Data de 25 octombrie marchează Ziua Armatei Române, un moment important şi semnificativ în istoria ţării noastre. Prin Decretul cu nr. 381 din data de 1 octombrie 1959 a fost aleasă această zi ca sărbătoare a armatei în memoria eliberării Transilvaniei de Nord de sub dominaţia horthystă. În data de 25 octombrie 1944 a fost eliberată, la Carei, ultima brazdă de pământ românesc, după care armata română a continuat ofensiva împotriva Germaniei naziste luptând împreună cu Armata Roşie. Românii şi-au făcut o reputaţie de combatanţi puternici încă de când au purtat ostilităţile războiului aflaţi fiind de partea forţelor Axei (N.R- Axa Berlin-Roma-Tokio), iar generalii germani i-au menţionat în acest sens.

Dramatismul istoriei

Aflată mai tot timpul la confluenţa marilor imperii, România nu a avut o situaţie prea roză şi a fost obligată să facă tot felul de compromisuri pentru a-şi menţine independenţa şi integritatea teritorială. Mihai Stoian are o formulă sugestivă în acest sens: ,,Nici cuceritori, nici cuceriţi“. Trebuie să recunoaştem faptul că după actul de la 1 decembrie 1918, ţara noastră a avut singura perioadă de libertate, numită ,,perioada interbelică“, în care a intrat pe un nou făgaş atît din punct de vedere cultural, dar şi politic. A fost vremea în care au scris marii noştri romancieri (Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu etc), la ,,Capşa“ se întîlnea elita literară, politică şi istorică a României, iar Bucureştiul era numit ,,micul Paris“, metropola grădinilor fantastice în care se auzeau trilurile Mariei Tănase, ale lui Jean Paul Moscopol, Zavaidoc, Fănică Luca şi alţii. România era privită cu simpatie de către marile puteri din Vest şi aparţinea Occidentului. Din trunchiul Partidului Naţional Român,, care a luptat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă, s-a format ulterior Partidul Naţional Ţărănesc. Liberalii aveau deja o bogată tradiţie prin Brătieni, iar Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu au devenit noi artizani ai scenei politice democratice româneşti. Transilvania a adus un aer proaspăt pe scena politică românească interbelică prin corifeii ei crescuţi la o şcoală a valorilor morale creştine, dar şi un aer occidental. Prin unirea Transilvaniei cu România a avut loc o simbioză fericită între elitele muntene şi ardelene. Să nu uităm că statutul Bisericii Ortodoxe a fost făcut după cel al lui Andrei Şaguna. Cel de-al II-lea Război Mondial întrerupe în mod tragic această dezvoltare şi rupe România de civilizaţia şi democraţia autentică a Europei. ,,Războiul mondial, cel de-al doilea, se apropie şi România, atît de bogată în alianţe, începe să şi le piardă treptat pe toate. Cea dintîi care se destramă este Mica Înţelegere, în urma Acordului de la Munchen (29 septembrie 1938). A doua zi după acest acord regele Carol II pleacă în vizită la Paris şi la Londra, apoi la Hitler, care-l primeşte în Berchtesgaden. Suveranul refuză să schimbe ceva în orientarea politicii externe a ţării, dar se vede obligat să cedeze presiunilor economice ale Germaniei şi, în martie 1939, România semnează un tratat comercial cu Germania prin care Reichul devenea primul furnizor al României (32%) şi cel dintîi client al mărfurilor acesteia (24%). Econimia ţării (în special petrolul) ajunge treptat subordonată intereselor germane. Anglia şi Franţa reacţionează, încheind grabnic acorduri comerciale cu România (limitate ca valoare) şi garantînd independenţa României (23 aprilie 1939), nu şi integritatea teritorială (o jumătate de măsură, care mai mult încurca România decît o ajuta, stîrnind mînia lui Hitler)“. (Ion Bulei, O istorie a României)

Lovitura pactului Ribbentrop-Molotov

Pactul de neagresiune semnat între Molotov, ministrul rus de externe, şi omologul său german Ribbentrop, a venit ca un trăsnet pentru politicienii noştri. ,,Pactul de neagresiune din 23 august 1939 între Germania şi Uniunea Sovietică a venit ca un şoc pentru conducătorii României, pentru că ei îşi bazaseră politica externă pe presupunerea că există o ostilitate profundă între nazism şi comunism. Acum ei se simţeau mai lipsiţi de siguranţă ca oricînd şi, deşi nu cunoşteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea interesul special al Uniunii Sovietice în Basarabia, însăşi existenţa tratatului anula strategia lor de echilibru între cele două puteri. Carol şi miniştrii săi au acceptat ceea ce era evident: politica externă a anilor 20 şi 30, care se bazase pe un sistem de alianţe interconectate sprijinit de Franţa şi pe afilierea la acorduri internaţionale, care promovau securitatea colectivă, nu mai putea să apere frontierele României“. (Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României) Am pierdut atunci totul fără a trage un foc de armă. A fost o resemnare a neputinţei, dar şi a laşităţii guvernanţilor. Situaţia era imposibilă, dramatică, dar România nu a avut nici măcar o reacţie de palmares, deşi discuţiile din Consiliile de Coroană nu au lipsit. ,,Ţara ajunge complet singură între două mari puteri, Germania şi Rusia, şi între trei vecini, Rusia Sovietelor, Ungaria şi Bulgaria, care nu-şi ascundeau deloc intenţiile de a-şi mări teritoriul în dauna statului român. Şi primul dintre aceşti vecini intră în acţiune a doua zi după căderea Franţei. Stalin îi anunţă lui Hitler intenţia de a ocupa teritoriul convenit la 23 august 1939, plus Bucovina de Nord (iniţial U.R.S.S. pretinsese toată Bucovina, dar, la opoziţia lui Hirler, a renunţat la Bucovina de Sud)“. (Ion Bulei, O istorie a României) La data de 26 iunie, ministrul de externe Molotov îi înmînează ministrului român de la Moscova un ultimatum prin care îi cere ca România să cedeze în 24 de ore Basarabia şi Bucovina de Nord. Deşi Carol cere de urgenţă ajutor german nu îl primeşte întrucît Hitler asigurase deja guvernul sovietic de ,,lipsa de interes“ faţă de acest teritoriu. Carol, împreună cu consilierii săi nu văd o altă alternativă acceptabilă decît să cedeze. ,,În cele două Consilii de Coroană din 27 iunie discuţiile sînt aprinse. În primul consiliu învinge dorinţa de a apăra teritoriul cerut. În al doilea însă, se consideră că mai importantă este menţinerea fiinţei statale pusă în primejdie de un atac masiv sovietic, urmat, la scurt timp, era lesne de presupus, de o intervenţie bulgaro-maghiară. Chiar dacă a existat o puternică motivaţie a cedării, evident un act de forţă brutală, părăsirea acestor teritorii de către autorităţile române, fără nicio încercare de împotrivire, a lăsat tuturor românilor un gust amar şi sensibilizează judecata istorică. Cu atît mai mult cu cît totul s-a făcut în condiţii dramatice, trupele sovietice ocupînd teritoriul înaintea intrării în vigoare a ultimatumului, armata română şi civilii în retragere fiind maltrataţi de grupuri de minoritari: evrei, ruşi, ucrainieni, găgăuzi. Şi astfel, într-o atmosferă de umilinţă şi furie neputincioasă, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei…ceea ce însemna 50762 de km pătraţi cu 3.776.000 de locuitori, intră în componenţa U.R.S.S. Din iulie 1940, judeţele Cetatea Albă, Ismail, Bolgrad şi o parte din Cahul, în sud, Hotinul, Bucovina şi ţinutul Herţei în nord, sînt încadrate Ucrainei, iar din judeţele rămase, plus cîteva localităţi şi raioane din dreapta Nistrului (Transnistria), se constituie R.S.S. Moldovenească, una dintre cele 15 republici unionale ale URSS. Începe o dură politică discriminatorie la adresa românilor, o acţiune de golire a acestor ţinuturi de populaţia locală şi de populare a altor alogeni, în special slavi“. (Ion Bulei) Această nouă modificare politică şi teritorială reorientează politica tradiţională a României, care renunţă la garanţiile anglo-franceze. Carol II cere Germaniei trimiterea unor misiuni militare şi numeşte guvernul Ion Gigurtu, apropiat cercurilor de la Berlin. Hitler nu se lasă impresionat însă de acest lucru şi îi scrie suveranului României că el consideră aceste lucruri doar o ,,manevră tactică“ care nu putea înlătura ,,pericolele care ameninţă ţara Dumneavoastră“ şi îl sfătuieşte să ajungă la ,,o înţelegere de bună credinţă cu Ungaria şi Bulgaria“. ,,Cît timp nu se ajungea ,,la o reglementare rezonabilă“ a relaţiilor cu cele două ţări, Germania nu dorea să examineze căile unei cooperări ,,mai strînse“ şi ale unor ,,obligaţii mai cuprinzătoare“ faţă de România. Sub presiunea lui Hitler, România e nevoită să angajeze convorbiri cu Bulgaria, pentru modificarea frontierelor în Dobrogea (tratativele se încheie în septembrie 1940, Dobrogea de Sud, Cadrilaterul, trecînd din componenţa României în aceea a Bulgariei). Sub aceeaşi presiune, România e nevoită să poarte tratative şi cu Ungaria, la Turnu Severin. Acestea nu duc însă la nici un rezultat, Ungaria cerînd aproape tot teritoriul Transilvaniei, iar românii oferind un schimb de populaţie“. (Ion Bulei)

Dictatul de la Viena

Acest demers constituie ,,bomboana de pe colivă“, pentru că Hitler şi Mussolini intervin direct. Pe data de 30 august 1940 aceştia impun Dictatul de la Viena. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României, este convocat de către Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, la palatul Belvedere, unde îi este adusă o hartă a României din care lipseau 43.500 de km, adică toată partea de Nord a Transilvaniei, dintre care 2667000 de locuitori, cu 50,2% români, 37,1 % unguri, 5,7% evrei, 2,8% germani şi 1,9% de etnie rromă. Manoilescu leşină din cauza emoţiei. Un nou Consiliu de Coroană se întruneşte la Bucureşti care cedează din nou fără luptă. O notă a Statului Major spunea. ,,Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine“. În această ordine de idei, regele Carol II, prin două decrete regale (5 şi 6 septembrie 1940) suspendă Constituţia din 1938, restrînge prerogativele regale şi îi transferă dreptul de conducere regală mareşalului Ion Antonescu, care, după o consultare prealabilă cu liderii partidelor tradiţionale (PNŢ, PNL şi PSDR) îi cere suveranului să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Carol părăseşte ţara şi se stabileşte, rînd pe rînd, în Spania, Portugalia, Cuba, Mexic, Brazilia şi revine în Portugalia unde se stinge din viaţă pe data de 13 aprilie 1953.

Un gest puţin cunoscut

În urma calomniilor la care suntem supuşi repetat de către unele cercuri anti-româneşti, trebuie să aducem la cunoştinţă un lucru care nu se cunoaşte astăzi, legat de politica anti-semită a lui Ion Antonescu. Istoricul Neagu Djuvara, participant la războiul din Răsărit cu regimentul 6 Dorobanţi Gardă ,,Mihai Viteazul“ la campania din Basarabia şi Transnistria, a menţionat acest aspect: ,,Trebuie adăugat că, în anii următori, mareşalul şi-a modificat atitudinea faţă de comunitatea evreiască. În anii 1942-1943, cu toate insistenţele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noştri, a refuzat permanent, ba a şi favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de nord ocupată de unguri. Guvernul ungar, în schimb, în primăvara anului 1943, a cedat cererilor naziste, predând pe toţi evreii din Transilvania de Nord, iarăşi circa 150.000, dintre care puţini au supravieţuit. Gestul lui Antonescu din 1943 e însă puţin cunoscut în Occident, şi, chiar când e cunoscut, nu şterge fapta din 1941 (N.R- deportarea populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina dincolo de Nistru)“. (Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri)

Războiul din Răsărit

România a intrat în război de partea Germaniei în timpul campaniei din Răsărit. ,,Da, o alianţă rea. Chiar şi pentru faptul că noi am intrat în război într-un moment cînd nemţii îşi justificau acţiunea prin lupta împotriva comunismului. Din nefericire, nemţii luptau împotriva oamenilor şi a popoarelor, pentru supremaţie. O alianţă anticomunistă e mai degrabă necesară acum“ declara regele Mihai I într-un interviu. Neagu Djuvara spune despre campania din Răsărit: ,,Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toţi tineri, plini de avânt la gîndul de a şterge ruşinea din anul precedent şi de a dobîndi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război uşor de cîştigat; a fost dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobîndească Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă cîştigă războiul, fiind aliaţii lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord. Cu această greşeală politică, simplu rămăşag, am mers înainte şi am ajuns cu trupele noastre pînă la Stalingrad, pe Volga şi în Munţii Caucaz. Iar cînd s-a întors soarta armelor, cînd la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrîngere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni…O tragedie naţională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemţii au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul…Oamenii politici clarvăzători au înţeles cu toţii că Germania nu mai putea cîştiga războiul. Cei mai lucizi înţeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul cînd Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanie şi de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfîrşitului pentru ambiţiile lui Hitler. Dar dictatorii sînt, prin esenţă, orbi. Formidabilul potenţial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potenţial militar, a hotărît soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut oraşele germane în maldăre de ruine au fost americane. Ţin minte că eu însumi, cînd am auzit, pe la începutul intervenţiei americane, că preşedintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica 1000 de avioane pe săptămînă, am crezut că era pură lăudăroşenie. După un an, Statele Unite produceau 52000 de avioane pe an, şi cîte un vapor de transport- Liberty Ship- la fiecare zece zile. După căderea Stalingradului (februarie 1943) au început tatonări, mai întîi pe lîngă Aliaţi, apoi şi pe lîngă sovietici, atît din partea guvernului Antonescu cît şi din partea opoziţiei condusă de Iuliu Maniu şi sprijinită în secret de regele Mihai. Prin aprilie-mai 1944 ne aflam în posesia ultimelor condiţii puse de sovietici pentru capitularea noastră. Mareşalul Antonescu nu s-a putut însă hotărî, nici chiar cînd, Moldova fiind pe jumătate ocupată, frontul româno-german a fost adînc străpuns, la 20 august 1944. Pe de o parte nu voia să-şi calce cuvîntul de militar dat lui Hitler, pe de alta, tot spera într-un moment strategic mai favorabil pentru a face pasul. Opoziţia, dimpotrivă, se temea că orice nouă păsuire ne anula şi ultimele şanse ca Aliaţii şi Uniunea Sovietică să ne restituie Transilvania de nord la încheierea păcii. Regele Mihai, sprijinindu-se pe un Bloc Naţional Democratic de curînd constituit (naţional-ţărăniştii reprezentaţi de Maniu, liberalii de Dinu Brătianu, social-democraţii de Titel Petrescu şi comuniştii de Lucreţiu Pătrăşcanu), procedează, în după-amiaza lui 23 august 1944, la un fel de lovitură de palat. Antonescu refuzînd să încheie imediat un armistiţiu cu sovieticii, regele l-a demis din funcţia de prim-ministru şi l-a arestat, a ordonat armatei să înceteze lupta împotriva ruşilor şi a cerut germanilor să părăsească ţara“.

Eliberarea Transilvaniei

Armata română s-a pus tot timpul în slujba neamului şi a executat ordinele ori de cîte ori a fost nevoie. În războiul împotriva ruşilor comandourile organizate de căpitanul Mihai Ţanţu au făcut ravagii în spatele liniilor inamice, iar sovieticii nu au uitat niciodată pierderile provocate de către soldaţii din corpurile Vînătorilor de Munte, de aceea aceste unităţi au fost desfiinţate după schimbarea regimului politic democratic de după 1948. ,,Germanii neacceptînd să plece, şi atacînd capitala cu unităţile antiaeriene de la Ploieşti, a trebuit să întoarcem armele împotriva foştilor noştri aliaţi. Lucru dureros pentru armată, dar, la ordinul regelui, executat fără ezitare. Şi de-acum a început un război către apus, în care am pierdut alte cîteva sute de mii de oameni, dar am recucerit Transilvania. Am intrat în Ungaria, am ajuns pînă în Cehoslovacia. Am fost deci aliaţii sovieticilor şi ai occidentalilor, fără să ni se recunoască statutul de cobeligeranţi, ceea ce ne-ar fi dat anumite drepturi în faza negocierilor de pace. În acelaşi timp, eram ocupaţi de imensa armată sovietică, care a crezut că poate face la noi ce voia. A început o nouă eră a istoriei noastre: prin faptul că am pierdut războiul în faţa sovieticilor, eram de-acum siliţi- cu toate promisiunile aliaţilor că ne vor apăra- să adoptăm un regim impus de Moscova“ spune regretatul Neagu Djuvara. Cu toate acestea, meritele soldaţilor români, care s-au comportat eroic pe frontul din Răsărit, la eliberarea ultimului petic de pămînt românesc, şi apoi în apus sînt incontestabile. ,,După actul de la 23 august 1944, cînd România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi a Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5048 militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întîmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1000 de kilomerti şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică“ (Historia) Armatele 1 şi 4 au acoperit un front foarte larg la nord de Carpaţii Meridionali şi la Vest de Carpaţii Occidentali şi au pătruns în dispozitivul de luptă germano-ungar 350 de kilometri. Inamicul a fost urmărit în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj şi Carei, lucru ce a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Tîrgu Mureş, Dej şi Satu Mare.

Luptele de la Carei

În perioada 9-13 octombrie trupele române au rupt apărarea germană şi au ieşit în Valea Someşului Mic cucerind înălţimile de la vest de rîu. Unităţile române şi-au continuat ofensiva şi au colaborat cu Corpul 104 Armată sovietic pentru eliberarea oraşului Cluj. În perioada 14-20 octombrie acţiunile armatei române s-au concretizat prin zdrobirea inamicului din Munţii Meseş şi Făget, iar între 21-25 octombrie au anihilat unităţile inamice din zonele oraşului Carei şi Satu Mare. În cea de a treia fază, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul armatei 4, s-a concentrat pentru eliberarea oraşului Carei, iar cu o altă parte din forţe s-a îndreptat spre Satu Mare. ,,Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului“. (Historia) În seara zilei de 24 octombrie militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în oraşul Carei unde au avut loc lupte de gherilă. În dimineaţa zilei de 25 octombrie 1944, în urma unor lupte grele a fost eliberată ultima localitate românească de la frontiera de vest a ţării cu eforturi considerabile şi pierderi mari. Dintr-un număr de 525.702 de soldaţi români care au fost angajaţi în luptă la data de 23 august 1944, au pierit 58.330. Pierderile provocate în rîndul soldaţilor germani şi ungari s-au soldat cu 58.330 morţi, răniţi şi dispăruţi. Pierderile totale ale inamicului au ajuns la 72.000 de militari. Guvernul Groza, în mai puţin de o săptămînă, a obţinut reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare nu au putut-o rezolva.

Regele Mihai şi Rusia

,,Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I, singurul şef de stat din acea vreme care se mai afla în viaţă, decorat de Stalin cu ordinul ,,Victoria“ pentru contribuţia sa la scurtarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a acceptat să participe, în mai 2010, la ceremoniile dedicate acestui eveniment. Fostul monarh explica, într-un interviu oferit jurnaliştilor români aflaţi în capitala Rusiei, că prezenţa sa la Moscova era datorată mai degrabă statutului său de ,,cap al oştirii“, la 23 august 1944, cînd a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. El sublinia că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi la o atitudine ,,dură“ pentru că ,,am făcut război împotriva lor“ reluînd vechea dezbatere din epocă, reactivată după decembrie 1989, în istoriografia românească, în noi circumstanţe- privind continuarea războiului antisovietic dincolo de Nistru, întrebîndu-se ,,ce căutam noi la Stalingrad“. (Historia)

Vînătorii de Munte- armă de elită

Trupele de Vînători de Munte şi-au cîştigat o mare reputaţie în timpul ostilităţilor din cel de-al II-lea Război Mondial, atît în timpul campaniei din Răsărit, cît şi după întoarcerea armelor şi eliberarea ţării. Aceste structuri militare, fiind prezente şi astăzi în cele mai periculoase teatre de operaţiuni, sînt structuri militare specializate în ducerea acţiunilor de luptă pe teren muntos-împădurit şi duc acţiuni de luptă ofensive dar şi de apărare, fiind unităţi foarte complexe în acest sens. Ei sînt antrenaţi să pătrundă şi să lupte în teritorii neconvenţionale, unde alte trupe nu pot intra. La data de 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General a decis ca Şcoala Militară de Schiori din Bucureşti să fie transformată în ,,Corpul Vînătorilor de Munte“ prin Ordinul cu numărul 294. Vînătorii de Munte români au primit ,,botezul focului“ în timpul luptelor de la Cireşoaia şi Coşna din data de 11 august 1917. În anul 1923 au fost înfiinţate primele mari unităţi ale vînătorilor de munte D.1 V.M. de la Braşov şi D.2 V.M. de la Bistriţa. În vremea celui de-al II-lea Război Mondial ei au parcurs o distanţă de 3000 km. din România pînă în Kuban şi din Kuban pînă în Cehoslovacia. Au tranzitat şapte state şi au fost prezenţi mereu în prima linie. În perioada 1946-1961 trupele vînătorilor de munte au fost restructurate, iar la 14 aprilie 1961 a fost desfiinţată ultima structură- Brigada 2. În anul 1964, printr-un ordin al Ministerului Apărării Naţionale, au fost reînfiinţate brigăzile de Vînători de Munte.

Generalul Leonard Mociulschi, un simbol al Vînătorilor de Munte

Figura generalului Leonard Mociulschi reprezintă şi astăzi un simbol al Vînătorilor de Munte din România. O divizie a acestor brigăzi speciale îi poartă astăzi numele. Familia Mociulschi are 122 de ani de istorie. S-a născut la data de 27 martie 1889 în comuna Simnicea din judeţul Suceava şi s-a stins din viaţă pe data de 15 aprilie 1979, la Braşov. În anul 1910 a fost admis la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie, iar în anul 1912 o absolvă cu gradul de sublocotenent. Leonard Mociulschi a participat la campania României din Războiul Balcanic (1913), iar în momentul semnării armistiţiului se afla la nord de Sofia. În perioada 1916-1917 se împrieteneşte cu căpitanul rus Taras Pavlovich Gorobets care ducea lupte în Carpaţii Orientali. A ocupat funcţia de comandant al companiei 10 din cadrul regimentului de Infanterie 29 Dorohoi. La sfîrşitul primului Război Mondial a fost promovat de gradul de căpitan, apoi maior. În anul 1932 îl găsim la comanda unui batalion de munte din Sighetul Marmaţiei cu gradul de locotenent-colonel pînă în anul 1937, cînd a fost avansat colonel. În anul 1940 participă alături de Axă la campania pentru reîntregire naţională. Pe frontul de Est a fost numit comandant adjunct al Brigăzii 1 Mixte Vînători de Munte care a străpuns, în anul 1941 ansamblul de fortificaţii ,,Linia Stalin“. A participat apoi cu Armata 3 Română şi Vînătorii de Munte la asaltul Crimeei condus de generalul Manstein. În anul 1942 este promovat, pe front, la gradul de general. A fost numit comandant adjunct al diviziei Vînătorilor de Munte care a jucat un rol decisiv la ofensiva din zona Sevastopolului fiind promovat la comanda Diviziei 3 a Vînătorilor de Munte care a dus lupte la Taman, în Caucazul de Vest. Împreună cu generalul Ion Dumitrache, el a comandat trimiterea unor cantităţi de provizii pentru funcţionare punctelor de hrănire a populaţiei civile, repararea caselor şi a bisericilor. După întoarcerea armelor, în timpul campaniei anti-Axă, a fost promovat la comanda grupului ,,Crişuri“ şi a acţionat pentru eliberarea Ţării Crişurilor şi a Transilvaniei de Vest. A luptat apoi în apropiere de Praga, munţii Bukk şi Slovacia unde a cucerit vîrful Javorina cu trupele de comando ale Batalionului 22 Vînători de Munte. La data de 17 februarie 1945 tricolorul românesc flutura deasupra cotei 1044. Sfîrşitul războiului îl găseşte la comanda Corpului de Munte. Este arestat ulterior de comunişti pe baza unor acuzaţii nefondate şi achitat de Tribunalul Poporului. A fost arestat din nou sub acuzaţia de ,,criminal“ şi ,,duşman al poporului“; ,,element reacţionar şi ostil R.P.R“ pentru conduită contrară regimului democrat în baza unei note anonime că ar fi intrat în contact cu ofiţeri americani şi englezi. A fost încarcerat din nou în toamna anului 1955 prin decizia cu nr. 2496/01.10 1955. Ieşit din arest, a avut domiciliul forţat la Blaj. În anul 1966, mareşalul Charles de Gaulle, aflat într-o vizită în România, s-a interesat de soarta lui. Este reabilitat apoi, i se tipăresc memoriile de război, dar i se refuză acordarea unei pensii pentru merite deosebite. S-a stins din viaţă în data de 15 aprilie 1979, la vîrsta de 90 de ani. Conform ultimei sale dorinţe, cenuşa i-a fost împrăştiată de către cercetaşii Batalionului 21 V.M. peste crestele Carpaţilor. În anul 2007, Batalionul 21 V.M. a fost botezat cu numele său. Această divizie a desfăşurat acţiuni sub egida Naţiunilor Unite.
(Ştefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here