Comuniştii se declarau atei şi se substituiau puterii divine. La închisoarea Piteşti au introdus reeducarea cu scopul de a-i obliga pe deţinuţii politic să se lepede de Hristos. Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti. Şi-a păstrat demnitatea şi a reuşit să supravieţuiască fără să-şi vîndă omenia în faţa celui mai cumplit torţionar dintre deţinuţii politic ai României comuniste, Eugen Ţurcanu. Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“. Fostul deţinut politic a trecut prin şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare închisori comuniste: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. La începutul lui aprilie 1951 a fost depus la închisoarea Piteşti. Aici, persoanele care erau membri ai Mişcării Legionare erau numiţi ,,mistici”.
Era Săptămîna Patimilor
Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi au fost aliniaţi. În faţă aveau un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mînă un fost student la Teologie sînt murdării omeneşti strînse din tinetă. „Misticii“ sînt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se tîrască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. Era o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Pentru Nicolae Pucărea nu rănile fizice dureau cel mai rău, ci cele sufleteşti care se rupeau în teascul blasfemiei.
- ,,Am fost o excepţie, în sensul că m-au băgat cu capul în hîrdăul cu murdărie pînă eram gata să mă sufoc. Cînd m-au scos, m-am scuturat şi i-am stropit. Iar m-au bătut. Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. A fost momentul cînd n-am mai ştiut de mine. Adică înnebunisem puţin. Atît mă bătuseră că înnebunisem” relata Nicoale Purcărea. Fostul deţinut politic îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi. „Dar urma a rămas. De-asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămîne.“ explica Nicolae Purcărea.
Nicolae Pucărea: ,,În Vinerea Mare ne dădeau friptură”
,,Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mîncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întîmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mîncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gîndul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cîntăm ,,Hristos a Înviat!”, dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cîntam pentru că nu ne puteau opri să cîntăm”.
Nicolae Purcărea: ,,Toată Săptămîna Mare o petreceai în blasfemii”
,,Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă Înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strîmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura. La Piteşti, a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvîrşit atîtea blasfemii, încît parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu. În loc de cîntecele bisericeşti, trebuia să cînţi cîntece în care era batjocorit Mîntuitorul. Au făcut însă şi alte lucruri strigătoare la cer. S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. Toată Săptămîna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întîi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Acolo, era un cazan în care iadul era prins pînă în străfundurile lui. Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gîndurile. Şi nu ne puteau controla cînd făceam crucea cu limba. În ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă, de Hristos, ăsta era scopul reeducării. Cînd erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe. Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri”.
Săptămîna Patimilor din 1951
,, Era Duminica Floriilor. Zaharia a făcut o nouă redistribuire pe prici. Primul pe prici a fost aşezat Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu şi Andrişan. Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prînz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mînă, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru, şi, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gînd să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se lepădaseră de Mişcarea Legionară şi la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie. Ne-a zis: Misticilor, pentru că credeţi în Dumnezeu şi în Patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, şi pentru că este Săptămîna Patimilor, să vedeţi şi voi ce patimi vor îndura aceşti mistici! Nu-mi voi îngădui pentru bunul simţ şi pudoarea unui umil creştin, să prezint astfel de abjecţii adresate lui Dumnezeu. Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele şi hula adusă lui Dumnezeu?
Din după-masa de luni şi pînă în Vinerea Mare, cînd se cînta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Mişcare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscării şi scabrozităţi, care depăşeau orice imaginaţie. Noi, „misticii”, am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant şi i s-a dat foc, ca să tămîiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcînd metanii. L-am văzut pe Ungureanu plîngând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forţat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în faţa ochilor, îndoliată, aşa cum înţelegea ea să trăiască Săptămîna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plîngînd; îi era poate gîndul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam. La fel, le vedeam plîngînd pe toate mamele celor torturaţi şi îngroziţi de a fi puşi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supuşi fiii lor, multe dintre ele şi-ar fi ieşit din minţi. După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Aşa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îşi ieşise din minţi. La sfîrşitul celor opt zile de chin şi umilinţă, de dimineaţa pînă seara, distruşi sufleteşte, scîrbiţi de noi înşine, de neputinţa şi slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. Din cauza mersului pe ciment, genunchii noştri erau o rană sîngerîndă şi, cînd atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni şi mai adînci în sufletele şi conştiinţa noastră. Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca şi noi. Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant”. (Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
