Despre cel de-al II-lea Război Mondial, venirea ruşilor şi prăpădul lăsat în urmă de aceştia au povestit bătrânii şi veteranii de război din Țara Făgăraşului. Erau istorii trăite de ei, dar pe care nu le găseai în manualele şcolare. Privind astăzi spre Ucraina, putem vedea pe viu ce înseamnă războiul. În şcoala anilor 80 se învăţa despre armata sovietică ,,eliberatoare”, pe când bătrânii noştri ne spuneau cum mamele îşi ascundeau fetele prin cuptoarele de pită sau prin şuri, pentru a nu cădea în mâna ,,eliberatoare” a soldaţilor ruşi. Când România a întors armele, soldaţii români s-au conformat, dar nu s-au bucurat pentru că toţi ştiau care vor fi consecinţele. România se afla în faţa celei mai negre perioade istorice, care a ţinut mult mai mult decât se preconiza. Puţine documente descriu pas cu pas ororile războiului, suferinţele celor care i-au supravieţuit şi preţul plătit pentru scopul luptei lor. În podul unei case din Grid a fost găsit un jurnal semnat de locanicul care a luptat pe front în al Doilea Război Mondial. Jurnalul ţinut de soldatul Gligor Popa din Grid în zgomotul obuzelor, gloanţelor şi tancurilor ne înfăţişează faţa reală a războiului. Ne arată dimensiunea suferinţelor soldaţilor din tranşee, dar şi eroismul lor în faţa inamicului. Gligor Popa era soldat şi a plecat pe front în 31 martie 1944, ajungând până la Leţcani. A ajuns la Batalionul 32 unde i-a fost repartizată funcţia de transmisionist, cel care asigura comunicaţiile pe frontul din acea zonă. Deşi moartea îl însoţea la tot pasul, la fiecare deplasare în tranşee sau direct în calea gloanţelor, grideanul a ţinut un jurnal în care a descris zi de zi amploarea dezastrului. Îi alina durerea, chiar şi atunci când a fost grav rănit, scrisorile primite de acasă ca răspuns la cărţile poştale trimise la cei dragi. Jurnalul soldatului Gligor Popa din Grid a fost păstrat până azi şi reconstituit de nepoţii lui, care-l consideră un valoros document istoric. Viorel Ciurilă, inginer pensionar şi nepotul eroului de la Leţcani, păstează jurnalul lui Gligor Popa. În ziua de 7 iunie 1944, Gligor Popa a fost rănit, un glonţ i-a străpuns maxilarul, a ieşit prin gât pe lângă creierul mic. ,,M-a trimis la Bucureşti- Spitalul Colentina unde erau adunaţi toţi marii mutilaţi de război, fără mâini, fără picioare, îi transporta cu cărucior pentru masă şi tratament. Eu aveam un aparat care îl puneam în gură şi în fiecare zi suceam de un şurub pentru a-mi forţa deschiderea gurii. După o lună de zile am fost prezentat la comisie şi am fost clasat invalid de războiu cu procent 20%, mi-a dat uniformă de invalid şi mi-a fixat pensia” scria Gligor Popa în jurnalul-document. Pentru meritele din timpul războiului a fost avansat ,,ostaş-fruntaş”. Eroul Gligor Popa s-a stins din viaţă la data de 20 martie 2009.
Un jurnal cât o istorie
Scrisul veteranului Gligor Popa are o caligrafie deosebită, ceea ce denotă că omul nu era un ţăran obişnuit, ştia carte şi se exprima frumos, redând evenimentele cu un talent de narator şi o minuţiozitate jurnalistică. ,,În ziua de 31 martie 1944, ora 10.20, am plecat din gara Sibiu pe front, până noaptea am ajuns la Braşov, dimineaţa când eram la Câmpina a început un viscol cu zăpadă. După cinci zile de călătorie cu trenul am debarcat în gara Galbeni. Bătea vântul de sta să te trântească la pământ, cu greu am mers până în Negreşti unde am cantonat. În ziua de 9 aprilie am plecat şi am mers în comuna Scânteia pe unde era un noroiu până la genunchi înotând cu mare greutate şi împingând de căruţe am ajuns în Mirceşti, o noapte am dormit lângă căruţe, împotmoliţi în noroi. În ziua de 10 aprilie am mers în comuna Tăcuta unde am stat şi în ziua de 10 şi 11, am început să întindem linie telefonică până în Scânteia, s-a dat ordin de plecare. 12 aprilie 1944: Marşul a început seara şi a ţinut toată noaptea şi am cantonat în comuna Coropceni, jud. Iaşi. 13 aprilie 1944: am dormit în pădurea Poieni lângă şoseaua naţională. Seara, în marş spre poziţie, m-am întâlnit cu consătenii din Grupu 18, Trandafir Marcu şi Pompiliu Drăghici”.
Sărbătorile de Paşti
Gligor Popa vorbeşte despre un scurt răgaz petrecut în tranşee. Erau Paştile anului 1944. Era ziua Învierii Domnului, ziua speranţei şi a mântuirii la care se gândeau mulţi dintre cei ce nu se vor mai întoarce acasă. ,,În ziua de 14 am ocupat o poziţie în pădurea Gorun unde am petrecut Sfintele Sărbători de Paşti de ne-am făcut adăposturi în pământ. Aici nu am dus-o aşa rău că am avut mâncare şi băutură şi inamicul era departe. În ziua de 22 IV am dat raniţele la căruţă şi noaptea am intrat pe poziţie până dimineaţa, ne-am făcut gropi individuale, iar în ziua de 23, de Sf. Gheorghe, am săpat la adăpost. În 24 stam în adăpost şi când se rupea firu plecam control până stabileam legătura telefonică. În 25 am întins un alt fir la Grup şi chiar când terminam a început brandurile pe noi dar Dumnezeu ne-a ferit şi am scăpat”. (N.R- păstrăm exprimarea exactă pentru a reda sentimentele exprimate în jurnal cât mai vii)
,,În vâltoarea obuzelor, credeai că e iadul”
,,În 26, pe la ora 4 dimineaţa, au dat ruşii atacu, au început brandurile de se mişca pământu, credeai că e iadu, ne-a rupt toate firele telefonice. Toată ziua am fost numai control pe fir, numai Dumnezeu ne-a ferit de am scăpat fără să fiu rănit. În 27, fiind distruse 2 batalioane, ne-a scos de pe poziţie, ne-a schimbat ,,1 Vânători”. Mergând pe şosea spre comuna Leţca, a venit aviaţia inamică şi s-a pus cu mitalierele pe noi, ne-am adăpostit toţi pe şanţurile drumului, eu m-am băgat sub un pod, în apă până la brâu, mi-am pierdut şi foaia de cort, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat şi de aicea, a rănit numai un cal, foaie de cort mi-a dat Simen, că a avut două, am ajuns pe nişte dealuri unde ne-am făcut gropi şi am stat două zile în care timp s-a mai organizat batalioanele. În ziua de 30, la ora 8 seara, am plecat spre Iaşi, la ora 3 am ajuns în comuna Copou, lângă Iaşi. În ziua de 1 mai, la ora 7 seara am plecat din nou pe poziţie chiar în ceasul când să plec m-am întâlnit cu Grupu 18. Cum am ajuns am întins un fir şi am instalat un telefon la observator, m-a prins nişte branduri de nu ştiam unde să mă bag. Am scăpat şi de astea. În ziua de 2 am fost tot control pe front, brandurile ne-au rupt toate firele telefonice. În 3 mai, la fel control pe fir. Am primit carte poştală de la nenea Gheorghe. În 4 mai a fost puţin mai linişte, m-am odihnit şi am scris acasă lui Irodion. În 5 a fost cam al naibii că de cu noapte am început cu controlu pe fir de la ora 3 noaptea şi până pe la 2 după masa, apoi a fost mai linişte noaptea de 5 spre 6, cu toate că am dormit tot gata cu arma în mână, a fost linişte, au fost atacuri dar în alte sectoare. Catiuşa regulat în fiecare zi ne face câte o vizită (Catiuşa dă 72 de proiectile). 6 mai: a fost mai linişte noaptea, au încercat şi un atac dar în zadar.
,,Se legăna pământul ca la cutremur”
,,2 iunie. S-a început o ofensivă mare, a venit o divizie nemţească blindată, la ora 3 a început pregătirea. Se legăna pământul ca la cutremur. Tancurile au înaintat, ruşii au fost scoşi din poziţie, au început să se retragă. Batalionul nostru în rezervă, gata în orice clipă să intervie unde era nevoie. A venit şi aviaţia de a acoperit ceru, cum plecau ale noastre veneau cele inamice, au bombardat şi unele şi altele de se zguduia pământul; noi înaintam pe măsură ce înaintau cei din linia întâi. Trăgeau nemţii cu tunurile de credeai că e iadul unde explodau, mai trăgeau şi ruşii spre noi cu Catiuşa. Seara am primit o telegramă de la nenea Gheorghe că mi-a trimis un pachet şi bani. 3 iunie 1944: Atacul s-a continuat mai departe, ne-a bombardat grozav şi pe noi dar nu a atins din plin. Câteva avioane au fost doborâte de către aviaţia noastră”.
Ruşii atacau în zi de sărbătoare
,,4 iunie 1944. Este prima zi de Sf. Rusale, eram în pământ în tranşee şi ascultam cum bubuiau proiectilele şi bombele. Au contraatacat ruşii că aşa au obiceiul la Sfintele Sărbători, dar nu au reuşit. 5 iunie. A doua zi de Rusale, atacuri dar fără efect. Aviaţia inamică a bombardat foarte mult, câteva avioane grele au fost doborâte, mă uitam după ele cum se aprindeau şi veneau jos. 4 paraşutişti au scăpat cu viaţă. Seara am primit o scrisoare de la nenea Gheorghe şi Irodion. 6 iunie 1944, am ocupat o poziţie aproape de comuna Leţcani, am schimbat un Batalion din Grupul 10 care era distrus aproape tot”
7 iunie, cea mai grea zi a eroului
,,Gligor Popa este rănit în timp ce încerca să se întoarcă la companie, asta după ce reuşise să refacă toate legăturile telefonice şi să redea comunicaţiile dintre ofiţerii şi soldaţii români. Reies din Jurnalul de front sacrificiul şi abnegaţia soldaţilor români care luptau în echipele de transmisionişti, adevăraţi eroi ai informaţiilor şi ai logisticii militare. Povestea lui Gligor Popa, eroul din Grid, pare luată dintr-un scenariu de film. ,,Ziua de 7 iunie a fost pentru mine una dintre cele mai grele zile pe care le-am întâlnit în viaţă până în prezent. A fost ziua când mi-am văzut moartea lângă mine. Când începea să se facă ziuă am primit ordin să întind un fir, să fac legătura între Batalion şi Compania a III a. Am luat vreo şase bobine şi un om să-mi ajute şi am plecat, şi am pornit cu firu pe un şanţ de comunicaţie făcut de ruşi, pe şanţ erau numai lăzi de muniţie, arme, noroi şi morţi, cu mare greutate am trecut peste toate, am ajuns la o vale, şanţu s-a terminat şi am ieşit pe afară, nişte branduri au început pe noi, o mitralieră trăgea de-a lungul văii, cu mare greutate am trecut valea şi am ieşit pe o pantă, am găsit iar un şanţ de comunicaţie, am luat-o pe el până am găsit Compania a III-a, am instalat telefonu într-un adăpost şi l-am chemat pe domnu căpitan Buteaşu, comandantul Companiei a III-a de a vorbit cu centrala, am vorbit şi eu şi apoi m-am întors înapoi la centrală. N-am ajuns bine şi am plecat control pe fir la observator, am reparat firu şi când viu înapoi s-a rupt firu de la noi la Batalionul 31, iar control, brandurile nu ne slăbeau deloc, în ziua aceasta nu am avut timp nici să mănânc, era să mor flămând şi setos. Toată ziua au atacat ruşii iar ai noştri au contraatacat. Într-un rând au fost respinse batalioanele din dreapta şi stânga noastră”.
Cu Zamfir în traşee
,, Noi, Batalionul 32, am fost aproape încercuiţi, am primit ordin să ne retragem, ne-am retras vreo 2 km pe o vale fără să fim observaţi de inamic, pe o poziţie au rămas numai nişte cuiburi de rezistenţă. În acest timp batalioanele din dreapta şi stânga noastră au contraatacat şi au ocupat din nou poziţia, au mai intervenit şi nişte tanchete nemţeşti. Nu mai aveam nicio legătură telefonică, nici cu companiile, nici cu grupu, nici cu vreun batalion, cu nimeni. Eu am primit ordin să fac legătura cu centrala Grupului. Mi-a mai dat un însoţitor, pe soldatul Zamfir, am luat un telefon pentru control, nişte cablu şi am plecat pe firu vechi care îl aveam înainte, era rupt numai bucăţi şi încurcat grozav, am mers noi cu mare greu descurcând şi înnodând. Ne-au încadrat nişte branduri de credeam că praf ne face, am scăpat şi de acestea după ce am urcat o pantă vedem nişte puşcaşi camuflaţi prin iarbă, nu ştiam erau ruşi sau de-ai noştri, stăm un moment şi privim mai bine şi vedem că sclipeşte nişte căşti, atunci imediat am ştiut că sunt ai noştri, era o grupă de puşcaşi răspândiţi în trăgători cari trăgeau asupra inamicului ce se afla în faţa lor, la două sau trei sute de metri firu nostru trecea chiar printre linii, când a încetat puţin focu ne-am luat inima în dinţi şi am pornit mai departe”.
Sub ploaia de gloanţe lega firele de comunicaţii
,,Coborâm într-o mică viroagă, ne-am întâlnit cu Domnu colonel Popa, întorcea ostaşii la contraatac, era foarte disperat, ne-a întrebat ce e cu noi, unde e Batalionul nostru, unde e domnu maior Dobrescu, i-am răspuns tot, apoi i-am pus telefonu pe fir şi i-am dat de a vorbit cu domnu maior. Apoi ne-a spus să ne ducem repede şi să stabilim legătura cu grupu. Am pornit mai departe pe fir până am ajuns într-un adăpost făcut de ruşi. În adăpost erau mai multe fire telefonice, am pus eu telefonu pe rând la fiecare dar nu mai răspundea nimenea, erau rupte toate, am ieşit afară şi am pornit înapoi pe fir la vreo sută de metri, l-am găsit iar rupt, l-am înnodat şi abia am stabilit legătura până în adăpostul care îl găsisem, am pornit mai departe spre grup pe un şanţ de comunicaţie, pe şanţ erau numai fire telefonice rupte, înnodate şi încurcate, dinapoi de la Batalion mă suna maioru mereu şi spunea că să-i stabilesc legătura mai repede, că dacă nu ne împuşcă pe toţi telefoniştii. Brandurile nu ne slăbea deloc, atâtea fire am înnodat pe şanţu acela de mă înnebunise la cap, nu ştiam care cu care să-l mai leg. După multă trudă am reuşit să stabilesc legătura, am vorbit cu Batalionu, cu domnu maior Dobrescu, m-a felicitat spunând că mă va decora, apoi a spus să plec repede înapoi de unde plecasem”.
,,Un cartuş mi-a perforat capul”
,,Fără să stau mult la gând am luat telefonu de gât, arma în mână şi am plecat pe fir înapoi împreună cu soldatul Zamfir. Cartuşele de pistoale automate şuierau pe la urechile noastre. Brandurile şi artileria încetase, de aceea ni se părea linişte, mergeam fără frică. Dar după ce am ieşit din şanţ nu am mai mers mult ca două sute de metri şi un pistol mitralieră a fost îndreptat spre noi, câteva cartuşe lovite în cască au ricoşat dar unu lovind mai jos puţin mi-a perforat capu intrând pe maxilaru stâng şi a ieşit prin gât mai jos cu doi centimetri de creieru mic. Am simţit o arsură, o isbeală de pământ de îmi părea că am căzut din avion, apoi paralizia mâinilor şi picioarelor, eram conştient, nu mai puteam vorbi, nici mişca, că mişcam doar din buze, ca un pui care i-ai tăiat gâtu şi mai cască ciocu dar nu mai poate cârâi la fel şi eu voiam să mai spun un cuvânt camaradului meu, în zadar, nu mai puteam. El s-a trântit jos, a strigat de două ori- ,,Popa, Popa!”. Eu nu am putut să-i răspund, nici să-i fac vreun semn lui, i s-a făcut frică şi a plecat lăsându-mă mort. Sângele îmi ţâşnea făcând zgomot ca izvorul unei fântâniţe care cade într-o cascadă”
,,Simţeam cum mi se stinge viaţa ca o lumânare”
,,Simţeam cum mi se stinge viaţa ca o lumânare. Cu ochii plini de sânge abia mai zăream cum se duce lumina zilei şi vine întunerecu nopţii ca şi întunerecu morţii. În acest moment gândul mi-a zburat departe, departe, în satul meu unde mi-am petrecut copilăria şi tinereţea până la 21 de ani, unde am lăsat tot ce am avut mai drag: părinţi, fraţi, prieteni şi prietene şi ziceam în gând: O, Doamne iartă-mă! Ce ţi-am greşit de mă desparţi aşa de îngrozitor fără să-mi strângă mâna şi să-mi iau rămas bun cel puţin de la unii din cei rămaşi? Am vizitat cu gândul ultimul colţ al gospodării mele, al Hotarului şi al Pădurii unde am auzit cucu cântând în toate primăverile, numai în primăvara asta în loc de cântecul păsărilor am auzit bubuitul tunului şi al brandului. Acum eram gata să îmi dau sufletul, dar puterea lui Dumnezeu nu m-a lăsat să mor. Am început să mişc picioru stâng şi să vorbesc încet. Auzeam cum trec soldaţi pe lângă mine şi vorbeau unul către altul: Uite un mort! Iar celălalt zicea: Încă n-a murit, că mai mişcă. Iar eu cu vocea sfârşită spuneam: Nu mă lăsaţi fraţilor, că mor. Unii poate mă auzeau, alţii nu, dar nimeni nu venea să mă ridice de jos. S-a făcut noapte.
Abanonat rănit în tranşee, l-a salvat prietenul din Veştemul sibian
,,Vestea de moartea mea ajunsese la Batalion, toţi camarazii mei o primise cu mare durere sufletească dar sincerul prieten Ogreanu Ion din comuna Veştem, jud. Sibiu nu s-a mulţumit cu atât şi fără să stea mult să se gândească a pornit în căutarea mea. Aud paşi grăbiţi prin iarbă, eu abia că mă mai văitam de durere. De la distanţă îl aud strigând: Popa, tu eşti? Nu eşti mort? Unde eşti rănit? S-a lăsat pe mine şi a început să plângă. În acest moment apar doi brancardieri cu o targă. Când m-au văzut aşa de sfârşit nu voiau să mă ridice, spuneau că e departe primul post de ajutor şi că de ce să se mai obosească cu mine degeaba că tot mor eu până acolo. Cu vocea stinsă am spus către Ogreanu: Nu mă lăsa dragă Ogreanule că mor aici. Ogreanu i-a obligat să mă ridice, m-au pus pe targă. Ogreanu m-a sărutat cu lacrimi în ochi apoi a pornit din nou la datorie”.
Chinul de pe targa dusă de brancardieri prin tranşee
,,Brancardierii au pornit cu mine spre primul post de ajutor unde era medicul companiei. Fiecare pas al lor era un cuţit care îmi intra în inimă. Cu mare greutate şi chinuri grozave au ajuns cu mine la primul post de ajutor, m-au aşezat pe marginea tranşeului. Medicul nici nu s-a deranjat din adăpost. A ieşit un sergent sanitar, m-a spălat puţin de sânge pe la ochi, m-a înfăşurat cu un pansament la cap şi apoi m-a lăsat afară pe marginea tranşeului spunând că nu are cu ce să mă trimită în comuna Leţcani unde era medicul Grupului. Nu aveam la cine să apelez, nu cunoşteam pe nimeni în această companie fiindcă avusesem norocu să cad pe sectoru la o companie din Batalionu 31. Singur, pe marginea tranşeului, mă luptam cu moartea, nimeni nu-mi mai auzea vocea slabă care rostea necontenit: Nu mă lăsaţi fraţilor, că mor. Câte un cartuş rătăcit mai şuiera şi acum pe la urechea mea, parcă ar fi vrut să mă mai lovească o dată, să-mi curme suferinţele. Singur Dumnezeu îmi asculta rugămintea”.
Transportat cu căruţa
,,Într-un târziu au apărut două căruţe cu muniţie pentru companie. M-au urcat într-una din ele şi m-au trimis înapoi spre medicul Grupului, în comuna Leţcani. Lângă mine mai era un camarad rănit la un picior. Lung mi s-a părut drumul acesta! Parcă ar fi fost de zeci de kilometri, deşi era numai de 6 sau 8 km. Pe o vale s-au mai oprit de au tăiat nişte iarbă pentru cai, m-au suit pe iarbă şi au pornit cu căruţa la trap fiindcă le era frică că se face ziuă şi îi prinde aviaţia şi îi bombardează. La zdruncinarea căruţei durerea creştea tot mai mare. Cu vocea stinsă de durere spuneam: Opreşte măi frate că mor, ai milă de mine. Nu se poate, că se face ziuă şi ne prinde aviaţia pe drum şi atunci om muri toţi trei. Nu mai puteam de durere, fiecare sdruncinătură de căruţă era un cuţit înfipt în inimă. Cu mare chin am ajuns în comuna Leţcani. Aici m-au dat jos şi m-a băgat într-o casă, m-a aşezat pe o saltea jos că paturi nu erau. Aici medicul grupului imediat a venit să mă panseze. Un medic blând şi bun mi-a făcut fişe de rănit şi apoi prin cuvintele lui dulci încerca să mă încurajeze spunându-mi că nu mult timp peste o săptămână o să mă fac bine şi voi merge acasă. M-a pansat, mi-a dat nişte medicamente ca să-mi amorţească durerile şi apoi mi-a spus că imediat vine un camion şi ne va duce la Ambulanţa Diviziei”.
Doctorii tăiau în carne vie ca măcelarii la abator
- ,,8 iunie 1944. S-a făcut ziuă. A sosit şi maşina să ne evacueze, ne-a suit în maşină pe toţi câţţi erau şi a pornit cu noi spre ambulanţa Diviziei, dar nu am pornit bine şi a început să vie aviaţia inamică, a tras maşina lângă nişte copaci, a camuflat-o şi au stat până a trecut, apoi am pornit mai departe. După multe sdruncinături şi vaete am ajuns în comuna unde era ambulanţa. Era o grădină mare, câţiva pomişori, iarbă verde udată cu sângele ce curgea de la sute de răniţi ce se zbăteau şi se luptau cu moartea. La rând erau apoi puşi pe targă şi duşi în măcelărie, iar doctorii zişi-măcelari tăiau cu bisturiul, în carne vie tăiau mîini şi picioare ca la abator“.
- ,,9 iunie: am fost internat în spitalu din Blaj unde erau 28 de răniţi într-un salon unde am stat o lună. Câte vaiete erau de fiecare după suferinţe şi dureri“.
Nenea Gheorghe l-a găsit viu
,,Cum am ajuns aici, am anunţat pe nenea Gheorghe, fratele cel bun şi tată pentru toţi, toată noaptea aveam dureri şi nu puteam să dorm decât o oră dimineaţa. A doua zi, după ce l-am anunţat că sunt viu şi internat în spital în Blaj, dimineaţa, când am deschis ochii după o noapte de chin, era pe marginea patului, aştepta să mă trezesc. Nici nu pot să descriu aceste momente, când el ştia că sunt mort în urma unei cărţi poştale trimise de D-l Simen, bun prieten al lui, şi acum m-a găsit în viaţă. A venit cu aprobare din Bucureşti şi după o lună m-a transferat la Spitalul Sinaia care era în Hotelu Palas, 3 paturi în cameră, baie şi toate necesare. Îngrijiri medicale bune, abonat cu o bere la popotă în fiecare zi. Cu toate suferinţele, a fost bine. După o lună am fost transferat în spital la Călimăneşti pentru nişte tratament cu nişte raze ultrascurte ce mi le făcea la cap, după o lună m-a trimis la Sibiu, la unitate, am fost internat şi în Sibiu o săptămână. După care m-a trimis la Bucureşti- Spitalul Colentina unde erau adunaţi toţi marii mutilaţi de război, fără mâini, fără picioare, îi transporta cu cărucior pentru masă şi tratament. Eu aveam un aparat care îl puneam în gură şi în fiecare zi suceam de un şurub pentru a-mi forţa deschiderea gurii. După o lună de zile am fost prezentat la comisie şi am fost clasat invalid de războiu cu procent 20%, mi-a dat uniformă de invalid şi mi-a fixat pensia”. (Ștefan BOTORAN)
