Din 1948 până în 1950, în satele făgărăşene s-au format grupuri de localnici care încercau să convingă ţărănimea să nu se înscrie în gospodăriile agricole colective. Mulţi ţărani au stat ascunşi pentru a evita întâlnirile cu comuniştii care îi obligau să-şi predea pământurile şi animalele la colectiv. În sate precum Ileni, Voivodeni, Viştea, Mândra, miliţienii au tras cu armele asupra tinerilor. S-au remarcat atunci Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş, elevi la Liceul Radu Negru, care le-a răspuns prin foc de armă. Au urcat la munte la 1 mai 1950. S-au întâlnit la locul numit ,,La Mesteceni”, o poieniţă de unde se vedea satul Netotu. Ioan Chiujdea (Profesorul), Andrei Haşu (Baciu), Laurean Haşu (Leu) şi Gheorghe Haşu (Ghiţă) au venit din Trăznita, Ion Ilioi şi Remus Sofonea (Brâncoveanu) din sate, iar din din Berivoi: Nelu Novac, Silviu Socol şi Gheorghe Şovăială. În Trăznita tinerii au vânat, au cioplit în lemn o troiţă pe care au coborât-o în sat, iar Baciu a construit un aparat de radio cu galenă cu care ascultau Vocea Americii. Au poposit în această poiană cu corturi pentru ultima dată. Li s-au alăturat Toma Pirău (Porâmbu) şi Victor Metea din Ileni. Planul lui Baciu pentru vara lui 1950 era să se împartă în grupe, care să cutreiere munţii şi să găsească oameni de sprijin şi alte noi grupuri de rezistenţă. Moşu, Leu, Ilioi, Brâncoveanu şi Gelu Novac au plecat spre apus. Au trecut Valea lui Mogoş, prin fereastra Bândii, în Nisipuri, Lespezi, apoi spre Munţii Ghiţu şi Frunţii, unde au întrebat de Arsenescu. Abia atunci au aflat de fraţii Arnăuţoi şi ei partizani în munţi, pe versantul sudic. Baciu, Porâmbu, Nelu Novac, Gheorghe şi Victor au luat-o spre răsărit, dar Profesorul şi Ghiţă au coborât în sate, dorind să-l întâlnească pe Sabin Mare. În august 1950, Sabin Mare îi avertizează pe luptători că zona Sâmbăta de Sus este periculoasă şi li se întinde o capcană. Era perioada în care s-au eliberat din penitenciar şi elevii Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş din Toderiţa după ce executase un an de închisoare, trecând şi prin Piteşti. Pentru a pregăti iarna din 1950, au coborât în sate pentru a-şi face provizii. Li s-au alăturat Gheorghe Duminică şi Nicolae Stanciu din Aluniş-Olt care fugiseră de la fabrica din Victoria şi căutau loc să ierneze. Moşu, Baciu, Gilu Radeş, Profesorul, Mazilu, Gicu Duminecă au mers la Părău, Crihalma, Dăişoara, Jibert. Gilu Radeş şi Marcel Cornea au rămas la învăţătorul Ion Pridon în Părău, iar Mogoş şi Mazilu au poposit la Toderiţa. Au trecut prin Râuşor Gelu Novac, Nelu Novac, Silviu Socol şi Gheorghe Şovăială, iar Porâmbu şi Victor Metea prin satul lor, Ileni. Prin Pojorta au trecut Baciu, Ghiţă, Leu şi Profesorul, unde au stat ascunşi la familia Drugă. S-au reunit din nou la munte, unde prin noiembrie, Gheorghe Neagu din Sâmbăta le-a adus veşti noi, dar triste, de la Făgăraş: Marcel Cornea a fost împuşcat mortal, Gheorghe Arsu împuşcat, Silviu Socol prins şi rănit la Toderiţa, iar toate satele făgărăşene erau înconjurate de Armată şi Securitate. Toţi erau urmăriţi. Într-o atare situaţie partizanii întâmpinau iarna lui 1950.
Împuşcaţi la Pădureni
Ion Mogoş şi Nicolae Mazilu erau elevi la Liceul Radu Negru. Au fost arestaţi în 1948, condamnaţi la 2 ani de închisoare. Au trecut şi prin penitenciarul Piteşti. După eliberare înfiinţează grupul de rezistenţă Mogoş-Mazilu cu tinerii din satele învecinate, dar au activat şi în grupul ,,Gavrilă” din Munţii Făgăraşului şi în grupul ,,Vultanul” din Părău condus de învăţătorul Ion Pridon. În noiembrie 1950 se retrag în judeţul Timiş, zona Pădureni, unde mor în luptă cu securitatea în casa lui Traian Moraru. Sunt trădaţi de fiul notarului din comună. Sunt aruncaţi într-un şanţ, iar osemintele sunt identificate în 1994, când sunt reînhumate în localitatea Leu, lângă Craiova, de sora lui Nicolae Mazilu, Tatiana. Numele lor sunt dăltuite pe monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Banat, de la Timişoara. Tatiana Mazilu, sora eroului Nicolae Mazilu, a remis redacţiei o scrisoare în care relatează suferinele familiei sale în anii de prigoană.
O poveste adevărată despre un OM adevărat, Nicolae Mazilu
,,Nicu Mazilu, aşa cum îi spunea familia, este fiul lui Ion şi al Constanţei Mazilu, născut în comuna Butin-Deta din judeţul Timiş, în ianuarie 1930. Tatăl lui era şef de post în comuna Butin. Avea un frate mai mare cu 4 ani, Marius. În anul 1937 am venit pe lume eu, Tatiana, sora de care s-a ocupat mereu când aveam nevoie de ajutor. A mers cu mine, sora lui, la târg în Făgăraş, unde tatăl fusese transferat în anul 1940. La şcoală învăţa bine, îi plăcea literatura, o prefera în mod special. A intrat la Liceul Radu Negru din oraş. Pe mine mă ajuta la lecţii, la patinaj şi la tot ce era necesar în casă. În anul 1946 am fost nevoiţi să plecăm din Făgăraş, tata fiind scos la pensie. Am plecat la Leu-Dolj, în locuinţa bunicilor paterni. Nicu a rămas în Făgăraş, în casa în care locuia cu chirie, împreună cu Ionică Mogoş, coleg şi prieten şi fiul proprietarului casei. Trebuia să termine liceul pe care l-a absolvit cu brio în 1948. După absolvire, împreună cu un grup de colegi, a plecat în munţi să lupte pentru ,,LIBERTATE”. Nicu compusese şi poezii, influenţat de Eminescu. Din păcate poeziile lui nu s-au păstrat. Tot ce a compus le-a dăruit fetei la care ţinea mult, o basarabeancă. Ea a socotit că e în pericol dacă păstrează poeziile aşa că atunci când a început prigoana împotriva băieţilor din munţi, ea a ars toate poeziile lui Nicu. Nicu a scris versurile pentru imnul partizanilor, dar târziu am aflat că tot el a compus şi muzica pentru acest imn.
A început prigoana…
Din munţi coborau odată pe lună, pe rând, în satele din Ţara Făgăraşului. De acolo primeau şi apoi trimiteau scrisori către părinţi şi prieteni. În primăvara anului 1950 a început o prigoană îngrozitoare. Nicu împreună cu Ionică, îmbrăcaţi în haine ardeleneşti (ţărăneşti) au reuşit să scape şi să plece spre Banat. S-au oprit la Timişoara unde locuia fratele tatei, iar de acolo au mers la Butin-Timiş, locul unde se născuse. Au locuit la un prieten bun al tatei, Tila Deţ. Voiau să organizeze şi acolo o mişcare de rezistenţă. Dar un fost coleg de liceu chiar şi prieten i-a pârât la miliţie. În noaptea de 20 decembrie 1950, un grup de 7 miliţeni înarmaţi au năvălit în camerele unde dormeau: ,,Mâinile sus!” Şi i-au împuşcat, i-au omorât. Nicu şi Ionică au fost aruncaţi la margine de cimitir. Prietenul tatei a fost arestat. Soţia şi fiica lui au plecat la Timişoara unde aveau rude.
Familia a fost arestată
Familia mea a avut de suferit. Tata a fost arestat şi trimis la muncă în mină. Marius, fratele cel mare, cu 4 ani mai mare decât Nicu, a fost arestat şi trimis la Bicaz, la muncă forţată. Eu venisem în Bucureşti la liceu. Norocul meu (Dumnezeu) au fost profesorii. Profesorul de matematică, frate cu profesoara de istorie, directoarea şcolii, au hotărât să nu mă dea afară din liceu. M-au scos din catalog, dar am rămas în continuare în cămin. Eram un copil cuminte, învăţam bine, iar la cămin am meditat colege la matematică. Mamele lor au plătit pentru mie căminul. După un an, tata a fost eliberat, iar eu am revenit în catalog. Am absolvit şcoala cu bine. Părinţii mei n-au fost anunţaţi despre soarta lui Nicu. Mama suferea îngrozitor pentru că nu ştia nimc de el. A fost arestat şi unchiul meu din Timişoara. În 1964, părinţii mei au primit o adresă oficială din Butin prin care îi anunţau moartea lui Nicu. După 2 ani a fost eliberat din lagăr şi Marius, fratele cel mare. Tile Deţ, prietenul tatei, a fost judecat, condamnat şi omorât.
Căutări, abia după 1990
După 1990, am început căutările. Victor Ioan Pică, care făcuse şi el parte dintr-un grup de rezistenţă, dar mai târziu, după ce Nicu fusese omorât, fusese arestat şi eliberat în 1964. Am luat legătura cu dânsul. Am obţinut aprobări peste aprobări pentru a putea demara căutările.M-a ajutat şi soţul unei colege de birou, care lucra la Ministerul Apărării Naţionale, astfel am obţinut şi aprobarea pentru deshumarea lui Nicu şi a lui Ionică. S-au implicat şi reprezentanţii asociaţiei deţinuţilor politici de la Timişoara, dar şi fiica lui Tilă Deţ.
Deshumaţi de la Butin şi îngropaţi la Leu
A fost organizată deshumarea. Venise cu un excavator. Apăruse la cimitir o doamnă în vârstă cu nepoţelul ei. Ne spusese că la data când au fost aruncaţi în cimitir avea 16 ani şi ştie exact locul unde sunt osemintele. Aşa le-am găsit foarte repede. Au fost depuse într-un coşciug şi s-a făcut o slujbă la faţa locului, apoi o pomenire la fiica lui Tila Deţ. Am plecat apoi cu maşina fiului meu spre comuna Leu din Dolj pentru a aşeza osemintele în cavoul familiei. Am făcut o slujbă şi pomenirea lor. Ion Gavrilă Ogoranu a partcipat la întreg evenimentul. Promisiunea făcută mamei mele am dus-o la bun sfârşit. Nicu îşi doarme somnul de veci lângă ea. Mama mea a avut un accident vascular în decembrie 1989, când începuse ,,revoluţia”. Căzuse în faţa blocului chiar în ziua în care fusese ucis Nicu, 20 decembrie. Pe patul de spital îi promisesem că-i voi aduce fiul lângă ea. Acum îşi dorm somnul de veci în cimitirul din Leu tata, mama, Nicu şi Ionică. Dumnezeu să-i odihnească” (Tatiana Mazilu Georgescu, sora lui Nicolae Mazilu)
Ioan Glăjar: ,,Erau membri în Frăţia de Cruce”
,,Din Frăţia de Cruce de la Radu Negru făceau parte Victor Roşca (şeful organizaţiei), Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Silviu Socol şi Nicolae Lungoci, toţi din clasa a opta (actual clasa a 12 de liceu), iar din clasa a şaptea (respectiv clasa 11-a de liceu): Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Bărcuţean, Ioan Novac şi eu, care eram casierul organizaţiei. Din clasa a şasea erau Gheorghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan, iar în curs de pregătire mai erau încă patru elevi. Victor Roşca, Ioan Mogoş, Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Bărcuţean şi cu mine aveam vocaţie pentru matematică, iar Nicolae Mazilu pentru literatură şi poezie. El iniţiase cenacluri literare care se ţineau în casa colegului său Stroia, fiul medicului Stroia. Gelu Novac visa să ajungă aviator, iar eu profesor de matematică. Remus Sofonea venise la liceu îmbrăcat ţărăneşte cu cioareci, cămaşă cu strafuri, pieptar înflorat, brâu tricotat în loc de şerpar şi pălărie cu ciucure ca la Drăguş. În clasele I si a II-a a obţinut premiul I pe liceu. Mogoş şi Mazilu erau prieteni buni. Aveau o fire de oameni voluntari, dârzi, neînduplecaţi, aprigi chiar. În luna iunie 1948, Securitatea a început arestările în rândul membrilor Frăţiei de Cruce. Victor Roşca, Ioan Mogoş, Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Nicolae Lungoci, Gheroghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan şi Ioan Glăjar au fost arestaţi în ultimele zile ale lunii iunie, iar ceilalţi s-au ascuns şi cu timpul au devenit partizani în Munţii Făgăraşului. Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu avocatul Virgil Mateiaş, comandant legionar şi cu părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Brâncoveanu. Și aici ne-au fost luate şireturile şi curelele. Avocatul Mateiaş le-a spus securiştilor: legionarul nu se sinucide. Părintele Arsenie Boca privindu-l pe Mogoş i-a zis: Tu de ce eşti îmbrăcat în negru? Timp îndelungat după aceea Mogoş se gândea ce a voit să spună părintele Arsenie prin acele cuvinte, căci el nu era îmbrăcat în negru. După şapte luni şi jumătate de detenţie, în 17 februarie 1949, a început procesul care s-a desfăşurat la Tribunalul Militar din Braşov. Ioan Mogoş şi Nicolae Mazilu au primit câte 2 ani de închisoare” a relatat preotul Ioan Glăjar din Ucea de Jos.
Maria Cornea din Ileni: ,,Mazilu avea talent poetic ieşit din comun”
,,Socol şi-a mai găsit refugiul în şura noastră de două ori, o dată cu Mogoş şi altă dată cu Mazilu. Chiar dacă n-am făcut niciodată politică, i-am alimentat pentru că eram sigură că ei nu vor decît binele ţării. Prin Socol am trimis hrană grupului din munţi de cinci ori. O dată făceam mîncare în bucătărie. Au venit patru băieţi voinici printre care era unul Haşu. I-am adus în bucătărie şi le-am dat şi lor mîncare. Altă dată au venit murdari şi flămînzi. Atunci le-am dat apă să se spele, hrană şi cărţi de rugăciuni. N-am spus la nimeni că-i ajutăm pe acei tineri, dar s-a aflat. Îmi amintesc ziua de 23 august 1950, când satul Ileni a fost propus pentru colectivizare. Ca peste tot convingerea se făcea cu arma. Atunci Mogoş şi Mazilu s-au hotărît să-l dezarmeze pe şeful de post. Cei doi tineri au fugit, scăpând pentru moment de comunişti. A vuit atunci întreg satul. Nu după mult timp, când m-am întors seara acasă de la câmp era în şop Mazilu şi purta ochelari. Era urmărit şi s-a refugiat la noi pentru că întotdeauna m-am purtat frumos cu toţi din grupul lor şi avea încredere că nu-l voi trăda. Seara l-am condus să plece din sat. Aşa eram noi, plugarii, legaţi de ţarină şi de sufletul omului aflat în primejdie. Am aflat apoi că Mogoş şi Mazilu s-au ascuns la Toderiţa de unde au plecat în Banat şi unde au fost împuşcaţi nu după mult timp. Pe Mazilu îl reţin mai mult pentru că avea un talent poetic ieşit din comun” relata peste ani Maria Cornea din Ileni.
Victor Roşca din Râuşor: ,,Ne-au ridicat de la bacalaureat”
,,Când m-au arestat eram la bacalaureat. Stam în gazdă cu Mogoş şi Mazilu. I-au ridicat şi pe ei şi pe Iulius Scorei, Stănici, Tuţu Stroia şi alţii. Am relatat suferinţele în primul meu volum ,,Moara lui Kalusek“ unde m-am referit la moara de tortură practicată de şeful Siguranţei din Braşov, Kalusek. În România a fost unic faptul că elevii au fost închişi. Erau închisori de copii. Au fost două experimente, Piteşti unde au fost duşi studenţii, iar Târgşor, elevii. Au folosit metoda Pavlov care aducea avantaje şi penalizări. Dacă recunoşteai primeai pachet lunar, plimbare, citeai cărţi comuniste. Cei care nu recunoşteau mergeau la izolator, la pedepse crunte. Comuniştii pornau de la ideea că omul este animal, nu are conştiinţă şi face totul din interes“ a relatat Victor Roşca, autorul volumului ,,Moara lui Kalusek”.
Octavian Balaban: ,,I-am ajutat pe Mogoş şi Mazilu”
,,Mogoş şi Mazilu aveau, în 1949, domiciliul obligatoriu la Toderiţa şi stăteau ascunşi chiar în şura preşedintelui de partid, Iacob Renea. I-am ajutat în vara acelui an cu alimente. Eram omul de încredere pentru tinerii ascunşi în munţi. M-am întâlnit cu Ilioiu, Silviu Socol, Chiujdea, Gavrilă, Remus Sofonea, Gelu Novac în şurile lui Vasile Balaban şi Ilie Balaban. Cu Mogoş mă mai întâlneam şi la crepuri, la Ileni. Ionică Balaban căra cu traista armele de la Garnizoana Făgăraş până la luptători în munţi. Odată am furat 3 arme pentru Mogoş dintr-o magazie. Era şi Valeriu Vlad care fura arme pentru cei din munţi. Am furnizat alimente şi haine şi pentru Sabin Mare” relata Octavian Balaban.
Monumentul din Pădurea Verde
În vecinătatea Muzeului Satului din Timişoara, la Pădurea Verde, a fost ridicat monumentul închinat luptătorilor aniticomunişti din Banat şi al deportaţilor în Bărăgan. Din 2014 o cruce albă dăinuie aici pe dâmbul de pământ unde au fost montate plăci din granit negru pe care sunt inscriptionate numele eroilor. Pe două dintre plăci sunt scrise, spre neuitare, numele făgărăşenilor Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Ţara Făgăraşului. Pe placa dedicată memoriei lor stă scris:
- ,,Noi vom muri, la fel ca toţi cei care azi luptă-n munţi. Moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult ca orice libertatea. (Testamentul lui Ion Mogoş)
- ,,Luptători din Făgăraş ucişi în localitatea Pădureni în 16 decembrie 1950”. (Lucia BAKI)
