În toate mitologiile lumii, zeitatea vânătorii este de gen feminin. Cu toate acestea, marea majoritate a vânătorilor sunt bărbați. Oricum româncele cu permis de vânătoare nu au fost prea mediatizate, nici chiar regina Maria, care a fost un vânător pasionat.  Vânătoarea este percepută  însă în mod diferit, unii o critică, încadrând-o între cele mai defectuase activități, asimilând-o chiar cu o crimă împotriva animalelor, pe când pasionații o consideră o activitate rațională. Asociația Generală  a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) definește vânătoarea ca fiind o activitate  desfășurată în scopul menținerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menținerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător și cele de vânat plantivor, și dintre speciile de vânat în general și mediul acestora, abiotic și biotic, de viață. Iar dacă stai de vorbă cu un vânător pasionat afli că  vânătoarea  este o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil față de vânat și de natură.  Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care presupune timp și bani. Oricât de pasionați ar fi vânătorii, ei sunt responsabili și respectă toate regulile, inclusiv  cotele de vânare prestabilite anual, așa încât perenitatea vânătorii să nu fie pusă în pericol.  Tocmai de aceea, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiție și civilizație. ,,De la omul culegător și vânător preistoric până în zilele noastre, evoluția activității de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluția societății umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală și cultura în domeniul cinegetic“ explică AGVPS. În Țara Făgărașului sunt mii de vânători, majoritatea autorizați de Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi (AVPS) Făgăraș, coordonată de ing. Sorin Șuler, care funcționează de peste 3 decenii. În cadrul acesteia, vânătorii sunt organizați în șapte grupe fiecare coordonată de un șef. La Grupa Rucăr, activează cel mai tânăr vânător, Diana Leluțiu, studență în anul I la Facultatea de Silvicultură Brașov. A fost atrasă de această practică de la vârsta de 7 ani, iar acum are carabina ei cu care își urmărește vânatul. Am stat de vorbă cu Diana, iar modul în care ea privește vânătoarea este redat în acest interviu.

Reporter: De unde pasiunea pentru silvicultură și vânătoare?

Diana Leluțiu: De mică mi-a plăcut să merg cu tati la acțiunile pe care trebuia să le facă la serviciu, el fiind pădurar: degajări, decopleșiri, să taie sub arborete pentru a se dezvolta. De la 7 ani am început să merg și la vânătoare, iar de pe la 10-12 ani mergeam cu tati în fiecare zi în pădure. Tata m-a luat cu el la vânătoare la 7 ani și mi-a plăcut foarte mult. Stăteam cu el în stand, vedeam multe animale. Apoi am mers în mai multe zone ale țării, nu doar pe dealurile Rucărului, spre Brașov, la Arad. A fost o experiență extraordinară să văd cerbii lopătari din zona Aradului.

Vânătoare sau crimă împotriva animalelor?

R.: Să împuști un animal, să-l sacrifici, nu se poate asocia fapta cu o crimă?

D.L.: Așa se spune, dar până la a sacrifica un animal sunt implicate o serie de alte procese. Termenul ,,a ucide“ este dur, în domeniul nostru este ,,a vâna“. Il selectezi, nu vânezi orice, selectezi din cercul de animale pe cele bătrâne, bolnave sau cu trofeul la apogeu. De exemplu, la căprior îți dai seama că este bătrân după trofeu. Dacă este sulițar îți dai seama că el va  morî un alt animal prin bătăile la împerechere, el având 2 sulițe la trofeu are putere mult mai  mare.

R.:  Sunt utile  cotele de vânătoare?

D.L.: Este bine că există aceste cote, dar au creat și unele probleme. De exemplu, la păsări a fost interzis vânatul ceea ce a dus la înmulțirea lor. Cazul coțofenelor, deși omoară puii de iepure, mistreț, fac pagube, nu se pot vâna. Tot un lucru rău este la urși unde s-a interzis vânătoarea la liber ceea ce a dus la înmulțirea lor. Este cotă doar pentru cei care provoacă pagube. Se știe câte pagube provoacă  urșii în rândul animalelor și victime în rândul oamenilor.

R.: Ce animale ai văzut în zona noastră?

D.L.: Am văzut mulți, mulți mistreți, căpriori, urși mulți. De asemenea, am văzut râs deși este foarte rar pentru că se întâlnește la munte. Râsul nu se împușcă. Din păcate se întâlnesc și la noi șacali deși sunt în sud, ei au migrat și aici. Nu se pot vâna pentru că sunt foarte rapizi. Am auzit urletele lor dimineața, este înspăimântător!

Liniștea unei zile de vânătoare

R.: Ce înseamnă o zi de vânătoare pentru tine?

D.L.: Se deschide cu un instructaj făcut de șeful de grupă sau de organizatorul vânătorii în care se prezintă ceea ce se face în acea zi de vânătoare, ce ai voie să împuști, se prezintă normele din procesul verbal, este foarte bine pusă la punct organizarea. Ne urcăm în mașini și pornim spre locul aprobat, mergem în coloană, în șir indian atât în mașini cât și pe jos. Și  către standuri mergem tot în șir indian și în liniște. De obicei standurile se aleg după un istoric în baza căruia se știe că pe acolo trece de obicei vânatul. Un vânător vechi indică standurile care se stabilesc cam la o distanță de 50-100 m unul de altul. Aici așteptăm să vină goana formată din mai  mulți gonaci care strigă, fac gălăgie cu câinii, vin spre noi dacă este un animal. În momentul în care vine un animal, care este permis la vânătoarea din ziua respectivă, vedem în ce circumstanțe se poate vâna. Trebuie să avem grijă la goană, la vânătorii de lângă noi pentru a evita vreun accident.

R.: Cu toate aceste precauții, accidente se întâmplă…

D.L.: De obicei accidentele  se întâmplă la vânătorile care nu sunt autorizate, cu vânători care nu sunt profesioniști, braconieri. Peste tot sunt braconieri.

Șapte ani gonaci și apoi vânător

R.: Cum a început aventura vânătorii pentru tine?

D.L.: Am fost gonaci vreo 7 ani. Era plăcut. Îmi plăcea să merg cu câinii în lesă, aveam 3-4 câini. Imi place să depun și efort când merg la vânătoare, nu e ușor, dar dacă este pasiune învingi orice obstacol. Am dus vânatul spre vânători, în special mistreți. Am avut și experiențe neplăcute cu vânatul aproape de mine, urși, mistreți. Dar făceam gălăgie și mă ajutau și alți gonaci. Era un pic de reținere, dar  nu mi-a fost foarte frică niciodată.  Acum nu-mi este frică pentru că am armă și din fericire nu s-a întâmplat niciun eveniment neplăcut.

R.: Acum ești vânător cu acte în regulă?

D.L.: Da, de un an am permis de port armă și carnet de membru vânător. Permisul l-am obținut prin concurs, am susținut un examen cu o probă teoretică și alta practică  după care, la câteva luni,  am dat examen pentru a fi vânător, pentru a intra în  AVPS Făgăraș. Sunt la grupa Rucăr din AVPS Făgăraș care îl are ca șef de grupă pe pof. Gheorghe Urdea. Suntem în jur de 40 de vânători.  Am o carabină  și o armă moștenită de la tati, o LISĂ. Carabina am cumpărat-o, costă peste  500-1000 euro. Este o investiție care pentru mine merită. Pot spune că am investit foarte mult în vânătoare, toți banii pe care îi puteam strânge i-am investit în vânătoare: echipamente speciale, haine, bocanci, accesorii, briceag, multe lucruri, cartușe. De exemplu, la începutul vânătorii îmi iau 5-6 cartușe, dar dacă vine un cârd de mistreți spre tine nu-ți ajung și ai nevoie de mult mai multe. Arma este cu închizător și cu încărcare repetată.

Primul trofeu, un mistreț

R.: Ai avut primul tău vânat. Ce a fost?

D.L.: Primul meu vânat a fost un mistreț. Am fost cu tati la pândă, iar după ce am așteptat 3-4 ore nemișcați, nu am realizat că va veni un mistreț, mai ales că era vânt puternic. Vântul trebuie să bată de la animal spre noi, să nu ne simtă. Prima oară a venit un viezure care a început să mănânce la porumb lângă noi, după care a venit pe lângă mine, nu ne-a obsrvat că stam nemișcați. Apoi am auzit mișcare prin tufă și oarecum mistrețul era derutat de ce auzea, mânca viezurele și de mirosul nostru că nu era prea bun vâtul, nu știa ce să facă să plece sau să meargă să mănânce și el. Stând așa l-am observat și am reușit să execut focul de armă. Era la o distanță de vreo 50 m. L-am împușcat în gât.

R.: Ce sentiment te-a încercat când a picat mistrețul?

D.L.: Adrenalină și bucurie când am văzut că a căzut. Din fericire am executat un foc destul de bun care a cauzat moartea destul de repede și fără suferință, lucru foarte important. Lovitura vânătorească se execută în blat, adică la piciorul din față, în inimă dacă se poate. Vânătorii de pe autorizație, era o vânătoare în grup restrâns, m-au felicitat, iar eu le-am povestit cum a fost.

,,Botezul“ primului vânat

R.: Există vreun un ritual la intrarea în tagma vânătorilor?

D.L.: După ce l-am împușcat a urmat ritualul de botez care constă în a depune un jurământ, promiți să-ți respecți colegii, vânatul,  să nu-l batjocorești, n-ai voie să-l lovești, să te urci cu picioarele pe el, să-l respecți, trofeul să-l pui la un loc de cinste. Fiind primul meu trofeu o să-l pun pe panoplie și-l voi afișa pe perete. La mistreț trofeul înseamnă colții.

R.: Ce ți-ai dori să vânezi cel mai mult?

D.L.: În situația de acum nu sunt prea multe efective de vânat. Aș vrea foarte mult să vânez un cerb, un cerb lopătar. Oricum e faină experiența de a vâna.

Iubește și protejează pădurea

R.: Ești o activistă de mediu?

D.L.: Nu mă consider o activistă de mediu, dar protejez mediul. Fiind și silvicultor, tăierea pădurilor cred că se face cu un scop. Tăierea pădurilor la ras este ultima fază a tăierii pădurii, după care se replantează, dar oamenii nu prea înțeleg acest lucru. Chiar și pădurile seculare au nevoie să fie tăiate, pentru că arborii fiind foarte bătrâni se pot dezrădăcina. Pe de altă parte se întâmplă și tăierii ilegale care nu mă bucură. Din păcate multe persoane care fac acest lucru nu sunt sancționate cum trebuie. Sunt studentă anul I la Facultatea de Silvicultură Brașov, iar ca inginer silvic aș vrea să fiu și pe teren și la birou. Îmi doresc să am grijă de toate activitățile care îngrijesc pădurea. Pentru mine, tatăl meu  este un model, el ca pădurar știe ce trebuie să facă pentru a crește pădurea de la puiet la copac matur.

Diana și Ceata de feciori

R.: Iubești tradițiile locului, ai fost în Ceata de feciori de la Rucăr. Cum privești aceste obiceiuri milenare?

D.L.: Dorința de a păstra și a duce mai departe tradițiile este un scop al meu. Vreau să putem imprima și generațiilor viitoare această dorință. Sunt mândră atunci când îmbrac costumul popular, este acea mândrie pentru poporul nostru. Cu asta am crescut așa cum au făcut-o părinții, bunicii, străbunii noștri. Deși îl cunosc doar din fotografii și din poveștile familiei, îl am în minte pe străbunicul meu, Viorel Leluțiu. Îmi plăcea foarte mult cum îi stătea în costumul popular și cât de mândru îl purta. Costumul popular de la Rucăr este mai aparte, este complex, diferit de alt port popular. Am învățat să joc la Ceată, acasă și pot spune acum că nu este greu când știi să joci. Sărbătorile de iarnă fără Ceată ar fi pustii, niște zile obișnuite, doar că mergi la biserică și simți Crăciunul. Dar jocul și activitățile pe care le facem noi, Ceata, dau culoare satului și sărbătorilor.

R.: Ce crezi că lipsește din programa școlară pentru a se promova tradițiile și  istoria poporului român?

D.L.: Consider că  în școală se face mai mult istoria altor țări decât a noastră, ceea ce este greșit. Tradițiile nu se învață în școală, poate vag la Istoria României. În rest sunt implementate materii care nu-și au rostul.

 Muzeul de la Posada

În România, un  Muzeu de vânătoare, al doilea de acest gen din Europa, a fost organizat în pavilioanele din Parcul Carol I, în anul 1931. Din păcate, în 1940 acest muzeu a fost distrus într-un incendiu de proporții, dispărând o dată cu trofeele și alte exponate de valoare cinegetică inestimabilă. În 1996  s-a organizat la Posada-Sinaia un alt muzeu național de vânătoare, mai întâi sub patronajul Ministerului Culturii, apoi cedat administrației Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva. Acest muzeu  reunește  un număr impresionant de trofee de vânătoare din Carpați, arme de panoplie, tablouri, sculpturi și alte obiecte de artă ale patrimoniului cinegetic. Muzeul abordează și aspect din istoria cinegeticii din România, precum și istoria metodelor și mijloacelor de vânătoare.  (Lucia BAKI)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here