Propaganda nu a lipsit niciodată din istoria modernă a ţării noastre, mai ales de la Ion Heliade Rădulescu încoace. Propaganda a jucat un mare rol după emanciparea claselor sociale româneşti, a fost prezentă în pragul Marii Uniri, în perioada interbelică, în timpul celui de-al II-lea Război mondial şi nelipsită în perioada regimului comunist. După Revoluţia din decembrie 1989, propaganda s-a împărţit în cea pro-occidentală şi continuatoarea clişeelor comuniste prin Ion Iliescu.
Piaţa Universităţii exemplu pentru Revoluţia portocalie din Kiev
Manifestaţiile pro-democratice din anul 1990 au survenit la un an după înăbuşirea sângeroasă a manifestaţiilor comuniste din Piaţa Tien An Men din Beijing. Prin amploare, originalitate şi ecou, fenomenul Piaţa Universităţii a constituit un model pentru celelalte ţări din Europa de Est care căutau modelul occidental iar, pentru Ucraina, a fost un adevărat manual de utilizare. Evenimentele tragice din ţara vecină ne demonstrează, o dată în plus, că marele U.R.S.S a fost doar în hibernare, iar larvele bolşevice precum Vladimir Putin sau Lavrov nu au adormit niciodată. Sceleraţii secolului XXI au năvălit peste Ucraina, dar ne punem întrebarea cum ar fi acţionat un comunist sadea precum Iliescu în momentul de faţă? Victimele minerilor din Piaţa Universităţii şi-au văzut sacrificiul util, dar tancurile sovietice au venit să calce în picioare Revoluţia portocalie din Kiev. ,,Protestul şi mesajele manifestanţilor din Piaţa Universităţii au coagulat într-o formă unică şi ingenioasă de exprimare a ideilor anticomuniste cu puternice simboluri muzicale (Imnul golanilor), poetice, grafice, scenografice, sloganuri, cu umorul şi satira, rar întâlnite în confruntările politice. Pe de altă parte, deşi discursurile au încercat evitarea fracturii sociale intelectuali-muncitori, produsă încă din 28-29 ianuarie, tocmai acest profil intelectual şi această puternică argumentaţie culturală a protestelor din Piaţa Universităţii au avut un ecou deosebit de favorabil şi larg răspândit în lumea culturală internă şi internaţională, dar au îndepărtat în egală măsură marea masă a muncitorimii, acel electorat de la oraşe şi sate, format şi educat în spiritul propagandei ceauşiste, pe care manifestanţii nu au ştiut cum să-l atragă” explică Călin Hentea.
Propaganda lui Ion Iliescu, asemănare izbitoare cu propaganda lui Putin
Trecut prin şcoala sovietică de cadre, Iliescu a folosit toate atuurile proletcultiste, folosindu-se de minciună, şantaj şi intimidare în folosul său, al fostelor cadre de partid şi al securiştilor. Acelaşi ton l-a menţinut Vladimir Putin în societatea rusă, explodând acum ca o bombă cu ceas şi aducând societatea rusă înapoi, în anii 40-50. Iliescu a făcut acelaşi lucru în România anilor 90, deosebirea fiind faptul că ţara noastră nu a fost niciodată o putere imperialistă. Placa zgâriată a lui Ion Iliescu a constituit-o ,,inventata rebeliune legionară”, ,,drogurile şi armele inexistente” sau ,,dolarii lui Marian Munteanu” pentru ,,demonizarea” adversarilor politici. Aceleaşi clişee le foloseşte Putin în discursuri delirante în care bate câmpul cu nazismul din Ucraina. Iliescu, la vremea sa, s-a folosit din plin de presa obedientă şi televiziune mistificând, minţind cu neruşinare, distorsionând adevărul. Aceasta este şcoala cadrelor pregătite la Moscova. În general, schema propagandei Puterii a funcţionat după următoarea schemă: mesajul, ideile principale, exprimările erau mai întâi enunţate de Ion Iliescu în conferinţele de presă, declaraţii, discursuri sau difuzate în comunicatele Guvernului; imediat, acestea erau preluate, amplificate şi diseminate la nivelul întregii ţări nu numai de presa scrisă apropiată FSN, ci şi, mai ales, prin intermediul Televiziunii şi radioului public, la vremea respectivă unice şi subordonate, conform legii, Guvernului şi Preşedinţiei. A fost nevoie de toată această propagandă de demonizare şi decredibilizare a opoziţiei politice şi intelectualilor, pentru a face posibile şi credibile înscenările din 13 iunie, care acreditau teza propagandistică a loviturii de stat legionare, ce justifica în final represiunea sălbatică de intimidare şi anihilare a liderilor partidelor de opoziţie, a ziariştilor şi oamenilor de cultură independenţi, anticomunişti” spune Călin Hentea.
Războiul sloganurilor
Dinspre partea opoziţiei democratice, totul a debutat prin diferite improvizaţii de moment, prin panouri, sloganuri. ,,Lăsând la o parte patetismul, dar şi umorul câtorva din aceste slogane, ele, în majoritatea lor, depun mărturie despre câteva obsesii ale celor care se considerau urmaşi ai revoluţiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de voinţă a Puterii de a clarifica cine a acţionat violent împotriva demonstranţilor din decembrie 1989, lipsa de apetenţă politică a preşedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, somnolenţa şi pasivitatea românilor de a opta pentru o comodă soluţie de compromis în alegeri, care ar fi invalidat revoluţia din decembrie 1989” spune Ruxandra Cesereanu (SURSA. Revista 22, Fenomenul Piaţa Universităţii, 12.05. 2003) Câteva din lozincile sugestive ale demonstranţilor erau: ,,Iliescu nu dezbina ţara”; ,,Apel din Timişoara, trezeşte Doamne ţara„; ,,16-22, cine-a tras în noi”; ,,Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”; ,,Treziţi-vă români, aveţi din nou stăpâni”; Iliescu pentru noi este Ceauşescu II”; ,,Ceauşescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”; ,,Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”; ,,PCR-FSN/Diferenţa unde e?”; ,,FSN-Agentura KGB”; ,,Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”. Pe de altă parte, propaganda proletcultistă suna astfel: ,,Dacă Dumnezeu ne-ajută, noi votăm fără valută”; ,,Iliescu vom vota, fără Kent, fără cafea”. România, astăzi, cunoaşte alte realităţi, dar acea clasă lăsată de Iliescu mai persistă. Din nefericire, încă mai sunt români, nu mulţi dar destui, care văd în Putin un erou iar în UE şi N.A.T.O ,,imperialismul” care ,,ne-a luat ţara”. România nu este o colonie, aşa cum propovăduiesc trâmbiţele ruseşti din ţara noastră, în ciuda unei clase politice execrabile, lupta continuă, dar societatea românească are mai multe oportunităţi decât altele. În ceea ce-i priveşte pe adulatorii lui Putin, nu ar strica să cunoască puţin, pe pielea lor, realitatea societăţii ruseşti. (Ştefan BOTORAN)
