Istoria jurnalismului: Nae Ionescu, vârful de lance al integrităţii

Perioada interbelică, atât de zbuciumată în plan social şi politic, a dat figuri remarcabile în plan cultural. Între filosofi, istorici şi teologi existau interesante schimburi de păreri care uneori sfârşeau în polemici rodnice. Una dintre cele mai cunoscute este aceea dintre părintele Dumitru Stăniloae şi Lucian Blaga. Aceste schimburi fierbinţi nu au mai existat, din păcate, după 1945 când bolşevismul s-a instaurat prin alogenii veniţi cu tancurile sovietice conduşi de Ana Pauker şi acoliţii lor români, dintre care cel mai important este Gheorghiu Dej, o vulpe ilegalistă îmbătrânită în închisori, despre care am mai vorbit. Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic au dat presei interbelice un colorit viu dar Nae Ionescu străluceşte prin integritate şi recursul la patriotism inspirând spiritele exaltate ale studenţimii româneşti radicalizate din ce în ce mai mult pe fondul atacurilor bolşevice care s-au intensificat mai ales după ce Basarabia s-a unit cu România. Pentru conducerea mişcării legionare, Nae Ionescu a constituit o preţioasă achiziţie, dat fiind faptul că ridica aulele în picioare prin elocinţa, darul oratoric şi harisma sa în materie nu doar de profesor şi jurnalist, dar şi de teolog fiind numit ,,bărbatul apostolic”, adept al tradiţiei ortodoxe în care era adânc ancorat. Acrivia sa în legătură cu păstrarea canoanelor Bisericii Ortodoxe Române îl aduce în conflict deschis cu patriarhul Miron Cristea.

Trăirismul

Nae Ionescu a fost filosof, logician, pedagog şi jurnalist aducând o nouă orientare pe tărâm filosofic, cunoscută sub numele de ,,trăirism”, mai bine zis o variantă românească a vitalismului, nelipsind din decor elementele mistice şi teologice ale tradiţiei creştine ortodoxe. A reuşit să adune în jurul său un grup de membri ai generaţiei de aur ce au influenţat perioada interbelică precum Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuţea sau Constantin Noica. Publicistica sa rămâne memorabilă, fiind puternic implicat în dezbaterea politică, iniţial fiind un susţinător al doctrinei ţărăniste, apoi adept al unei monarhii organice reprezentate de Carol al II-lea, alunecând apoi spre un naţionalism tranşant susţinând, începând cu anul 1933 Mişcarea Legionară. Nae Ionescu s-a născut la Brăila, pe data de 16 iunie 1890 stil nou şi urmează studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal. Ca licean frecventează o vreme cercul socialist în cadrul căruia îl cunoaşte pe Panait Istrati fiind exmatriculat de la liceul ,,Nicolae Bălcescu” din Brăila sub acuzaţia de ,,republicanism naţional”, fiind nevoit să-şi definitiveze studiile medii la un alt liceu. În anul 1912 termină studiile din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, cu specializarea în filosofie. ,,Dintre datele biografiei lui care ne interesează în paginile de faţă, spune Dora Mezdrea, reţinem mai întâi că Nae Ionescu se născuse într-o familie de ortodocşi practicanţi, la 4/16 iunie 1890, şi căpătase primele noţiuni religioase de la mama lui, o femeie extrem de credincioasă şi inteligentă, cu ascendenţă grecească, printre ai cărei înaintaşi figurează mai multe feţe bisericeşti şi, poate, chiar un patriarh al Constantinopolului (Patriarhul Trifon, din secolul IX)”.

Studiile universitare

,,Nae Ionescu studiase la Universitatea din Bucureşti între 1909 şi 1912, într-o perioadă în care pozitivismul comtean, evoluţionismul biologic şi social şi materialismul erau în vogă. Metafizica, ridiculizată de perspectiva pozitivistă, ca fiind creatoare de utopii intelectuale, era departe de a-şi fi căpătat demnitatea, chiar dacă, în anul 1910-1911, C. Rădulescu-Motru ţine la universitate un curs de metafizică. Studiase apoi, pentru susţinerea doctoratului, în Germania, începând cu toamna anului 1913, la Universităţile din Gottingen şi Munchen, matematici superioare cu Klein şi Hilbert, biologie cu Hertwig, logică cu Kulpe şi Pfander, teoria cunoaşterii cu Husserl, psihologie cu G.E. Muller, economie naţională cu von Mayer şi Lujo Brentano, pedagogie cu Alois Fischer şi F.W. Forster; dar, mai ales, studiase filozofie, istoria filosofiei scolastice şi Patristica cu Clemens Baeumker (1853-1924), specialist în filosofia antică şi medievală, autor a numeroase lucrări în domeniu, cel care dotase cercetarea filosofiei patristice şi scolastice cu un instrument de lucru comparabil cu cel al lui Zeller şi Trendelenburg din filosofia antică, intitulat ,,Beitrage zur Geschichte der Philosophie und Theologie des Mittelalters. Texte und Untersuchungen”. Culegerea apare începând cu 1891 şi este continuată de Grabman, fiind considerată până astăzi cea mai importantă colecţie de texte patristice şi medievale, după Patrologiile lui Jacques-Paul Migne. Temeinicia cunoaşterii gândirii patristice, a cazuisticii scolastice, pe care o găsim la filosoful român, îşi are aici justificarea. Nae Ionescu se întoarce în ţară în iunie 1919, îndată după susţinerea tezei de doctorat şi logistică” spune Dora Mezdrea.

Abordare inedită

Întors în ţară în anul 1919, după susţinerea tezei de doctorat cu teza ,,Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii” cu profesorul Baeumker, îşi începe activitatea de profesor universitar în cadrul Facultăţii de Filozofie de la Universitatea din Bucureşti cu lecţia ,,Funcţiunea epistemologică a iubirii”. ,,Deşi nutrită din metoda de cercetare deprinsă în şcolile apusene şi vădind o cunoaştere temeinică a religiilor catolică şi protestantă, lecţia aceasta de deschidere aduce o abordare nouă şi o îndreptăţire a culturii şi a religiei ortodoxe, de o siguranţă şi o intensitate spirituală cum mai cunoscuseră doar apusele timpuri ale cărturarilor bizantini ca Mihail Psellos, Ioan Zonaras ori Nichifor Vlemides, ce impresionau Apusul catolic. Pentru prima oară după câteva secole, un român îndrăznea să ridice Ortodoxia la ameţitoarea înălţime spirituală pe care o mărturisiseră Părinţii” (Dora Mezdrea). Abordarea lui Nae Ionescu va fi una inedită şi originară: tradiţia ortodoxă ancorată în sesiunile de comunicări filosofice adresate studenţilor, aprinzând în sufletele înflăcărate ale tineretului interbelic dorinţa de cunoaştere a tradiţiei ortodoxe. ,,Douăzeci de ani înainte, Nae Ionescu va expune de la înălţimea catedrei o filozofie creştină cu rădăcini adânc înfipte în tradiţia ortodoxă: o logică static-realistă, ieşită din realităţile spirituale răsăritene, o metafizică restaurată în demnitatea ei dintâi şi o gnoseologie de cea mai pură extracţie patristică, în care sunt exprimate în limbaj modern dionisienele trepte ale cunoaşterii, de la cea raţională, catafatică (N.R- cunoaşterea lui Dumnezeu prin negaţie. Dumnezeu este necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii)  şi apofatică (N.R- existenţa lui Dumnezeu se susţine prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept), până la cea supraraţională, a participării mistice”. (Dora Mezdrea)

Celebrele iubiri

Nimic căldicel la Nae Ionescu, totul a fost flacără, chiar şi în ,,neputinţele” omeneşti, de care nici regele-profet David nu a fost scutit, sunt cunoscute legăturile sale intime cu Maruca Cantacuzino-Enescu, care va deveni ulterior soţia lui George Enescu, Elena Popovici-Lupa şi pianista Cella Delavrancea. De fapt, se şi stinge din viaţă în prezenţa Cellei, la data de 15 martie 1940, în vila sa din Băneasa. Pentru Maruca Cantacuzino, Nae Ionescu a constituit o pasiune de-a dreptul sinucigaşă. Stelian Tănase vorbeşte despre zbuciumul Marucăi care aparţinea unei vechi familii boiereşti şi a trăit între anii 1878-1969. La vârsta de 18 ani ea s-a măritat cu Mihai Cantacuzino, fiul celui poreclit ,,nababul”, cel mai bogat om din România. ,,A fost apropiată de regina Maria. Nu a avut un mariaj fericit. Drama cuplului s-a produs când Maruca a descoperit că soţul o înşela cu propria ei soră, Nellie. A cerut divorţul, dar s-au împăcat. Soţul ei a murit la scurt timp după acest episod într-un accident de automobil, în 1928. Maruca a fost mama lui Bizu Cantacuzino, celebru pilot de aviaţie şi playboy, şi a unei fete, Alice. Maruca era o femeie frumoasă, înaltă subţire, brună, o apariţie spectaculoasă şi o natură nevrotică. Seratele ei aveau loc în luxosul palat de pe Calea Victoriei şi se desfăşurau în jurul lui Enescu care bucuros dădea recitaluri pentru lumea bună bucureşteană. Încă din acei ani cei doi erau amanţi. Nae Ionescu, filosof, pedagog şi logician român, cu 13 ani mai tânăr decât Maruca Cantacuzino. Pe 25 noiembrie 1915 s-a căsătorit cu Elena Margareta Fotino. Pleacă în 1916 în Germania să îşi continue studiile. A fost închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, până în 1917, august. Întors la Bucureşti în 1919 face carieră de universitar şi gazetar. Are destule cuceriri feminine la activ. Conduce ,,Vremea”, adunând în jurul lui tinere talente, atrase de personalitatea lui sulfuroasă. Era un personaj controversat, influent mai ales printre studenţi. În iunie 1930, Nae Ionescu se separă de soţie fără să divorţeze vreodată. Au avut doi băieţi, născuţi în 1917, 1918, în Germania, unul din ei mort pe front în Rusia, în al doilea război. Tot în iunie 1930 a început legătura amoroasă cu Maruca Cantacuzino pe care o vizitează în palatul de pe Calea Victoriei. Legătura devine repede cunoscută. La Bucureşti nimic nu rămâne secret. E întâi un zvon, apoi o bârfă, apoi nu mai e un secret pentru nimeni. Nici Nae Ionescu nu se ferea, nu venea pe ascuns, se afla adesea în salonul ei plin de musafiri, ca amant oficial. Totul se petrecea sub ochii îngăduitori ai lui Enescu, fireşte, amantul părăsit. Se povestesc multe scene de către cei iniţiaţi în secretele lor. Adevărul este greu de descifrat azi. Iată una: într-o seară, George Enescu, aflat în Sinaia, se întoarce la vila Luminiş unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină: ,,Ieşi afară, stârpitură!” Enescu s-a executat. Nae Ionescu frecventa palatul Cantacuzino şi pentru patul prinţesei, dar mai întâi ca să fie văzut. Era o chestiune de statut. Poza într-un indiferent la ierarhii sociale şi la recunoaşteri. Voia să pară deasupra acestor vanităţi vulgare. Voia să treacă drept un dezabuzat, distant, şi lua o mină diabolică. Îi plăcea să terifieze. A păcălit pe mulţi, dovadă legenda lui a rămas până azi. Dar aş sublinia mai curând latura lui cabotină, perversă, megalomană. Era un manipulator tipic. Era un cinic. Interesele lui băneşti au fost foarte mari. Îi plăceau luxul şi confortul. Pentru a-şi acoperi pretenţiile a intrat în diverse combinaţii dubioase. Un exemplu: a semnat o poliţă în fals acoperită de bancherul Aristide Blank (fostul soţ al Cellei Delavrancea). Se îmbrăca foarte cochet, elegant, chiar pretenţios. A fost reprezentantul IG Farben Industrie în România şi a negociat o afacere de foarte multe milioane cu vagoane de oţel pentru industriaşul Malaxa. Era o poziţie care nu se potriveşte cu veleităţile lui de filosof şi ortodoxist sustras contingentului. A şofat maşini luxoase (a avut un Mercedes şi apoi un Maybach). Şi-a construit întâi o vilă pe strada Porumbacu, apoi la Băneasa. A avut una şi la Balcic. Aici şi-a cumpărat un cutter cu care naviga în văzul tuturor ca să impresioneze. A dorit să-şi probeze astfel ascendenţa, dar nu de ordin filosofic, ci mai curând sportiv şi financiar, ca şi de mare cuceritor, căci îl însoţea o frumuseţe cu o generaţie mai tânără decât el, Elena Popovici-Lupa (cum scrie Mircea Vulcănescu). Au urmat altele. Personajul indiferent pe care îl afişa în societate era o făcătură, o imagine pe care a impus-o abil chiar el. O mască. Nae Ionescu a fost dimpotrivă, foarte interesat să se găsească undeva deasupra societăţii, adulat, un semizeu. Cu studenţii i-a mers mai uşor. Era de ajuns să tacă, să îi privească cu ochii lui verzi, pe sub sprâncenele stufoase, să debiteze sofisme. Cu lumea românească a fost însă mult mai complicat. Şi în acest joc a pierdut pariul. Într-un fel a fost un Rică Venturiano cu ifose metafizice, un farseur care a jucat însă pe mize foarte mari. A fost şi un om al dispreţului. Nu a scris nimic memorabil, nu a fost un creator, a fost o natură sterilă. Nu a fost omul bibliotecilor sau al chiliei de mănăstire. Nu a fost omul singurătăţii, al recluziunii, al meditaţiei metafizice, cum lăsa să se înţeleagă. A fost omul vieţii, al sângelui şi al cărnii, al banilor, al faimei, al politicii şi al puterii” este caracterizarea pe care Stelian Tănase i-o face lui Nae Ionescu. ,,Pentru el, Maruca Cantacuzino a fost un trofeu, pradă de soi a unui vânător ambiţios. S-a folosit de ea pentru prestigiul personal. A făcut să se vorbească de el ca de un amant cu mari cuceriri, dar şi un ins cu capacităţi volitive şi de caracter excepţionale. În fond ce a fascinat la el? Memorialiştii nu ne-au lămurit pentru că mulţi au fost discipolii lui, fără judecată proprie. Cu Maruca nu a făcut de fapt decât să profite de nevroza unei femei marcată de moartea soţului ei. Nae Ionescu era mai tânăr cu 13 ani. În palatul nababului Cantacuzino venea să se frece de o lume foarte exclusivistă, aşa zisa boierie românească, în care un Enescu, de exemplu tolerat pentru abilităţile de muzician şi celebritatea sa, dar totuşi un tolerat. Nae Ionescu a avut acelaşi statut. Snobismul lui social a funcţionat aici, ca şi plăcerea de a fi iniţiat, de a avea acces în cercuri ale elitei timpului. Ispita asta l-a dus şi în anturajul regelui Carol (alt manipulator, de anvergură mai mare însă) care l-a citit repede. S-a folosit de serviciile lui şi apoi s-a debarasat de el, deşi Nae Ionescu fusese implicat în conspiraţia care a dus la restauraţia din iunie 1930. A încasat rău izgonirea lui de către Carol. Îi plăcuse mult să pozeze în ,,omul regelui”, în play-maker-ul Palatului. Ca să îşi ia revanşa s-a amestecat printre legionari, cu aceeaşi ambiţie de a le fi sfetnic şi i-a îndemnat să îl conteste şi să îl atace pe rege. De aici a ieşit zvonul că în martie 1940, când a murit subit la puţin timp după ce se întorsese din lagărul de la Miercurea Ciuc, că la mijloc ar fi mâna regelui. S-a spus că a fost un asasinat instrumentat de Mihai Moruzov, şeful SSI, care îl fila şi îi asculta convorbirile telefonice. Sunt sceptic. Am citit dosarele SSI cu interceptările telefonice şi împrejurarea morţii lui. Ideea asasinatului, deşi sună bine pentru aura lui de filosof şi conspirator, este falsă. A convenit mai ales adversarilor lui Carol, dar e un simplu scenariu. Nae Ionescu a făcut infarct în vila sa de la Băneasa (ocupată ulterior de generalul Antonescu, clădirea există azi). De funeralii s-a ocupat Cella Delavrancea, ultima lui pasiune, al cărei bust tăiat cred de Miliţa Pătraşcu, se găsea pe pianul adus în casă special pentru ea. Nae Ionescu nu era deloc meloman. Sub acest aspect şi seratele de la Maruca Cantacuzino îl lăsau rece. Nu şi anturajul, nu şi stăpâna casei. Nae Ionescu nu cred s-o fi iubit pe prinţesă. Maria Cantacuzino, în schimb, l-a iubit cu pasiune. Când a părăsit-o (5 iulie 1933) a căzut într-o gravă depresie şi şi-a dat foc. A supravieţuit însă ca prin miracol şi a zăcut multă vreme. Vestea tentativei de sinucidere şi a manierei extrem de violente de a-şi lua viaţa a făcut înconjurul Bucureştilor spre gloria amantului fireşte resemnat cu o altă femeie. Maruca şi-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături. În 1937 cei doi s-au căsătorit, una din domnişoarele de onoare fiind Cella Delavrancea! ” explică Stelian Tănase. Opiniile lui Stelian Tănase au lansat critici pe reţelele sociale. Articolul a fost publicat în data de 10 august 2013.

Activitatea jurnalistică

În perioada 1911-1916, Nae Ionescu este colaborator şi redactor la ,,Noua Revistă Română” condusă de Constantin Rădulescu Motru unde publică mai multe materiale jurnalistice şi cronici. Între 1919-1925 colaborează cu numeroase articole la revista ,,Ideea europeană” al cărei director este tot Constantin Rădulescu Motru, unde i-a mai avut colegi pe Tudor Vianu, Octav Onicescu, sociologul Dimitrie Gusti, Ştefan Neniţescu, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu, Mircea Florian. În anul 1922 publică un studiu intitulat ,,Comentarii la un caz de intranzienţă a conceptelor matematice” în ,,Gazeta matematică” şi obţine ,,Premiul de filozofie matematică” în anul 1923. Începând cu anul 1926 conduce ziarul ,,Cuvântul” colaborând cu spuma interbelică de atunci- Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. Jurnalistul Nae Ionescu taie foarte critic în moravurile societăţii româneşti, fie civilă sau eclezială. În articolul ,,Mai avem patriarh?” el spunea: ,,Am dovedit că patriarhul-regent este întâi o imposibilitate constituţională, pentru că nu poate evita amestecul puterilor; şi, al doilea, o imposibilitate canonică, pentru că dreptul bisericesc interzice, sub sancţiunea depunerii, oricărei persoane ecleziastice preluarea şi exercitarea de funcţiuni lumeşti” cu privire la locotenenţa exercitată de patriarhul Miron Cristea. ,,Am, pe de altă parte, explica el în ,,Apărătorii patriarhului”, impresia că tovarăşii celor ce ar fi puşi în chestiune prin lămuririle noastre în problema patriarhului-regent nu-şi dau seama încă de vastitatea mişcărei pe care aceste lămuriri au provocat-o în lumea ortodoxă. Or vedea în curând”. ,,Acţiunea noastră de a încerca să lămurim greaua situaţie în care se află Biserica prin trecerea Î.P.S. Patriarh în Consiliul de Regenţă are ecourile cele mai deosebite. Acţiunea noastră nu s-a răsfrânt însă în toate cercurile la fel. Sunt cititori care asistă la lucrul nostru ca la un spectacol. Găsesc d-lor că e amuzament ca un biet laic, netrecut prin şcolile de teologie, să dovedească Bisericii, sprijinit pe texte şi canoane, că se îndepărtează de linia adevăratei dreptăţi, iar toţi teologii, cari prin colţuri agită ediţiile voluminoase ale ,,Pidalionului”, să nu fie în stare a răsturna argumentaţia ,,nespecialistului”, sau, dacă totuşi cred că acesta ar avea dreptate, să arunce în cumpăna situaţiei cuvântul lor greu de autoritate” explică Nae Ionescu.

Legătura cu Corneliu Zelea Codreanu

Dat la o parte din ,,camarila” regală, Nae Ionescu îşi îndreaptă atenţia spre Mişcarea legionară. În casa influentului om de afaceri Virgil Ionescu, Nae Ionescu şi Pamfil Şeicaru îi sunt recomandaţi lui Codreanu. ,,Nae Ionescu, ca şi tizul său Virgil Ionescu fusese marginalizat de camarilă şi s-a apropiat încetul cu încetul de Codreanu. Avea o apariţie deosebită, o aură care era percepută ca diabolică şi-şi impresiona studenţii printr-o retorică ce se apropia din ce în ce mai mult de ideologia legionară. Nae Ionescu acţiona prin cuvântul rostit: el n-a lăsat cărţi importante în urma sa. După 1989, acest filosof charismatic, pentru care tânărul Mircea Eliade, ajuns după 1945 unul dintre cei mai importanţi cercetători ai religiilor din secolul XX, lucrase ca asistent, a suscitat multă atenţie. Acum, elita intelectuală a Legiunii nu mai era alcătuită din vechea echipă de profesori antisemiţi a unor Găvănescu, Paulescu şi Şumuleanu, ci din marii intelectuali care conduceau dezbaterile culturale bucureştene şi ridicau în picioare amfiteatrele frecventate de noua generaţie. Această seducţie a legionarismului a fost înfierată de Eugen Ionescu în piesa de teatru ,,Rinocerii”, spune istoricul Oliver Jens Schmitt.

Nae Ionescu- o figură complexă

Nae Ionescu este una dintre cele mai complexe figuri ale istoriei noastre, care a influenţat perioada interbelică alături de Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Rebreanu etc. Marele său merit este acela de a fi adus tradiţia Bisericii Ortodoxe în sălile de conferinţe ale sesiunilor universitare şi a le demonstra tinerilor că Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu au fost cu nimic mai prejos decât filosofii antici, de fapt Platon a fost un precursor al creştinismului iar foarte mulţi dintre apologeţii Bisericii timpurii cunoşteau textele marilor filosofi ai antichităţii. În ceea ce priveşte viaţa sa personală, s-au lansat şi încă se mai lansează multe opinii, dar adevărul este foarte greu de găsit printre atâţia istorici şi jurnalişti care devin din ce în ce mai părtinitori când este vorba despre dragostea de patrie şi credinţă la români. În ceea ce priveşte Ortodoxia, foarte mulţi cerberi ai mass-mediei fac clăbuci la gură şi scot flăcări pe nas în asentimentul unei ,,politici” cât mai ,,corecte”, ca să se ralieze cât mai bine cu nenorocirea care a pus stăpânire pe o intelectualitate şi tinerime americană ce merg de-a dreptul în prăpastie, fără să asculte ce spun cei care au venit acolo demult din sud-estul Europei. Cu toate controversele iscate în jurul său, Nae Ionescu rămâne un vârf de lance al integrităţii, iar chiar dacă viaţa lui nu s-a condus mereu după preceptele creştine, el a spus lucrurilor pe nume şi i-a supărat pe mulţi împuterniciţi ai vremii sale, chiar şi pe cei de acum. (Ştefan BOTORAN)