin munţi,  despre bordeiele construite în care au reuşit să  ierneze,  despre gazdele care i-au primit şi ascuns, oferindu-le  o bucată de pâine, dar şi despre  acele gazde care au dat drumul câinilor pentru a-i alunga, ca mai apoi să-i trădeze.  Ce bordee  şi unde le-au  construit luptătorii din Grupul Gavrilă? Am folosit informaţiile publicate în memoriile lui Ion Gavrilă Ooranu, dar şi din documentele aflate în arhivele fostei Securităţi.

Bordeiul de la Grânari

Notă informativă

Informatorul  ,,Oprea Vasile” pentru lt. Popa Toader

(Vol. 37, fila 451)

20.04.1955

În timpul  vânătorii lui Babaru Lazăr,  acesta a observat câinii lătrând  în continuu fără să observe nimic. Acest caz s-a întâmplat în mai multe rânduri. Babaru s-a dus la faţa locului găsind un bordei. Babaru Lazăr este bănuit că s-a putut întâlni cu cei din adăpost, dar fără să anunţe organele noastre. Măsuri luate: mai mulţi vânători să plece cu Babaru în pădure, ocazie cu care să afle din discuţii mai multe amănunte.

MAI Raion Făgăraş

22.04.1955

Telegramă

Către MAI Regiunea Stalin

(Vol. 37, fila 448)

În ziua de 21.04.1955 agentura informează că Babaru Lazăr din Găinari, braconier, a găsit un bordei în pădure la 2 km de Găinari cu duşumea pe jos, din lemn. Eşalonul de scotocire a descoperit  în adevăr un bordei de 3/3,3/1,8 m înălţime făcut din bârne, acoperit cu pământ şi frunze uscate, pereţi căptuşiţi cu scânduri, podea din scânduri, un pat, o laviţă, capacitatea 4 persoane, gaură la intrare deasupra bine mascată. Lângă ieşire la un metru WC-ul. Sobă din ţiglă cu burlane de tablă. În interior  se adunase apă cam la nivel de 25 cm. O manta cauciucată nemţească, un sac cu 10-15 kg cartofi, 10-15 kg fasole, ceapă, sticle goale, bolovani de sare. Bordeiul era construit pe o ridicătură înaltă de 3-4 m flancat de 2 râpe. Lângă râpă un izvor. Traseul  spre bordei nu se putea face decât printr-un singur loc bine mascat. Nu putea fi descoperit  de trecători. Pe bordei erau plantaţi puieţi cu frunze uscate. Bordeiul construit în iunie-august. Probabil bandiţii au părăsit bordeiul că au fost văzuţi sau a pătruns apă în el. Înclinăm spre a doua variantă. E fosrte probabil că omul ce a găsit bordeiul să fi avut legătură cu bandiţii. (Mr. Marchiş Luigi)

Bordeiul construit de Gavrilă şi Jean Pop în 1954

Despre bordeiul de la Grânari, Ion Gavrilă Ogoranu explică:

,,Bordeiul l-am construit împreună cu Jean Pop (Fileru) în noiembrie 1954 şi am stat acolo până în 13 ianuarie 1955, când am fost descoperiţi de către băieşul Subţirelu din Colun, dar care, deşi făcuse armata la securitate şi era sărac (era desculţ în galoşi de cauciuc),  nu ne-a vândut. Am părăsit totuşi bordeiul mergând în altă parte. La vremea aceea pădurile  erau înţesate de vânători şi braconieri, agenţi ai securităţii, care aveau dreptul să vâneze orice cu condiţia să anunţe prezenţa noastră. Şi Babaru era unul dintre ei. Scena cu câinii,care lătrau besmetici,  s-a întâmplat în câteva rânduri şi când am fost noi în bordei. Pe semne că Babaru Lazăr a fost cinstit  şi nu a informat securitatea, dar s-a destăinuit  prietenului său ,,Oprea Vasile” care era informator autentic. Ţin să spun şi aici despre comportarea aşa zişilor ,,băieşi” din zona Făgăraşului. Lumea îi socoteşte, şi chiar şi ei se  socotesc ţigani. Se ocupă cu rudăria, adică  confecţionarea obiectelor casnice din lemn. Vorbesc o frumoasă  limbă românească în dialect bănăţean, trăiesc un creştinism autentic, sunt de o cinste exemplară. A fost grupul de oameni cu care ne-am întâlnit cel mai des prin pădure, dar nici unul dintre ei nu s-a dus  la securitate să ne pârască. Luasem hotărârea ca în caz că vom  deveni liberi, să facem ceva pentru aceşti oameni care duc o viaţă foarte grea(Ion Gavrilă Ogoranu)

Bordeiul de la Pojorta, 1954

August 1955

Proces verbal de interogatoriu

Învinuitul Chiujdea Ion, născut în martie 1921, în Berivoii Mici…în toamna anului 1954 am construit un bordei pe iaz între comunele Pojorta şi Voivodeni. La el am lucrat eu, Haşu Laurean, Haşu Gheorghe şi Metea Victor. Uneltele le-a procurat Haşu Gheorghe de acasă. Materialul lemnos l-am furat de la ferăstriele din apropiere. Alimentele le luam de pe câp sau le aducea Gheorghe Haşu de acasă. Am pus un bilet convenit la stâlpul de înaltă tensiune pentru Sofonea Remus şi Ioan Novac spre a-i chema la întâlnire. În 2 noiembrie Novac şi Sofonea au venit la stâlpul indicat şi i-am adus în bordei. Aceştia ne-au spus  că cu câteva zile înainte s-au despărţit  de Gavrilă şi Pop Jean care au plecat spre Ardeal. Ei au convenit să ierneze câte doi şi la nevoie să pună bilet la stâlpul în cauză când vor dori vreo întâlnire. A continuat adunarea cartofilor de pe câmp, cca 700 kg, morcovi, ceapă, usturoi, varză, etc. Haşu Gheorghe a procurat o lampă de petrol şi cca 40 kg petrol. Astfel am început iernatul în bordei. Nu ieşeam din bordei decât pentru spălatul rufelor la iaz, numai noaptea. La sfârşitul lui martie era prea cald în bordei de aceea Sofonea, Novac şi Metea au ieşit să aducă alimente din depozitele ascunse şi să-l găsească pe Gavrilă. S-au întors după două luni şi ne-au povestit că au săpat un adăpost pentru iernatul viitor. De Gavrilă spuneau că nu au aflat nimic. Tatăl lui Haşu Gheorghe ne-a relatat că se vorbeşte prin lume că un învăţător din Sâmbăta de Jos cu numele Grovu a fugit  în străinătate împreună cu dr. Burlacu din Făgăraş,  Sofonea s-a dus cu Haşu Laurean să caute dacă nu cumva cei fugiţi au lăsat vreo legătură şi vreo informaţie despre ruta lor ca să plecă şi noi.  Prima dată s-au  întors fără rezultat. Peste vreo 10 zile  au plecat iară. S-a întors după o lună numai Haşu Laurean. Ne-a relatat următoarele: Sofonea în timp  ce stăteau în holdă a fost rănit  din imprudenţă în genunche. Au reuşit să intre în sat încercând să-l îngrijească. Sofonea neavând nicio speranţă de vindecare au convenit  ca amândoi să se împuşte. Sofonea şi-a tras un cartuş în cap cu pistolul  şi a murit. Haşu Laurean a făcut acelaşi lucru, însă glonţul  i-a trecut  prin osul frontal şi a rămas în viaţă. Gazda l-a îngrijit şi s-a refăcut. S-a stabilit că există o legătură  până la Grovu prin care s-a creat  posibilitatea ca doi dintre noi să plece din ţară peste 5 zile. Laurean şi Haşu  Gheorghe au vorbit amândoi cu omul de legătură care era Olimpiu Borzea, învăţător din Viştea de Jos cunoscut de Sofonea. La o nouă întâlnire Borzea ne-a spus că de la Grovu din Grecia au sosit nişte scrisori convingătoare. Cu această ocazie a aflat  că Borzea şi Grovu erau sprijinitori  importanţi ai lui Sofonea încă dinainte. Am hotărât ca doi dintre noi, Novac Ion şi Haşu Laurean, să plece primii. În caz de reuşită în scrisorile trimise din Grecia, aduse  de călăuză să se afle de 3 ori cuvântul plecat. Cei doi au plecat trimiţându-ne o scrisoare cu amănuntele convenite, fapt ce ne-a determinat să plecăm şi ceilalţi trei care au mai rămas. Ne-am procurat haine şi am plecat pe drum, iar acum în loc de Grecia am ajuns aici. Am citit cele relatate de mine cuvânt cu cuvânt şi semnez  Chiujdea Ioan.  Anchetator Dietel Ernest

10-09.1955

Ancheta lui Metea

,,În martie 1955 am părăsit bordeiul de la Pojorta împreună cu Novac Ion şi Sofonea Remus cu intenţia de a trece Oltul spre Ardeal în pădurile de la Ţelna, Hendorf, Grânari, unde aveam ceva cartofi. Am rămas o zi în hotarul Berivoiului pe Dumbravă. Patru zile în pădurea  Vadului deoarece ne-a prins zăpada. Două zile la Grid, apoi în holde la Veneţia de Jos. Patru zile în pădurea Jalca şi la Felmer o zi. La Bărcut am stat 3 săptămâni. În 11 aprilie ne-am dus la Grecu Ioan şi am întrebat de Gavrilă. Ne-am întors la Bărcut unde am stat până la 24 aprilie 1955. Am apelat la o casă din Văleni pentru alimente. Ne-a dat puţin că le  era frică. Am plecat în pădurea Ţelna până la 1 mai şi de aici în pădurea Meschindorf unde am săpat un bordei pentru 1955-1956. Ne-am întors în pădurea Movile, unde aveam cartofi depozitaţi şi apoi la Merghindeal unde aveam cartofi şi un bidon de zahăr. Din sat Sofonea şi Novac au adus vestea că se fac manevre militare. Am trecut înapoi Oltul la bordei unde am ajuns pe 1 iulie. Eu am aranjat să merg acasă în Ileni printr-un bilet. Acolo am rămas până când am fost chemat de sora lui Haşu Gheorghe pentru a pleca în Grecia”.

Bordeiul de la Mischeindorf

,,De la izvorul pârâului, ce merge în sat, la 200 m la vale, pe partea stângă sub surpiş, la 2 m pe surpiş se afla uşa bordeiului. La uşa bordeiului sunt 5 sau 6 fagi aplecaţi peste pârâu, iar mai la vale o pădurice de brazi. Bordeiul e săpat în pământ, uşa e astupată cu lemne. Am lăsat în el: sare, o bucată slănină şi uneltele cu care am lucrat. La Grecu am fost pentru ultima dată prin 24-25 mai. Nu ştia nimic de Gavrilă şi ne-a spus să nu mai trecem pe la el că e urmărit de securitate. Nu ştia sigur dar presimţea”. (Victor Metea)

 Bordeiele descoperite de Securitate

La 29 august 1952 partizanii au apărut la stâna de pe vârful Muntelui Trăznita, de unde au luat diverse bunuri (trei porci, două oi şi o anumită cantitate de brânză), care au fost transportate cu ajutorul măgarilor luaţi de la stână, direcţia fiind spre Valea Sâmbetei (Arhive CNSAS). Aflată în urmărirea partizanilor, compania de Securitate Turnu Măgurele a descoperit în aceeaşi zi, pe Valea Sâmbetei, un bordei al acestora, în care s-au găsit inscripţionate numele unor locuitori din localitatea Sâmbăta de Sus. La 1 septembrie 1952 au fost descoperite în Valea lui Mogoş, la un km nord-vest de Stâna Perisc, două bordeie în care s-au găsit numeroase obiecte.  Alte două bordeie au fost găsite la 2 septembrie 1952, situate la doar 20 de metri distanţă unul de celălalt, la un km nord-vest de stâna Muşeteasca din Valea lui Mogoş.  Un partizan singuratic a fost descoperit la 2 septembrie 1952 într-o stâncă în apropierea bordeielor găsite pe Valea lui Mogoş. La apropierea echipei de scotocire partizanul a deschis foc, apoi a reuşit să se facă nevăzut. În locul în care stătuse a fost găsit un jurnal personal cu însemnări din luna septembrie 1951 până în luna ianuarie 1952 . Partizanii au atacat în cursul anului 1952 şi depozitele de alimente IPEIL (Întreprinderea pentru Exploatarea şi Industrializarea Lemnului)193. Au existat tineri ofiţeri de Securitate care, în urma confruntărilor cu partizanii făgărăşeni, şi-au schimbat chiar atitudinea faţă de regimul comunist, încetând să mai creadă în propaganda cu care fuseseră îndoctrinaţi în şcolile militare. În vara anului 1952, deşi „bandiţii” din munţi erau atât de puţini, ei se dovedeau extrem de bine pregătiţi în comparaţie cu trupele de Securitate: „Lunetistul lor ne stingea ţigara cu glonţul şi ne găurea gamela când o duceam la gură. Parcă-şi bătea joc de noi!”.

  •   La 13 septembrie 1952 a fost descoperit un bordei în punctul Stâna din Târla, din muntele Pojorta (sau pe Valea Pojortei), construit sub o stâncă şi acoperit cu grinzi de lemn şi scândură, în care se aflau diferite alimente, îmbrăcăminte, armament (2 pistoale mitralieră şi 2 carabine ungureşti) şi muniţii. Securitatea a instalat un post capcană la acest bordei, dar partizanii au reuşit să scape în urma unui schimb de focuri ( Marius Oprea (ed.). Mai mulţi partizani şi-au făcut apariţia în noaptea de 18 septembrie 1952 la unul din bordeiele identificate anterior de Securitate unde aceasta instalase un post de pândă. Asupra partizanilor s-a deschis focul, dar fără efecte (ASRI, fond „D”, dos. 2168, dos. 2168, f. 129). Un bordei a fost descoperit de Securitate la 26 septembrie 1952 în punctul Comanda Lisa, pe Valea Pojortei, unde s-au găsit importante cantităţi de îmbrăcăminte şi încălţăminte (Ibidem, f. 57, 130; Marius Oprea (ed.) dos. 10104). Alte cinci bordeie goale aveau să fie descoperite de trupele operative în următoarele luni (Marius Oprea (ed.).

Fragment din însemnările lui Ion Gavrilă Ogoranu din iarna 1952-1953, din bordeiul din Laita, din Munţii Făgăraşului, găsit în arhivele CNSAS, volumul 100, fila 204

,,Începând să-ţi povestesc  despre anul 1953, mă văd silit cititorule, să te anunţ de la început, că nu-ţi pot aduce nimic nou faţă de anii precedenţi, decât întâmplări şi necazuri, cu totul asemănătoare celor prin care a trecut. Singura deosebire a fost numai că au fost mai dese, încât nu scăpai de una şi dădeai de alta. După căutări pe la locurile de întâlnire, şi semne puse, spre sfârşitul lui aprilie…Şi din nou nopţi, săptămâni, şi luni nesfârşite de iarnă. În alte ierni, între mai mulţi, cu cărţi,  creion, şi hârtie, radio şi poveşti, timpul trecea. Dar între puţini, lucrurile se schimbă. Ce şi-ar ai putea povesti trei inşi,care-şi cunosc unul altuia şi cea mai neînsemnată întâmplare din viaţă. Ce problemă n-a fost dezbătută în aceşti ani, şi pe faţă şi pe dos, ca să aducă ceva nou? Plictisit de întunericul bordeiului, îţi iei cojocul, ieşi afară şi, după ce te aşezi între stânci, colinzi cu ochii şi cu sufletul nemărginirea. Aceleaşi creste mute, otove de zăpadă, aceiaşi brazi tăcuţi, înmantelaţi în alb, acelaşi cer posomorât, pe care văluri subţiri de nori albi vin şi se duc, să nu se mai termine niciodată. Şi ochii îţi rămân aţintiţi asupra unui brad sau stâncă, ceasuri întregi, ca şi când ai căuta acolo dezlegarea unei enigme. Şi încolo nimic, nimic în imensitatea acestei  tăceri, nici pasăre, nici izvor, nici gând, nici visuri, nici iluzii. Peste tot domneşte ca într-o cetate imensă, zăvorâtă, apăsătoare, şi chinuitoarea tăcere. Şi sufletul cu doruri şi visuri, cu patimi şi dorinţi, ţi-l simţi pierdut, topit în apa chinuitoare ale aceleiaşi tăceri. Târziu, când ochii orbiţi de atâta alb şi nemărginire încep să lăcrimeze, te ridici şi porneşti pe veşnicul drum de la bordei la izvor. Dacă şi ceilalţi se preumblă pe aceeaşi cărare, lucrurile nu se schimbă cu nimic. Câteodată numai, când ochii a doi se întâlnesc, buzele schiţează un zâmbet trist, ca o floare de toamnă. Şi dacă ziua totuşi trece, noaptea îţi pare nesfârşită. Ochii, acum nu-ţi mai sunt de niciun folos. Toată nădejdea ţi-o pui pe gând, pe chinuitul şi nesfârşitul gând, care nu mai ştie nici el sărmanul de unde să-ţi mai scotocească ceva nou. Ţi-ai perindat în aceşti ani, şi cea mai firavă amintire a necăjitei  tale vieţi, cu copiii din sat alergând la scaldă, cu prietenii de şcoală, profesori, camarazi, bunici. Parcă toate au fost triste, şi sufletul ţi se umple de chipul aceleia în care a fost încarnată toată dragostea din lumea asta pentru tine, de chipul mamei. O vezi şi acum, aplecată asupra pătucului tău, în care zăceai bolnav în copilărie. De câte ori te trezeai, faţa ei era aplecată spre tine, şi te privea în ochi. O vezi îngenuncheată la icoana altei Mame, rugându-se pentru tine, şi zâmbeşti şi acum la vorba ta de atunci: ,,Mamă, dumneata sameni cu Maica Domnului!” Şi mama ţi-a răspuns atunci: ,,Numai dacă şi tu ai fi cuminte ca băiatul din icoană!” O vezi cum te privea cu drag, când ţi-a cumpărat primul chimiraş. O vezi mai apoi desculţă, cu picioarele şi mâinile crepate de praf şi muncă, făcând pe jos 30 km cu traista în spinare să-ţi aducă merinde  la şcoală. Şi dacă i-ai spus odată: ,,Mamă, dumneata te faci tot mai mică  şi mai slăbuţă, a zâmbit din nou. ,,Nu-i drept dragul mamei, tu te faci tot mai mare”…şi cu degetele bătucite mă pipăiai să vezi dacă flăcăul din faţă, e aievea flăcăul tău. Te văd apoi alergând de la închisoare la închisoare, silindu-ţi ochii după gratiile vorbitorului, să nu plângi ca să nu mă întristezi. Ca şi acum câţiva ani, într-o noapte de toamnă în mijlocul câmpului bătut de ploaie, dându-mă în grija Maicii Domnului…Şi acum te văd, te văd şi acum purtată-n lanţuri în aceleaşi închisori în care am fost şi eu. Nu chinuită de durere şi de foame, nu gârbovită de povara anilor, nici de loviturile de par ale securităţii, nici de tăria curentului electric, de care tot trupul tău slab tresărea ca o frunză, ci îngândurată de soarta mea. Şi eu mamă, nu ţi-am putut aduce nicio bucurie în cei treizeci de ani ai mei. Atâta timp cât te mai ştiu încă vie în vreo temniţă rece cu vuiet de vifor în zăbrele, primeşte în acest miez de noapte gândul ce ţi-l trimit: iartă-mă mamă!” (Lucia BAKI)

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here