Toma Pirău, Porâmbu, luptătorul cu voce de aur, împușcat în fața mamei sale. A fost trădat de fratele vitreg

Au urcat la munte la 1 mai 1950. S-au întâlnit la locul numit ,,La  Mesteceni”, o poieniţă de unde se vedea satul Netotu.  Ion Gavrilă (Moșu), Ioan Chiujdea (Profesorul), Andrei Haşu (Baciu), Laurean Haşu (Leu) şi Gheorghe Haşu (Ghiţă) au venit din Trăznita, Ion Ilioi şi Remus Sofonea (Brâncoveanu) din sate, iar din Berivoi: Nelu Novac, Silviu Socol şi Gheorghe Şovăială. În Trăznita, tinerii au vânat, au cioplit în lemn o troiţă pe care au coborât-o în sat, iar Baciu a construit un aparat de radio cu galenă cu care ascultau Vocea Americii.   Li s-au alăturat Toma Pirău (Porâmbu) şi Victor Metea din Ileni.   Baciu voia ca-n  vara lui 1950   să se  împartă în grupe, care să  cutreiere munţii şi să găsească oameni de sprijin şi alte noi grupuri de rezistenţă. Moşu, Leu, Ilioiu, Brâncoveanu şi Gelu Novac au plecat spre apus până  spre Munţii Ghiţu şi Frunţii.  Baciu, Porâmbu, Nelu Novac, Gheorghe şi Victor au luat-o spre răsărit, dar Profesorul şi Ghiţă au coborât în sate ca să-l întâlnească pe Sabin Mare. Pregăteau iarna lui 1950.   Porâmbu şi Victor Metea au trecut prin satul lor,  Ileni, pentru provizii şi veşti.  S-au reunit din nou la munte, unde prin noiembrie,  Gheorghe Neagu din Sâmbăta le-a adus veşti noi, dar triste, de la Făgăraş: Marcel Cornea a fost împuşcat mortal, Gheorghe  Arsu împuşcat, Silviu Socol prins şi rănit la Toderiţa, iar toate satele făgărăşene erau înconjurate de Armată şi Securitate.  Toţi erau urmăriţi.

Toma Pirău este descris de Maria Cornea (Domnișoara) din Ileni care l-a ascuns în timpul prigoanei.

,,Vecină cu noi era familia Pirău. Unul din băieţii lor, Toma, ne ajuta în treburile gospodăriei şi ale câmpului. Era un băiat frumuşel, isteţ şi cu o voce foarte frumoasă. Obişnuia să cânte la biserică şi la sezători. Când s-a instituit aria, în 1949, şi eram obligaţi să treierăm toţi sătenii într-un singur loc, Toma a fost solidar cu oamenii. Într-o adunare convocată la căminul satului, Toma a fost cel care s-a ridicat şi a vorbit comuniştilor cu o înverşunare de necrezut. Mi-amintesc perfect cum acuza şi lua apărarea oamenilor în faţa securiştilor. Era foarte curajos. De atunci a fost luat în vizor de către securitate şi urmărit. Pentru a evita consecinţele acelei revolte a fugit în munţi, raliindu-se grupului format deja. Dar, nici acolo nu a scapat de securişti. Toma îşi ajuta părinţii la aprovizionarea cu lemne pe care o făceau de pe valea Sebeşului, dar niciodată nu a mai venit până în sat. Într-una din zile, miliţianul din Ileni a plecat să-l întâlnească pentru a-l determina să se predea securităţii. Toma i-a spus acestuia care era înarmat: Ori tragi, ori dau eu cu toporul. A fost lăsat însă de acel militian să plece. După ce lucrurile s-au mai liniştit, Toma a fost luat în armată şi repartizat undeva în Moldova. Şi acolo s-a dovedit a fi refractar la ideile comuniste. Pentru că a cântat Hristos a Înviat de Paşti a fost pedepsit cu arest şi cu un program dur de instrucţie. În urma acestuia Toma s-a îmbolnăvit grav şi a fost trimis acasă. M-am trezit într-o zi cu Toma care mă anunţa că trebuie să plece înapoi în Moldova la unitate” a mărturisit  Maria Cornea din Ileni.

Trădat de fratele vitreg

În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1950,  Porâmbu se ascundea în şura unchiului său, Dumitru Cornea, care avea 80 de ani, din  Ileni. Nu bănuia atunci că fratele vitreg al lui, Vasile Blebea, devenise informator al Securității  fiind şantajat de securişti. Cunoscând ascunzătoarea fratelui său, a anunțat Securitatea, spunând agenților securității că Toma Pirău se afla ascuns la unchiul său, Dumitru Cornea. Douăzeci de securiști și milițieni au înconjurat casa și curtea lui Dumitru Cornea. Aflat în șură, Toma Pirău a refuzat să se predea, așa cum îi ceruseră securiștii. El le-a strigat acestora: ,,Sunt român, și român vreau să mor! Și n-am să mă predau vouă bandiților, decât mort!” (replica lui Porâmbu este redată în nota Securității cu privire la acest eveniment…) Securiștii au deschis focul, iar Porâmbu  a ripostat. Schimbul de focuri a durat aproximativ jumătate de oră, iar luptătorul anticomunist a fost împușcat mortal. Atunci au murit și doi milițieni. Porâmbu avea 21 de ani.  Dumitru Cornea, gazda, a fost arestat, în 1951 a fost condamnat la moarte şi executat în orașul Stalin.

Securiștii au dat foc gospodăriei

La plecarea din curtea lui Dumitru Cornea, securiștii au dat foc gospodăriei.   În același mod, la Râușor, au incendiat casa lui Iacob Juncu, socrul partizanului Partenie Cosma. Fiul lui Partenie Cosma, Marcel, în vârstă de 3 ani se afla în casa incendiată împreună cu sora mai mare, fiind salvați de vecini, deoarece bunicii lor fuseseră deja arestați. Dacă a avut  remuşcări  Vasile Blebea, am încercat să aflu făcându-i o vizită.  N-a răspuns la întrebări,  a ridicat doar mâna cu un gest greoi, semn că nu vrea să vorbească despre acea tragedie în care fratele lui, Toma, a fost ucis.  Ioan Victor Pică, fost deţinut politic, sprijinitor al luptătorilor din Munţii Făgăraşului, a compus o baladă  în memoria lui Porâmbul, pe care l-a numit ,,Doina lui Porâmbu“.

Testamentul Grupului din munți, Vinerea Mare, 1954

În Vinerea Mare din 1954, partizanii făgărășeni erau  pe Muntele Buzduganu. Au scris un testament pentru generațiile următoare pe foile unui caiet pe care-l aveau în raniță. Caietul a fost găsit de securitate la Remus Budac din Cârța, care-l păstrase și care i-a adus 15 ani de temniță grea. Testamentul a fost recuperat  din arhivele CNSAS de către Ion Gavrilă Ogoranu.  „Pe potecile munţilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm să-l înţelegem şi studia în virtutea nuştiucărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci, de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda, şi nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri, şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales, am simţit în ceasurile negre, mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El, nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească“. (Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954)

Grupul Gavrilă

• Ion Gavrilă Ogoranu- Moşu
• Ion Ilioiu
• Victor Metea
• Remus Sofonea – Brâncoveanu
• Laurean Haşu- Leu
• Ioan Chiujdea- Profesorul
• Andrei Haşu- Baciu
• Ghiţă Haşu- Rucăreanu
• Jean Pop- Fileru
• Toma Pirău- Porâmbu
• Ioan Mogoş
• Nicolae Mazilu
• Silviu Socol
• Ioan Novac
• Gelu Novac
• Gheorghe Șovăială
• Marcel Cornea
• Virgil Radeș
• Petru Novac (Lucia BAKI)