Naşterea Domnului a fost sărbătorită întotdeauna cu mare fast în ţara noastră, dar mai ales la curţile domneşti din Ţara Românească şi Moldova. Potrivit mărturiilor păstrate până astăzi, fie de la cronicari pământeni, fie de la pelerini străini, în preajma Crăciunului, domnitorii din ţările române erau foarte darnici. A rămas consemnat faptul că, în ziua de Crăciun, după ce participau la slujba Sfintei Liturghii, domnitorii români dăruiau celor de la curte, sfetnicilor şi boierilor, precum şi clerului şi celor săraci, tot felul de daruri.
Potrivit pelerinului Paul de Alep, arhidiaconul sirian care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, în călătoriile sale, prin Ţările Române, în ajunul Naşterii Domnului se organizau vânători spectaculoase, la care participau mii de oameni, pentru a se obţine vânatul necesar pregătirii celor mai bune mâncăruri, pentru mesele domneşti de Crăciun. Tot în ajunul Crăciunului, oastea ţării se aduna la Curtea Domnească, unde cânta din instrumente de tot felul şi din tobe, în timp ce domnitorul şedea în turnul porţii, de unde asculta cântarea. În timpul domniei lui Matei Basarab, cu puţin timp mai înainte de Crăciun, episcopii şi stareţii mănăstirilor obişnuiau să vină la Curte, spre a închina domnitorului felurite daruri. Cu această ocazie, ei rămâneau la Curte până după sărbătoarea Botezului Domnului, participând la toate slujbele şi adunările care aveau loc. Tot în ajunul Crăciunului, împreună cu soţia şi cu boierii cei mai de seamă de la Curte, domnitorul mergea la Mitropolie sau în Biserica Domnească, unde asculta slujba de Crăciun, săvârşită de mitropolit. În timpul slujbei de Crăciun, un felinar aprins se ridica în faţa porţii, pentru a se păstra liniştea, nimeni nemaiavând voie să treacă pe drum. După slujbă, întorcându-se la Curte, domnitorul dăruia veşminte tuturor celor aflaţi în slujba sa, de la dregători şi până la soldaţi. Unora le dăruia lucruri scumpe, din mătase, iar altora le dăruia lucruri simple, din lână. După împârţirea darurilor, toţi cei adunaţi petreceau împreună, mâncând şi cântănd.
Era obiceiul ca mitropolitul să binecuvinteze mesele întinse de domnitor, atât cele pentru boierime, cât şi cele pentru cei săraci şi călători. Aceste mese erau deosebit de bogate, fiind încărcate cu tot soiul de mâncăruri şi împodobite cu aur şi argint. Fiecare mâncare era prezentată mai întâi domnitorului, care îşi dădea cu părerea, în timp ce tobele şi tunurile zguduiau locul. În ziua de Crăciun, după slujbă, domnitorul împărţea daruri de mâncare şi haine tuturor cerşetorilor şi oamenilor săraci pe care îi găsea. În această zi, din nou, boierii şi oamenii de rând petreceau împreună, mâncând şi cântând. Mai apoi, în timpul prânzului, domnitorul avea obiceiul de a trimite mâncăruri dintre cele mai alese tuturor acelora pe care îi cinstea. În aceste zile, la domnitor veneau toţi marii demnitari ai ţării, care îi aduceau acestuia daruri scumpe, covoare scumpe şi obiecte artistice din aur şi argint. Odată cu primirea darurilor, marele logofăt, în numele tuturor, rostea un cuvânt de mulţumire şi îi ura domnitorului toate cele bune. Mai apoi, ducea pe toţi demnitarii, îi sărutau mâna domnitorului, acesta le spunea câteva cuvinte blânde, încredinţându-i că nu va conduce cu asprime, ci cu milă.
În ziua de Crăciun, cele mai mari daruri împărţite erau cele de împăcare şi de iertare, precum mărturiseşte italianul Franco Sivori, care a petrecut doi ani în Ţara Românească, alături de voievodul Petru Cercel (1583-1585), în timpul domniei sale: „Toţi duşmanii se împacă, oamenii îşi fac daruri unul altuia şi, de la cel mai mare şi până la cel mai umil, toţi vin la curtea principelui, pentru a i se închina (a-l cinsti), aducând daruri, care un lucru, care altul.”
