Credincioșii ortodocși și greco-catolici îl prăznuiesc pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe la 23 aprilie, dar în acest an  prăznuirea Sfântului Gheorghe se va face în a doua zi de Paște, așa cum impun regulile bisericești atunci când sărbătoarea cade în sâmbăta Paștilor.   Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare în ziua de 23 aprilie 304, rămânând de atunci zi de prăznuire. De Sfântul Gheorghe, aproape un milion de români îşi aniversează onomastica. În Vinerea din Săptămâna Luminată se prăznuieaște ,,Izvorul Tămăduirii“. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus sărbătoreștea al doilea hram în această zi.

Originea Sfântului

Nu există foarte multe documente istorice legate de Sf. Gheorghe, dar din ceea ce știm, el s-a folosit de singurul sistem din vremea sa pentru a avea acces la elita societății romane: armata.  Originar din Capadocia (N.R- Turcia actuală), născut într-o familie de creștini de neam bun și foarte bogată, cu domenii întinse în Palestina, care i-a asigurat o educație deosebită, a fost întotdeauna deschis învățăturii, viteaz și loial căpeteniilor armatei. Este ales tribun și primește toate distincțiile, fiind numit comandant șef al armatei. ,,Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, asupritorul creștinilor, se afla în cetatea Romanilor minunatul ostaș al lui Hristos, sfântul Gheorghe. Rămânând de mic copil orfan de tată, maica lui s-a mutat dimpreună cu el în Palestina unde avea multe averi și moșteniri. Ajungând la vârsta desăvârșită și fiind viteaz și mândru la chip, a fost rânduit ostaș și pus căpetenie peste o ceată vestită, de ostași vrednici. Arătându-și vitejia în războaie, a fost rânduit voievod de către Dioclețian, care nu-l cunoștea atunci ca slujitor plin de credință al lui Hristos” (Vieţile sfinţilor). Împăratul Dioclețian, pentru a conduce mai ușor, s-a folosit de două tetrarhii.  Dioclețian a impus monarhia absolută și a impus fastul oriental, trăia retras în palat și cei  care-l vizitau trebuiau să se prosterneze în fața lui și să-i sărute marginea mantiei. Era adorat ca un zeu luându-și chiar titlul de Jovius. Deși era un păgân convins și lupta pentru restabilirea autentică a cultului păgân neacceptând sincretismul, el s-a arătat la început tolerant față de creștini, care erau prezenți în administrație, armată și chiar în serviciul palatului. Dioclețian nu s-a lăsat atras în acțiunile anticreștine cerute de colaboratorii săi în discuțiile purtate la Nicomidia și a cerut să fie consultat și oracolul de la Milet, închinat lui Apollo, care s-a pronunțat în defavoarea creștinilor. Astfel, protoaugustul Dioclețian, influențat și de neoplatonicul Porfiriu, care în jurul anului 300 scrisese o lucrare împotriva creștinilor, a declanșat persecuția împotriva lor.  Aceste studii documentare ne pot face să înțelegem lesne faptul că ascensiunea tânărului Gheorghe a avut loc în perioada de toleranță a lui Dioclețian, iar sfârșitul său a avut loc după reorientarea lui Dioclețian. Au fost date astfel patru edicte împotriva creștinilor. ,,În primăvara anului 304 Galeriu reuși să-l determine pe Dioclețian să emită un al patrulea edict de persecuție împotriva creștinilor, care imita pe cele date de Deciu și Valerian, declarându-se război creștinismului. Acum s-au aplicat pedespe foarte aspre, unele chiar fără temei legal. Cei mai mulți martiri s-au înregistrat în Orient, în special în provinciile dunărene, unde acționa Galeriu.  În Antiohia Pisidiei a suferit Margareta, în Capadocia Sfinții Gheorghe și Doroteea, iar în Tesalonic au suferit martiriu sfintele Agapi, Irina și Hiona”. (Nicolae Chifăr) Conform Vieților Sfinților, se pare că Gheorghe, tribunul, a luat atitudine împotriva celui de al patrulea edict, gest care i-a adus în cele din urmă sfârșitul: ,,Pe când se ținea acest sobor păgânesc, Sfântul Gheorghe se afla lângă împăratul. Văzând nedreapta pornire, viteazul ostaș s-a gândit că a sta așa mai departe, în nepăsare pentru frații săi de credință, ar fi o faptă neiertată de Domnul și atunci s-a chibzuit cu judecată că vremea-i prielnică pentru mântuire”. El și-a împărțit averea celor săraci, i-a eliberat pe servitorii din propria-i casă și a mărturisit că este creștin. ,,Este chestionat și va răspunde direct la întrebările privitoare de credință și cult, mărturisind că este ostașul lui Iisus Hristos. Din acest moment al dezvăluirii încep supliciile mari, urmărindu-se să fie ucis în cele mai cumplite torturi, spre a fi exemplu tuturor ostașilor. Totul a eșuat, căci Sfântul era sub harul lui Hristos și ieșea nevătămat din cele mai cumplite torturi. Văzând toate acestea, soția împăratului Dioclețian, Alexandra, a crezut în Dumnezeul lui Gheorghe și s-a botezat, mărturisind credința ei în momentul în care în templu, la rugăciunea Sf. Gheorghe, toți idolii au căzut, sfărâmându-se. Împăratul o condamnă și pe ea la moarte prin decapitare odată cu Sf. Gheorghe, la 23 aprilie”. (Aurelia Bălan Mihailovici)

Moaştele Sf. Gheorghe sunt la Lodd

Sfântul Gheorghe este renumit în toată lumea creştină, că unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi, şi cu atât mai mult în Lodd, oraşul său natal. După martiriul sfântului, creştinii i-au luat sfântul trup şi i l-au adus în Tara Sfântă, în satul său natal. Biserica Sfântul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida) este unul dintre cele mai mari sfinte locaşuri închinate martirului din secolul al IV-lea.

Sfântul Gheorghe în iconografie

 Iconografia păstreaza imaginea Sfântului Gheorghe călare pe un cal, străpungînd cu suliţa un balaur. Este vorba despre o legenda pioasă, în care Sfâtul Gheorghe salvează cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Această imagine a sfâtului a rămas în amintirea oamenilor ca model de curaj în lupta cu diavolul. Mai este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca tribun militar în veşminte patriciene, cu o diadema metalică pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.

 Gheorghe- nume de rezonanță la români

Gheorghe este un nume foarte des întâlnit în onomastica creștină, mai ales în rândul poporului român. ,,Gheorghe, Gheorghina, prenume deosebit de frecvente în onomastica românească, ocupând locul al treilea, după Ion și Nicolae, cu aceeași frecvență fiind întâlnite și în restul lumii creștine, datorită vieții și minunilor săvârșite de Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruință. Prenumele datează dintr-o perioadă mult mai veche decât cea bizantină, fiind atestat înainte de Bizanț, la Platon. Georgios, ca prenume reproduce un substantiv comun frecvent în perioada greco-romană,  ,,agricultor” sau ,,lucrător al pământului”.  (Ștefan Botoran)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here