Foto. ,,Acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului“. 100 de ani de la nașterea eroului Ion Gavrilă Ogoranu

În prima zi a anului, Ion Gavrilă Ogoranu aştepta fanfara  satului Gâltiu (Sântimbru)  să-l colinde acasă.   Când îl sunam  să-i urez ,,La muţi ani!”, în voce i se simţea bucuria. Întotdeauna  îl găseam scriind. Era neobosit în faţa foilor de hârtie.

• ,,Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români”.

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut la 1 ianuarie 1923, la Netotu, satul din Ţara Făgăraşului denumit ulterior Gura Văii, într-o familie de români cu trei copii, două fete, Ileana și Eugenia și Ion.  A învățat la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, apoi a urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj, iar în paralel s-a înscris și la facultatea din Brașov.  S-a angajat ca luptător anticomunist încă din facultate, la Cluj, iar după arestările masive din 1948 a format grupul de luptători anticomuniști din Țara Făgărașului, care a urcat în Munții Făgărașului. La început au fost 12 tineri dar li s-au alăturat și alții, numărând la un moment dat 19 tineri.  Pentru activitatea sa, Ion Gavrilă Ogoranu  a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze, dar prin trădare,  în 1976, a fost capturat, la Cluj. A fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american Richard Nixon.  Astăzi  ar fi împlinit 100 de ani, dar  în 2006 a părăsit lumea aceasta alăturându-se camarazilor lui.

În memoria eroului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu publicăm un eseu din Vol III al seriei ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” semnat de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki.

,,Mormântul lui popa

Încă din anii când eram la munte ne întrista uşurinţa cu care oamenii treceau de partea stăpânirii comuniste. La început se duceau la adunările lor siliţi, de teamă să nu aibă ceva de suferit, apoi se duceau din obişnuinţă, apoi convinşi că dacă acum ,,a venit leja asta apoi trâbuie s-o ţânem”. Numărul celor ce se împotriveau valului era tot mai subţire şi se prevedea vremea când nu va mai fi deloc. De atunci am purtat în gând o teamă pentru ziua când conştiinţa poporului nostru se va bolşeviza şi sataniza. În imperiul turcesc, la sud de munţii Rodope, trăia pe la anul 1700 o populaţie românească, megleno-românii, desigur creştini ca toţi românii. Într-o bună zi unui paşă turcesc i-a căşunat să-i treacă la islamism ameninţând pe cei ce se vor opune cu tăierea capului. Unii au preferat să moară şi nu şi-au părăsit legea, alţii de frică s-au turcit, o altă parte, între care şi popa satului au fugit noaptea şi s-au dus departe. Au trecut ani de la convertirea forţată, paşa cu pricina a murit şi o dată cu moartea lui persecuţia a încetat. Popa, de pe unde era fugit, a auzit şi s-a întors în satul de unde plecase ca să întoarcă oamenii din nou la Hristos. Intre timp însă foştii lui enoriaşi au devenit atât de fanatici mahomedani, încât l-au scos pe popa la marginea satului şi l-au ucis cu pietre, ridicând pe trupul lui o movilă, care până-n zilele noastre se cheamă în graiul lor ,,mormântu lu popa”. Cred că noi, românii, suferim de boala asta, de sindromul „mormântu lu popa”. A venit comunismul pe capul nostru şi nu l-a vrut nimenea. L-am primit resemnaţi sau cu împotrivire. A venit şi ziua când ne puteam debarasa de el, dar ne-am simţit atât de legaţi de robie, ne-am înrăit atâta încât răspundem violent la orice vânt de schimbare. În 1940 a sosit într-un sat (Coşlar) un preot din Ardealul cedat, cu copii mici, numai cu sufletul şi hăinuţele de pe ei. Sătenii de atunci şi-au ajutat păstorul cu ce-au putut. Mai trăiesc oameni dintre cei care l-au ajutat atunci. N-a trăit mult şi preotul a fost înmormântat în curtea bisericii. Trec pe lângă mormântul lui oamenii satului în fiecare zi. Pe preot îl chema Coposu şi era rudenie cu Iuliu Maniu. Astăzi, când scriu aceste rânduri, în 1991, la doi ani de la Revoluţie dacă s-ar zvoni la biserică sau la cârciumă că fiul preotului din 1940, Corneliu Coposu, ar trece prin sat, cucernicii credincioşi cu popa în frunte i-ar ieşi în întâmpinare şi, de ucis poate nu l-ar ucide, dar l-ar zgâria şi alunga cu pietre şi l-ar batjocori cum le-ar veni la gură. De ce? Pentru care motiv? Prea bine nu se ştie de ce. S-a auzit că-i fiu de moşier şi vine să-şi ia moşiile şi pentru că a stat şi a mâncat şi a băut bine la Paris şi la noi nu s-a gândit, iar dacă Doina Cornea s-ar încumeta să treacă prin sat, ea, care cu doi ani în urmă era simbolul rezistenţei româneşti, n-ar mai rămânea nimic din ea, treabă ce-ar face-o numai femeile satului. În schimb dacă fiul celui ce-a venit cu tancurile sovietice, care le-a trimis părinţii în închisori şi la canal şi i-a omorât cu cotele ar veni în sat, ar fi aşteptat de satul întreg, cu flori şi recunoştinţă. Nu degeaba a spus poetul cu 150 de ani în urmă: ,,unii deprinşi cu robia, de ea greu se dezlipesc”. În 1940 a intrat Armata Roşie în Basarabia. Comuniştii au ucis, au deportat. Au fugit românii câţi au putut, iar cei rămaşi s-au dat după invadatori, de frică. Azi, când ar putea fi din nou ce-au fost, nu se mai socotesc români, ci moldoveni, blestemă România iar popii nu vor să se mai ţină de Bucureşti, ci de Moscova.

Până unde s-a ajuns e destul să povestesc o întâmplare dintr-un sat basarabean, unde un cârd de copii băteau pe unul dintre ei:

– De ce-l bateţi, mă?

– Pentru că-i român.
– Dar voi ce sunteţi, măi copiilor?
– Noi suntem moldoveni pravoslavnici. (Ion Gavrilă Ogoranu)”

Declaraţii ale lui Ion Gavrilă Ogoranu de-a lungul vremii

•   ,,Istoricii nu se prea preocupă de această luptă, ba sunt unii chiar care susţin că istoria acestor vremuri s-ar putea scrie după 50 de ani. Până atunci, securitatea la Bervoieşti şi în alte părti are timp să distrugă documentele care nu-i sunt pe plac, iar noi, martorii, murim până atunci şi faptele să rămână în uitare, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria românească” spunea  Ion Gavrilă Ogoranu prin anul 1997
•       ,,Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Cei care au pus însã mâna pe putere erau tot emanaţii vechiului sistem comunist. Şi astfel, ţara se duce din an în an, din lunã în lunã, din zi în zi tot mai spre fundul prãpastiei. Pe plan spiritual, poporul român a rãmas la fel de apatic ca si în comunism, uşr de manevrat ş de dirijat, gata sã rãspundã tuturor influenţelor nefaste, iar posturile de radio si tv s-au transformat în trîmbiţe ale unor forţe care doresc pe faţã distrugerea valorilor. Crestinismul începe sã fie pus la zid şi fãcut rãspunzãtor pentru relele din ţarã. Conducãtorii care s-au perindat au fãcut ce au vrut. Prin demascãrile pe care şi le fac politicienii ne dãm seama de ce «marfã de calitate» a ajuns sã ne conducã ţara. Dacã privim în istoria României moderne, salvarea ţãrii a pornit întotdeauna în cazuri de dezastru din rîndul unor tineri care au renunţat de bunã voie la o viaţã tihnitã, îmbogãţitã şi putredã. S-au unit, şi-au pus forţele în slujba patriei şi au creat România liberã şi independentã…” spunea un adevăr de necontestat Ion Gavrilã Ogoranu. (Lucia BAKI)

Testamentul Grupului Carpatin Făgărășan

,,Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.(Grupul Carpatin-Făgărăşan, Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare 1954)