Sursa: Mesagerul de Sibiu
https://www.mesageruldesibiu.ro/ion-gheorghe-atunci-jucai-si-pentru-spectatori-si-pentru-spectacol/
Făgărășenii și iubitorii fotbalului, în special cei mai în vârstă, cu siguranță își amintesc de Ion Gheorghe, fotbalistul care a jucat la Nitramonia Făgăraș, la Steaua București, dar și la Șoimii Sibiu. S-a stabilit la Sibiu, iar la recentul meci de pe Stadionul Municipal dintre FC Hermannstadt și FCSB, a dat lovitura de începere. Născut la 18 iunie 1958, la Făgăraș, Ion Gheorghe și-a dedicat întreaga viață sportului cu balonul rotund, iar când s-a retras de pe teren a devenit profesor de educație fizică în Sibiu. Nu a abandonat însă sportul care l-a consacrat, ci și-a deschis o școală de fotbal unde antrenează copii pe care vrea să îi îndrume pe drumul performanței. Colegii de la Mesagerul de Sibiu au stat de vorbă cu Ion Gheorghe pentru a afla mai multe despre el și despre dragostea sa de o viață: fotbalul.
Reporter: D-le Ion Gheorghe, cum ați ajuns pe terenul de fotbal?
Ion Gheorghe: La fotbal am ajuns datorită mamei mele. Ea ne-a dus, pe mine și pe fratele meu, la Nitramonia Făgăraș. Ne-a dus la stadion și a vorbit cu antrenorul de acolo. Eu aveam 7 ani, fratele meu avea 8 ani. Și i-a zis antrenorului: „Ia-i și pe ăștia doi că nu am ce să fac cu ei acasă”. S-a uitat la mine, s-a uitat la fratele meu, fratele meu era mai solid, mai tare așa, eu eram ca „Popeye marinarul”. I-a zis mamei: „Pe ăsta îl iau, dar cu ăsta ce să fac, n-am ce face cu el”. Până la urmă m-a acceptat și așa am ajuns la stadion, la Nitramonia Făgăraș. Era echipă în divizia B, era echipă bună pe atunci. Mulți copii veneau atunci numai să joace fotbal. S-au perindat mulți jucători buni la Nitromania: fostul internațional Ghiță Albu, care a fost la campionatul mondial și Bujor Bălcăcean, mai mulți, am avut ce să învăț de la ei.
R.: Și la națională când ați ajuns? La juniori.
I.G.: M-au luat de la Făgăraș. La echipele de juniori aveam selecții de la Făgăraș. Eu și încă un jucător, fostul jucător al lui Șoimii, Vasile Nucă, foarte bun, un vârf de atac extraordinar. Ne-au luat pe amândoi.
R.: Și fratele dvs.?
I.G.: Fratele meu a fost portar, era mai solid, mai mare, s-a pus în poartă și acolo a și stat. Și pe urmă l-am luat după mine pe unde m-am dus eu. Când am plecat, la Steagul Roșu Brașov, la ICIM Brașov, a ajuns la Tractorul Brașov, și de acolo eu am venit înapoi, că nu mi-a plăcut la Brașov… Era altceva, orașul mare… La Făgăraș eram acasă.
R.: De la Brașov v-ați întors la Făgăraș, și după aceea?
I.G.: M-am întors la Făgăraș, că la Brașov plecasem la școală, la Tractorul Brașov. În internat, nu mi-a plăcut. Am venit înapoi la Făgăraș și am stat până în 76, mi-am continuat junioratul. De la 14 ani am debutat în Divizia B, ajunsesem la echipa mare, de la echipa mare în ‘76 m-a luat Dinamo. Antrenor era Nelu Nunweiller.
Rep: Cât ați stat la Dinamo?
I.G.: Am stat o lună. Erau fotbaliști de fotbaliști. Era Cheran, Sătmăreanu II, Dinu, Augustin, Ion Marin, Lucescu, Dudu Georgescu, în poartă era Eftimescu, echipă foarte bună am prins. Foarte bună! Am fost în deplasări, am fost în cantonament la Vila Furnica din Predeal, am fost la Constanța, am jucat un meci amical. Am stat cu Mircea Lucescu în cameră. M-a pus nea Nelu Nunweiller cu Lucescu în cameră. La Constanța am bătut 1-0, am dat și gol. Am debutat cu gol, numai că era meci amical. Problema era, însă, că nu simțeam nimic pentru Dinamo. Nu eram dinamovist. După ce ne-am întors la București, am luat trenul și am venit înapoi acasă, la Făgăraș.
R.: Și după aceea?
I.G.: Am stat acasă, am jucat la Făgăraș în continuare, până m-am trezit la poarta casei cu doi mari fotbaliști ai echipei Steaua București. Victor Dumitrescu, marele fundaș stânga al echipei naționale și al Stelei București, și cu Bujor Hălmăgeanu, care au venit acasă direct. M-au luat din curte și i-au zis mamei: „Doamnă, în trei zile să fie cu valiza la stadionul Ghencea”. La Ghencea am stat în camera 38, țin minte și acum. Cu Marcel Răducanu în cameră. Patru ani de zile am ținut-o cu el: cupe, campionate, lotul de tineret, lotul olimpic, propus pentru meciul cu Elveția…
R.: Marcel Răducanu când a fugit din țară?
I.G.: În 1981.
Rep: Vorbea despre asta?
I.G.: Nu, nu am știut nimic. În anul în care a rămas în străinătate, eu l-am luat cu mine la Făgăraș. I-am zis: „Marcele, vino cu mine în vacanța asta!”. Era între tur și retur. Și a venit. Păi ce am făcut prin Făgăraș cu el, nenorocire. Toată lumea, toți încântați că…pe mine mă știau, dar pentru el… Și apoi ne-am întors la București la lot. Ne-am prezentat la echipă, el a plecat în Germania cu echipa națională și eu am plecat în Madagascar cu Steaua. Și când ne-am întors, pe Orly, în Franța, să luăm avionul pentru România, el nu mai era. A rămas în Germania. Nu mi-a spus absolut nimic. Ced că singurul care a știut, dar nu sunt sigur, a fost Florin Marin.
Rep.: La Steaua ați stat până când?
I.G.: Până în 1982, că n-am mai rezistat. Ca fost coleg de cameră cu Marcel Răducanu am fost luat la ochi de Securitate și nu mai eram lăsat să ies din țară. Bulgaria, Polonia, Ungaria, Iugoslavia ieșeam, dar dacă era altă deplasare, nu primeam viză. Și atunci iar am dat de Nelu Nunweiller, că a venit de la Bistrița și mi-a zis: „Vii la mine!”. La Bistrița era Jan Pădureanu. Am semnat pentru un an de zile și de la Bistrița am plecat la Oradea, la FC Bihor.
R.: Deci un sezon ați fost la Bistrița…
I.G.: Da. Mai mult pentru că era Bistrița și Jan Pădureanu. Pe urmă am plecat la Oradea, de la Bistrița. Era Romică Pașcu președintele clubului. Și antrenor era Attila Kuhn. Fostul mare fotbalist Kuhn. Acolo am stat un an de zile și apoi am venit la Sibiu, la Șoimii, în 1985.
R.: Și cine era la Șoimii atunci?
I.G.: Pe Tiță Gavrilă l-am prins eu. Erau Șoaită, Barna, Curtean, Vasile Rusu, Beleaua, Giugiumică, Jenu Coldea, Adi Văsîi, Vasile Rusu, În poartă Sebin. Am prins echipă bună: Ne băteam la titlu cu Victoria București. Eu nu am jucat la Șoimii turul, am venit în retur. Și ne-am dus la Victoria București unde am pierdut 3 – 2, că așa trebuia. A venit cine a venit și ne-a spus: „Stați liniștiți, stați în banca voastră, că noi trebuie să intrăm. Și asta a fost! N-am avut ce să comentăm”
R.: Meciuri la Națională câte ați prins?
I.G.: La cea mare n-am prins. La juniori și tineret, chiar nu mai știu…Atunci jucai foarte greu, nu ca acum. Atunci nu erau meciuri, foarte rar ieșeai afară. Și dacă… te duceai la Ruse și jucai cu Bulgaria, treceai Podul Prieteniei pe jos și jucai pe vreun maidan pe acolo, cu o echipă de chelneri și veneai acasă: am bătut 3 – 1 pe nu știu cine. Dar ăia erau chelneri, nu fotbaliști.
R.: Și cum de v-ați acomodat așa de bine la Sibiu?
I.G.: Aici am avut parte de niște chestii extraordinare la Șoimii. Era directorul de la IPAS, Simion, om de fotbal, știa cum să mențină echipa.
R.: Deci v-ați acomodat bine aici și nu ați mai plecat.
I.G.: Foarte bine! Imediat am zis: „nu mai plec de aici”. Și i-am spus directorului Simion: „Semnez pe viață”. Ajunsesem cu el la un acord cu banii și cu restul. Foarte frumoși au fost și banii de aici, destul de aproape de Făgăraș…
R.: Și câți ani ați jucat la Șoimii Sibiu?
I.G.: Până am retrogradat. A intrat Inter-ul exact în anul în care am retrogradat noi. Noi ne-am dus pe terenul lui IPAS de pe strada Henri Coandă, și Inter-ul a venit aici (la Stadionul Municipal, n.r.). Am jucat și acolo, în divizia C. Apoi am promovat cu nea Gicu Albotă, a fost antrenor, apoi am mai jucat un an sau doi, și am plecat la Zlatna, la Minaur Zlatna. Era frumos și acolo, eram angajați mineri… Aveam 15 puncte avans față de a doua echipă de acolo, de la Alba Iulia. Am avut o ședință cu directorul Aron și cu Mălușel, președintele. Lor le era frică că nu intrăm în divizia B. După ce ne-au povestit și ne-au făcut toate astea zice: „O singură problemă vreau să ridic aici: Măi, Ion Gheorghe, dacă nu intrăm în divizia B, te bag în mină. Ai ceva de comentat?” Zic: „Domn director. Eu o să intru în mină când îi puneți ferestre”. Și am promovat. Pe urmă m-am dus și la Făgăraș un an de zile, am promovat și cu Făgărașul, asta în ‘90.
R.: Deci ați avut promovări, câte, două?
I.G.: Două. Și cu Șoimii trei. La Făgăraș antenor era Adi Furnică, fost mare fotbalist de la Brașov, la Steagu Roșu. Am fost la Tractorul Brașov și am bătut cu 3-1, am dat două goluri. Era Sandu, sau Vasile Gherghe antrenor la Tractorul.
R.: Și la Nitramonia ați încheiat cu meciurile?
I.G.: La Nitramonia am început, la Nitramonia am încheiat. La Sibiu însă m-am stabilit cu totul.
R.: Regrete în ce privește cariera aveți? Dacă erau vremurile de azi când poți ieși din țară, probabil ați fi jucat afară?
I.G.: Ne pare rău la mai mulți de asta. Dar nu plâng după laptele vărsat, nu. A fost foarte frumos pe unde am fost.
R.: Cum era fotbalul în anii 70-80?
I.G.: Atunci era „valsul vienez”, atunci jucai și pentru spectatori, și pentru spectacol!
R.: Ce simțeați când ieșeați pe gazon și vedeați stadionul plin, atunci nu era vorba de bani, nu?
I.G.: Erau și bani, erau frumoși banii ăia care erau. Nu erau contracte, nu era nimic, dar știai că îți dă salariul, îți dă prima de joc, îți luai banii înainte de meci…
R.: Care credeți că a fost cel mai important meci?
I.G.: Nici eu nu știu care a fost cel mai important. Cel mai tare cred că a fost Universitatea Craiova, 1-0 pe Ghencea, cu Steaua. Am luat 9+, că în perioada aceea în ‘81 se dădeau note. A fost cel mai bun meci. Am bătut 1-0 pe Craiova, a dat centrarea Anghelini, și Iordănescu a marcat cu capul, 1-0. Eu l-am avut în primire pe Cămătaru. Și pe dreapta, după aia l-am avut pe Zoli Crișan, Dumnezeu să-l odihnească! Era Iordache în poartă, Anghelini, Sameș, Florin Marin, Vigu, Dumitru, Stoica, Iordănescu, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir. A fost un meci de vis.
R.: Vă place fotbalul de azi față de ce era înainte?
I.G.: Îmi place și nu-mi place. Nu știu ce se întâmplă, nu mai sunt jucători care să scoată un om, doi, trei, din formația adversă, totul e viteză și forță. Tehnic și tactic, mai puțin.
R.: Și acum ce faceți?
I.G.: Acum sunt profesor de educație fizică la Liceul Tehnologic „Independența” de aici, din Sibiu. Predau demult, dar aici sunt de doi ani.
R.: Care a fost cea mai mare primă pe care ați încasat-o?
I.G.: Primele erau frumoase și aici și la București, erau chiar foarte frumoase. Cea mai mare tot la București a fost. Se juca pe bani frumoși. 10 000 de lei ușor. Și meciurile internaționale erau plătite în plus.
R.: Ce făceau fotbaliștii cu banii?
I.G.: Îi puneai la CEC. 74 000 era o mașină, îți luai mașină, așa era.
R.: Cum a fost recent când v-au chemat cei de la Hermannstadt să dechideți meciul cu FCSB?
I.G.: Chiar le mulțumesc din suflet pentru ceea ce au făcut. Că lumea te uită, cei în vârstă te mai știu, cum a fost la meciul ăsta când am dat pasa de început, cei care m-au aplaudat, care m-au aclamat, au fost cei de la Steaua. Tot galeria Stelei, care mă știa mai bine de pe vremuri.
R.: Și pe copii îi antrenați?
I.G.: Am o școală de fotbal care îmi poartă numele, și am acolo 40 de copii pe care îi antrenez. Am școala de fotbal de 12 ani, din 2010.
Rep.: La ce grupe de vârstă?
I.G.: 2004 – 2005, 2006-2007, 2008-2009. Împărțiți câte 15.
R.: Copiii unde pleacă după ce termină școala de fotbal?
I.G.: Fiecare după valoare. Mulți, din păcate, se lasă. Aici nici nu prea ai unde să îi dai. Dacă e valoros, poate merge pe la Interstar, pe la Hermannstadt, la Șelimbăr, dar, din păcate, e greu în ziua de azi să intri în lumea mare a fotbalului.
R.: Vă mulțumesc. (Mesagerul de Sibiu)
https://www.mesageruldesibiu.ro/ion-gheorghe-atunci-jucai-si-pentru-spectatori-si-pentru-spectacol/
