Procesul si moartea
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei. Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi în absenţă, care nu şi-au mai executat pedeapsa. Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: ,,Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va ramâne nici măcar cenuşa mea”. După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mâna şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşca de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceea puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţă. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri în cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.” Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006. În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.
Soţia mareşalului, Maria Antonescu (Rica) a fost arestată în septembrie 1944 şi deţinută în custodie sovietică până în 1946. Retrimisă în România a fost pusă sub arest la domiciliu. În 1950 a fost judecată şi condamnată pentru crime economice în cadrul colaborării sale cu „Centrala Evreiască – CE” condusă de criminalul de război Radu Lecca. După cinci ani de detenţie, a fost exilată în satul Borduşani din Bărăgan. A decedat în 1964.
România în cel de-al Doilea Război Mondial
După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaţilor de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria şi Bulgaria, România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat duşman învins.
Dictatura regală
Până în 1938, forma de guvernamânt română a fost acea de monarhie constituţională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Creştin, „Frontul Român”, Mişcarea Legionară. Tulburările politice şi economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică. Astfel că în România anilor 1928-1938 au fost schimbate 25 de guverne într-un deceniu. Odată cu declanşarea războiului şi cu prăbuşirea Franţei, care garantase frontierele României prin conventia de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare şi bulgare, susţinute de Germania şi Italia, şi din interior de mişcările naţionaliste ale minorităţilor conlocuitoare şi de grupările politice extremiste printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Naţiunii, un partid unic în fruntea căruia se aşează el însuşi. Acest regim politic, dictatorial, antifascist şi anticomunist, naţionalist şi crestin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările şi asasinatele politice nu încetează (dimpotriva), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova şi Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie). Criza regimului ,,carlist” se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940.
Începutul celui de al Doilea Razboi Mondial
Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărţirea Poloniei şi României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendică Bucovina de Nord şi Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată şi împărţită conform pactului. România a rămas oficial o ţară neutră, dar a adăpostit refugiaţii polonezi şi mai ales a transportat armata, guvernul şi tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, şoselele şi porturile româneşti de la Marea Neagră.
În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze şi să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nu fusese revendicat de URSS. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a desfăşurat o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportari în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti. Instalat la 4 iulie 1940 în speranţa de a câştiga bunăvoinţa Germaniei hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislaţie antisemită după modelul german. Nu a reuşit să obţină însă sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial şi care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea graniţelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudica a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
Venirea la putere a lui Antonescu
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune naţională. Pentru că partidele istorice au refuzat să intre la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiaţi ai săi, militari şi civili, şi din legionari condusi în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat şi consilierii desemnaţi de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Naţional Legionar”. Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui. Guvernarea legionară a redresat economia statului, înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar consistent. Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs Rebeliunea legionară. Antonescu a înăbuşit revolta legionară şi a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima şi aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alţii circa 8000 fiind internaţi în lagăre.
Campania din URSS
Pe 22 iunie, 1941, unităţi ale armatelor germană şi română au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operaţiune numindu-se „Operatiunea München”, de recucerire a Basarabiei şi Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice în dimineaţa de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german, este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi Chisinaul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.
Hitler se implică
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu, argumentând ca mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în “justiţia pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunare şi de la Marea Neagră”. La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareşal al României (auto-promovare) şi decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a şi I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din Ardeal, Ion Antonescu spune: ,,Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu ramâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului” . În continuare, trupele române au primit ordin sî înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe direcţii diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august şi 16 octombrie 1941, însemnând pentru unităţile acestei armate 17.792 morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi, în total 92.608 oameni. În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului şi ale Armatei a 4-a în Stepa Calmuca, la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morţi, 67.182 răniţi, 98.692 dispăruţi), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române. După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 şi 4 au fost trimise în ţară pentru refacere.
Mari pierderi
În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii româneşti, care au acţionat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz şi a celor din capul de pod din Kuban, unităţile române au pierdut 39.074 de militari.
În anul 1944, principalele acţiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi 35.857 (54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a şi a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”. În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum şi produse industriale. România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti (Operatiunea Tidal Wave). Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.
România şi Holocaustul
În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autorităţile române i-au exclus din serviciul public pe funcţionarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea oricăror funcţii publice, fiind înlăturaţi nu numai din aparatul funcţionăresc, din armată şi din magistratură, ci şi din societăţile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată li s-a interzis cumpărarea de imobile. (Decretul-lege din 8 august 1940 privind situaţia juridică a evreilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 183/1940). Prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naţionalizate. Regimul Antonescu, aliat al Germaniei naziste, a continuat politica de opresiune şi masacrare a evreilor şi, mai apoi, a ţiganilor. Atrocităţile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iaşi. În aşa-numitele trenuri ale morţii (trenuri cu deportaţi plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete şi de foame) au fost ucişi aproximativ 4.400 de evrei. (Sursa: Muzeul Evreilor din România, citat de ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung din data de joi, 24 ianuarie 2005). Trupele române care au ocupat oraşul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic şi din lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora peste 80.000 de evrei au fost împuşcaţi în toamna anului 1941. Regimul Antonescu făcuse planuri pentru deportări în masă din Valahia, sudul Transilvaniei, şi din sudul şi vestul Moldovei, dar nu le-a pus niciodată în practică. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasa, evreul Wilhelm Filderman, în nepunere în aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat că România de Vest nu era destul de anti-semită pentru a putea pune în aplicare planurile, sau nu voia sa înlăture contribuţia evreiască la economia românească. (Este de notat că deşi antisemit, mama vitregă a lui Antonescu era evreică precum şi prima sa soţie a fost o evreică de naţionalitate franceză.)
Demiterea şi arestarea Mareşalului Antonescu
În septembrie 1942 începutul ofensivei şi încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că războiul este pierdut. Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în prima fază au sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziţioniste. La 23 august 1944 Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat „Proclamaţia către ţară”, prin care anunţa revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
Fortele române pe frontul de vest
La 12 septembrie, România semnează Armistitţul cu Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare. România participa la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldaţi. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România.
Exilul forţat al regelui Mihai
În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaţilor apuseni, un stat duşman învins. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 – martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Deşi URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului (regiune locuita în majoritate de bulgari), totuşi contribuţia României de partea Aliaţilor nu ramâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea şi Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918. Nordul Bucovinei şi partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, împreună cu o parte din fosta Republică Sovietica Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit o nouă republică a URSS denumită ,,RSS Moldovenească”. Aceasta a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova. La 6 martie 1945, Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu dominantă comunistă, care deţinea 14 ministere. Pentru a-şi atrage simpatia populaţiei, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pamânt, care sunt date la 900.000 de familii de ţărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe ,,greva regală”. Între 7 şi 18 mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniştii asociază pe mareşal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea. La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Naţional Ţărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular). La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădau, liderii Partidului Naţional Ţărănesc sunt arestaţi şi trimişi în judecată (vor fi condamnati la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi plecarea acestuia în exil forţat.
